În anii tumultuoși ce au urmat Unificării Principatelor, România – fiică nevârstnicăși fragilă a Europei –, a căutat să îmbrace straiele „voinței naționale” și să își păstreze integritatea teritorială (diplomații, parlamentarii și suveranii români au depus toate diligențele în acest sens, începând cu momentul alegerilor din 1859) și independența (declarată în 1877 și obținută cu mari sacrificii un an mai târziu).

Referențialul discursiv

În 1880, Vasile Boerescu ia glas în plenul Parlamentului și aduce în atenția parlamentarilor necesitatea continuării dinastice, continuitate izvorâtă și călită în cvintesența Constituției de la 1866, prin regularea eredității în linie colaterală, conform Mesajului transmis de Tron(V. Boerescu, 1910, 1127-1141). Momentul devine antecamera declarării României ca regat.

15 martie 1881. Parlamentul României depune o inițiativă prin care statul român să fie ridicat la rangul de regat. Boerescu ia cuvântul (1910, 1249-1256)în plenul Parlamentului asupra chestiunii, arătând susținerea Guvernului pentru inițiativa care desăvârșea Unirea Principatelor și independența (Boerescu, 1910, 1249). Acestui discurs îi facem o caracterizare apriată în rândurile ce urmează. El poate fi considerat, chiar și în zilele noastre, un model demn a fi urmat în discursurile publice.

Discursul celui considerat „părintele din umbră” al Unirii și Independenței este unul echilibrat, apelul la simțămintele celor prezenți în plen fiind dublat de o persuasiune autentică, fundamentată pe argumente explicite. Tema este una de maximă importanță și reunește trei aspecte esențiale în declararea României ca regat – asigurarea continuității dinastice; confirmarea statului român ca stat unitar, indivizibil și independent; dezvoltarea, garantareași continuarea de bune relații diplomatice și economice la nivel european, îndeosebi cu Marile Puteri.

Limbajul

Metanarațiunea identității naționale este reflectată și în viziunea simbolică a puterii. Astfel, Boerescu ilustrează puterea ca aparținând, pe rând, dinastiei nou-instituite, politicienilor și poporului, ca o reflexie unică a unor deziderate și, pe alocuri, frustrări istorice. Casa regalăși sistemul regimului monarhic, relegitimateși consolidate sub forma dinastică, sunt puterea ca element de afirmare, stabilitate și continuitate românească în contextul geopolitic european. Politicienii sunt văzuți drept factori decizionali aiputerii în procesul de legiferare, poziția lor dominantă rezultă din rolul acestora de executanți ai voinței dinastice și reprezentanți ai voinței românilor. Poporulromân este un simbol al puterii prin rolul acestuia de actant persuasiv, care se jertfește în luptă și își transferă năzuințele și aspirațiile către politicieni sub forma constrângerilor polarizate ale spațiului social – înfăptuirea unirii, obținerea independenței, recunoașterea statului și națiunii la nivel european.

Funcția argumentativă a discursului este construită la granița dintre prezentarea unei stări efective și a ceea ce se dorește (Sperber & Wilson, 1995, 232). Vocabularul utilizat este amplu șicomportă amprenta naționalist-unionistă. La nivel de caracteristici intrinseci, argumentele oferite sunt majoritarautentic informative.Acestea sunt create prinenunțarea unor fapte și exerciții oratorice preexistente(mesajul Regelui, discursul antevorbitorului, acte ale Parlamentului și Guvernului pentru obținerea recunoașteriiunirii Principatelor) și servesc statornicirii și amplificării voinței audienței prezente în plen.

Amprenta naționalist-unionistă cu elemente dinastice mai este prezentă și drept efect Pygmalion. Discursul doarverbalizează prin apelul la acțiune o serie de etichete considerate noi, etichete pe care audiența le avea internalizate la nivel de subconștientși intenție.Caracteristica specifică efectului de Pygmalion prezent este preexistența etichetelor și asumarea acestora doar ca urmare a „teatralizării” unei confirmări verbalizate explicit din partea altor actanți (Guvernul prin Boerescu).

Cu toate că avem în față un discurs politic, limbajul hortativ este utilizat cu preponderență pe elemente de afirmare și de argumentare, fără denotații instabile și ambigue. Acest model de comunicare se datorează unei obțineri prealabile și unanime a susținerii politice pentru tema prezentată parlamentarilor aflați în plen.

Argumentarea ad hominem subliniază importanța și ritualitatea momentului în existența României ca stat. Transformarea membrilor plenului din audiență participativă în participanți direcți se face prin utilizarea pronumelor persoanei I plural, ale persoanei a II-a pluralși prin apelul direct la raportul de putere între voința superioară a românilorși rolul Parlamentului și Guvernului de a se supune acestei voințe.

Discursul politic susținut de Boerescu are în componența sa nu doar această argumentare bazată pe autoritatea de care se bucură membrii Guvernului și Parlamentului în a înfăptui un act care va rămâne tipărit în hronici. Argumentarea fundamentată pe fapte și exemple este cea care augmentează efectul de constrângere venită din partea poporului român (perceput dreptaudiență externă a exercițiului oratoric, cu rol de evaluator al deciziei care se va lua în plen) și impactul persuasiv al apelului la acțiune.

