Trăiesc și lucrez la București, iar în Franța organizez un festival de artă și, de foarte puțin timp, editez și o revistă. Mi s-a propus să scriu un text despre cum e să fii așa, în două luntrii, aici și acolo. Numai că eu nu simt că sunt în două luntrii. Sunt într-una singură, care mă poartă când aici, când acolo, când în altă parte. S-ar putea spune despre mine că sunt un nomad digital, ca mulți alții din generația mea. Dar nu mă simt nomadă. Mă simt cât se poate de statornică, într-o Europă încă liberă și deschisă; și într-o patrie intelectuală aleasă de mine (cum ne place tuturor să credem) și care se compune și din aici, și din acolo, și din altă parte.

Nomadul digital

Ce este tipic nomadului digital este accesul la un calculator, accesul la internet și accesul la limba locurilor în care se duce. Engleza e all fine and dandy, dar ai nevoie de limba locului dacă e să poți cu adevărat să trăiești acolo, nu doar să exiști ca un turist în trecere. Am învățat limba franceză la școală, din clasa a doua până hăt, nici nu mai știu… Și am învățat despre cultura franceză la școală (prost) și mai ales în afara ei (cred că bine). Am învățat bine despre cultura franceză în casa profesoarei cu care făceam meditații, în romanele lui Balzac și Zola din biblioteca alor mei, în parfumurile, cosmeticele și vinul de mai târziu, în Camembert și Cabécou, în cântecele lui Edith Piaf, ale lui France Gall și ale Indilei, în filmele cu Alain Delon și Jean Marais (și chiar înainte să văd filme cu Jean Marais, era acea comptine pe care o silabiseau toate fetițele, atingând la fiecare silabă câte un deget al mâinii stângi: „URSS,/ M-am bătut cu Jean Marais,/ Jean Marais mi-a tras un pumn,/ De-am aterizat în drum./ Drumul fiind aglomerat,/ O mașină m-a călcat./ Zi un nume de băiat/. Dac-acel băiat te va iubi,/ Acest deget va pocni!”).

Perplexități reciproce

Apropo de cum am învățat prost la școală despre cultura franceză, încă țin minte o lecție dintr-un manual, nu mai știu din ce clasă, despre desfășurarea unei aniversări. Meniul de sărbătoare era „du roti avec des frites” (Friptură cu cartofi prăjiți, cum ar veni. Ha! Deci sunt cam ca noi, francezii ăștia!), urmate de branză (Brânză?! Cum să mănânci brânza la urmă? Ce ciudați sunt și francezii ăștia!) Iar cadoul pentru sărbătorit era un disc cu muzică. Mult după aceea, mi-a fost dat să trăiesc doi ani și ceva în Franța, înainte să mă întorc la București, și acolo am aflat că partea cu „du roti avec des frites” la o masă festivă era pură fantasmagorie. Și că nici nu oferă nimeni discuri cu muzică, dar asta are probabil de-a face cu revoluția digitală, pe vremea când au scris ei manualul o fi fost adevărat. Tot atunci am aflat că și francezii au perplexitățile lor legate de lecțiile din manualele de limbi străine (Ce tot caută Brian in the kitchen? Cum să fie croitorul bogat?), că franțuzul (stereo)tipic nu se mai plimbă de mult pe bicicletă, purtând tricou în dungi și bască, dar da, bagheta de la subraț e anafura cu care începe orice zi (și, Doamne!, ce bună e bagheta proaspătă dimineața!), că birocrația lor poate că nu este chiar la fel de kafkiană ca a noastră, dar e pe-acolo, că un om de gust trebuie să stăpânească arta autoironiei, că galanteria încă nu e politically incorrect peste tot în lume, că tonul chiar face muzica și că o rugăminte frumos formulată în care strecori și un strop de flaterie deschide ușile mai ceva ca iarba fiarelor, că francezii cei laici și cartezieni au ca sport național ocultismul de salon, în asemenea măsură încât practic nu există magazin mai răsărit care să nu aibă și un présentoir de dimensiuni respectabile plin cu pendule, cristale și cărți de tarot. Că în orice orășel sau sătuc mai răsărit există librărie și măcar un salon de artă – adesea foarte prost, dar vital, pentru că pe baza aceasta modestă din târgulețele Franței profunde se înalță scena mare a expozițiilor de la Grand Palais și a licitațiilor de la Druot. Că în universul reality show-urilor suntem cu adevărat cetățeni ai lumii: tâmpii noștri sunt la fel de tâmpi ca ai lor, dar că în materie de savoir-vivre, suntem cu câteva secole în urmă. Că franceza are un registru formal, foarte îngrijit, de folosit atunci când te afli în companie sau în situații pretențioase, și două registre conversaționale antagonice. Antagonice pentru că unul este incredibil de bogat, plin de cele mai colorate și mai vii expresii idiomatice, pe când celălalt se compune doar dintr-o grimasă elocventă și un „eh bon… voilà, quoi”, care merge cu absolut orice. Că pentru a stăpâni primul dintre aceste două registre conversaționale, cel hiper-bogat, nu există curs introductiv mai bun decât genialul serial Kaamelott al lui Alexandre Astier, dar că ai face bine să aplici mereu prezumția de vinovăție vorbelor pe care le-ai învățat acolo. Că dacă ești o femeie semi-tânără și sferto-atrăgătoare și te afli pe un aeroport unde ofițerul de la pașapoarte îți vorbește în franceză, dar nu are un zâmbet în colțul gurii și o sclipire în ochi, cu siguranță ești pe Charleroi, nu pe Charles de Gaulles. Că francezii încă adoră să se întâlnească acasă când la unul, când la altul, pentru un mic apéro sau o cină cu apéro, antreu, fel principal, desert, un kyr royal (șampanie cu lichior de fructe) la început, foarte mult vin pe parcurs și un petit café la urmă. Că examenul pentru obținerea cetățeniei franceze ar trebui să verifice nu ce știi despre regele Clovis și Bonaparte, ci cât de măiestru știi să cârcotești împotriva orânduirii și să te plângi de taxe. Că sunt printre primii din lume în industria luxului, dar și în cea a armamentului. Că sunt joie de vivre, mal de vivre și rage de vivre în părți egale. Că sunt foarte diferiți de mine în multe privințe. Că sunt exact ca mine în fond. Doar că eu voi avea întotdeauna un petit accent care îi va face să întrebe: „Vous venez d’où?”.