Există viață intelectuală după „Ph.D.”?

Nu m-aş fi gândit să scriu despre doctorat în aşa vremuri. Adică nu m-aş fi gândit că ar mai putea interesa destulă lume un aşa subiect. Şi totuşi, văzând atâția candidați la şcolile doctorale, mi-am zis că merită o încercare.

Cel mai bine cunosc şcolile doctorale de inginerie şi pe cele de filologie. La ingineri situația stă cam aşa: candidatul devine doctorand, urmează cursuri un an, apoi îşi alege o temă de cercetare. După care purcede la cercetarea (mai ales cantitativă) propriu-zisă. Cele mai multe doctorate de acest fel constau în măsurători efectuate în legătură cu un anumit fenomen. Adică se măsoară constant un debit, o vibrație, o fluctuație etc., iar apoi se trag concluziile.

La filologie e puțin mai sofisticat. Străpungerea doctorală e realizată în funcție de pretenții diferite, în funcție de cerințele fiecărei şcoli. Eu le solicit candidaților un proiect de aproximativ cincisprezece pagini în care să expună motivul alegerii temei, stadiul cercetării în domeniu, o prefigurare a cadrului teoretic, ipoteze de cercetare şi o bibliografie. Fireşte, îi şi ajut să realizeze atare proiect, dacă au nevoie. Surpriza e că adesea candidații nu reuşesc să întocmească proiectul solicitat, pe parcursul a două luni să zicem. Alții îşi anunță cu seninătate intenția de a concura cu trei zile înainte. Aproape fără excepție ajung la examen fără să aibă habar de ce înseamnă cercetare doctorală, fără să aibă habar la ce se înhamă.

Doctoratul în vremea holerei, adică a inflației

Acum douăzeci şi cinci de ani, stagiul meu doctoral a constat într-un examen de admitere, în prezentarea la trei examene şi în susținerea a trei referate. Cel mai dificil moment era susținerea tezei în catedră, abia apoi se ajungea la susținerea publică.

Procedura actuală nu îi lasă conducătorului de doctorat multe opțiuni: odată admis, doctorandul are obligația să susțină trei rapoarte care însă nu se notează în vreun fel, comisia putând oferi doar ceva recomandări. La fel, conducătorul de doctorat nu poate respinge raportul înainte de susținerea acestuia. Totul este mai mult o formalitate. Înțelegând acest lucru, mulți doctoranzi nici nu mai răspund la solicitările conducătorului de doctorat în mod constant, ci doar când au ei bunăvoință. Abia la aprobarea susținerii tezei conducătorul de doctorat poate strâmba din nas. În felul acesta, doctorandul se poate vedea blocat după trei ani de succese impardonabile. Aşa se face că şocul poate fi mare dacă teza nu primeşte undă verde pentru susținere. Aşa se face că se ajunge şi în instanță pentru motive dintre cele mai aberante.

Noi între noi, sub umbreluță

Şi din colțul opus al grupului se întrevăd chestii nemaipomenite. Tocmai au parvenit indica ii ca temele doctorale să fie cât mai strânse, cât mai monospecializate. Fiecare domeniu cu grădina lui înconjurată de ziduri groase. Într-o lume descrisă de Zygmunt Bauman ca fluidă până la topire, zona academică persistă într-o abordare cubiculară, anti-open-spaces. La multe corporații nu numai că se demolează mini-birourile individuale, dar angajații sunt plimbați zilnic la un alt birou pentru a interacționa şi pentru a nu cădea în letargia obişnuinței. Să mai vorbesc despre principiul rotației pe posturi pentru a trece prin mai toată organigrama?

Îmi aduc aminte că la o comisie de promovare într-o universitate o distinsă colegă îmi replica sceptic că ea înțelege prin interdisciplinaritate o colaborare între echipe de specialişti. În niciun caz deschiderea în evantai a culturii unui singur om. Oare nu cumva fugim de efort intelectual sub umbrela hiperspecializării serioase? Oare nu cumva nu ne prea place să citim? Oare nu cumva ne pitim în spatele birocrației şi a „standardelor academice” referitoare la prestigiul cercetării pentru a evita ipotezele de cercetare curajoase, largi şi chiar riscante ca să nu avem bătăi de cap? Iar toate astea nu doar la noi, fireşte, ci şi la case occidentale mult mai mari.

Să fie scopul cercetării doctorale doar demonstrarea capacităților de analiză ştiințifică in vitro ale doctorandului sau n-ar strica şi lărgirea cercului de cititori al acestor lucrări care adesea sfârşesc ca maculatură bifată în CV-uri, în loc să devină cărți problematizatoare?

Aşa să ne ajute Alma Mater!