Evitarea limbajului metaforic și a enunțurilor imperative cu rol incitativ sunt caracteristicile stabilității și a unei argumentări autentice, problema pusă în discuție nu apare substituită și nici evitată. Evocarea eforturilor și jertfelor prin care s-a obținut recunoașterea Unirii, asigurarea integrității teritoriale și independența (Boerescu, 1910, 1251)definește paradigma emoțională a discursului șiconsolidează psihologic apelul la acțiune prin proclamarea regatului.

Logica

Utilizarea dualității temporale prezent-trecut șia prezentărilor antagonice față de modul în care sunt percepute alte state – „Sunt state în Europa de o importanță mult mai secondară decât România, unele cari sunt mult mai mici decât noi, atât sub raportul întinderei, cât și sub acela al populațiunei și al sorgintelor de avuție, și cu toate acestea, acele state se numesc Regate, au o pozițiune definită, un nume propriu de ierarhie, admis în vocabularul etichetei europene.” (Boerescu, 1910, vol. 2, 1251) –îmbrățișează îndemnul de a acționa întru crearea unei noi imagini și repoziționarea diplomatică în rol de putere Europeană Orientală.

Lipsa atacurilor la persoană, chiar și sub forme comparative sau prin construcții subliminale, sunt un indicator clar al abordării unitare și unanime la nivel politic în ce privește continuitatea dinastică și poziționarea în mecanismele europene.Prezentarea dualității semanticii, îndeosebi a interpretării bazate pe sonoritate, a cuvintelor Domn și Rege în raport cu rolul și icoana de Suveran al românilorfundamentează clar noul sacerdoțiu al dinastiei atât prin scoaterea din amfibolie a imaginii interne a statului și suveranului, cât mai ales prin conferirea unei denumiri și a unui titlu conformrealitățiiși în scopul continuității exercitării drepturilor de stat suveran. Quand la comparaison est plus queraison!

Alături de claritatea acestor definiri se pot observa operațiunile logice pe care le efectuează Boerescu în argumentarea sa, prin definirea rolului României din perspectiva funcției sale în guvern, aceea de ministru de externe. Astfel, după argumentarea necesitățiide a se face trecerea de la Principat la Regat, argumente construite pe realități politice și istorice, Boerescu se apleacă și asupra temeiului de garantare a bunelor relații diplomatice cu Marile Puteri. Spre osebire de celelalte subteme abordate prin discurs, segmentul dedicat politicii externe nu reprezintă prezentarea realităților unei lumi posibile. Segmentul este, în cvasitotalitatea sa, o înlănțuire de promisiuni conservatoare asupra modului de relaționare cu celelalte state europene (Boerescu, 1910, vol. 2, 1254-1256). Promisiunile făcute de ministrul Boerescu sunt trecute prin filtrul unor premise deja existenteși care nu vor fi schimbate de noua viziune politică românească– ex: „[…] România Regat, nu este decât tot România de mai înainte; nu are nici alte aspirațiuni, nici alt program.” (Boerescu, 1910, vol. 2, 1256). La nivelul limbajului hortativ observăm, încă o dată, înclinația spre argumentare persuasivă de tipul prezentării sintezelor unor experiențe acumulate.

Abandonarea discursului de tip ideologic clasic (care putea sluji partidelor existente la acea vreme) și transpunerea argumentelor prin prisma ideologiei monarhice – ideologie străină românilor și doar tolerată în spațiul politic la acea vreme –, arată solemnitatea momentului și conștientizarea unei realități create de nevoile naționale.

Receptarea eficientă și aprobarea vie a mesajului transmis prin discurs este învederată prin utilizarea repetată a cuvântului „aplauze”. Utilizat ca atare sau în expresii („aplauze repetate și prelungite”, „aplauze prelungite”), cuvântul transferă greutatea discursului de la raționalul oratoric al lui Boerescu spre sfera identificării afective trăite de parlamentari ca receptori direcți ai discursului.

În opoziție cu discursul politic contemporan, discursul susținut de Boerescu în fața plenului Parlamentului, în data de 15 martie 1881, reunește toate caracteristicile unui discurs politic veritabil: veridicitate, valori, poziție argumentativă autentică, urmărirea influențării receptorilor prin prezentarea de experiențe reale, evitarea angajării lingvistice a celor nouă registre ale imaginarului lingvistic violent, performanță discursivă prin fundamentarea cuvintelor pe sensul lor prim, denotativ, concret.

Referințe:

Arsith, M.(2004), Repere ale unei perspective semantice asupra discursului politic,Revista Română de Semio-Logică (pe Internet), Nr 1-2, pp 7-30.

Boerescu, V. (1910), Discursuri politice (1859-1883), volumul II (1874-1883), Atelierele Grafice Socec& Co., Societate Anonimă, București.

Cesereanu, R. (2003), Imaginarul violent al românilor, Editura Humanitas, București.

Sperber, D.; Wilson, D. (1995), Relevance. CommunicationandCognition, Blackwell, Cambridge/Oxford, M.A.

Tătaru O. (2008), Retorica promisiunii în discursul public actual, Analele Universității Ovidius – Seria Istorie, volumul 5, pp 191-201.