Mareșalul Archibald Percival Wavell afirma pe un ton profund nemulțumit la încheierea Conferinței de Pace de la Paris din 1919: „După «războiul pentru a pune capăt războiului» ei [n.n. – membrii delegațiilor participante la conferința de pace] par să fi avut un oarecare succes în Paris în a înfăptui «o pace pentru a pune capăt păcii»” (Pagden, 2008, 407). Pacea generală care se încheia era doar o manifestare în oglindă a unei serii de negocieri separate desfășurate între părțile beligerante de-a lungul anilor 1917 și 1918. Între acestea se regăsește și înțelegerea încheiată între România și Puterile Centrale în sala de mese a Palatului Cotroceni în 7 mai 1918, într-o atmosferă de mai mult sau mai puțin aparentă tihnă, luând forma unui tratat ce nu avea însă a fi ratifcat de rege și, pe cale de consecință, nu a devenit operabil vreodată. Vorbim aici despre o pace firmată cu un dublu scop: de a oferi un așezământ de tihnă populației și armatei, după cum și de a zămisli o stare generală de nepace atât de necesară susținerii cauzei naționale de realizare a unei Românii întregite.

„Le place mai bine să trateze cu păcătoșii!” (1)

Pentru întâia oară de la încheierea armistițiului de la Brest-Litovsk din decembrie 1917, certitudinea negocierilor pentru încheieriea unei păci separate între Puterile Centrale și România transpare cu ocazia negocierilor clauzelor celui de-al doilea Tratat de de la Brest-Litovsk (care va fi semnat în semnat  data de 3 martie 1918). Zoe Cămărășescu descrie, poate cel mai bine, încadratura în care aveau loc aceste negocieri și care avea să domine și negocierile pentru pacea de la Buftea-București: „În lume se simțea o mare frământare pentru o pace întrevăzută cu mai multe fețe. Fiecare beligerant urzea o altă intrigă. Minunata frăție de arme ascundea dezbinări în fiecare tabără; încercări de înțelegere cu inamicul de ieri, avantaje economice, profituri pe spinarea celuilalt” (Cămărășescu, 2011, 402).

Încă de la acea clipă a iernii sanguinare, pacea și negocierile începură a se așterne pe dihotomia speranță – dezamăgire. Avocatul Vasile Th. Cancicov nota în jurnalul său, la 10 februarie 1918, că pacea pe care Mittelmächte o „crudă dezamăgire” nutrită de utopica posibilitate a încheierii unui tratat prin care să nu se facă anexări teritoriale sau să se ofere despăgubiri în defavoarea României (Cancicov, 1921, vol 2, 304-305). Această utopie era sfârtecată de realitatea pe care o transfigura armistițiul de la Brest-Litovsk, ocupația germană a teritoriului ucrainean și, în mod deosebit, o Basarabie independentă care scruta fronturile urmărind momentul oportun pentru a se uni cu patria. 

Consiliile de Coroană de la Iași din această perioadă (17- 19 februarie 1918) sunt înțesate de conspirații, îngrijorări, dezamăgiri, optimism rezervat și tensiuni politice. Dintre acestea, relevante pentru a mărturisi teza încheierii Tratatului în condiții impuse, cu speranța de a obține clauze mai favorabile într-o negociere ulterioară a păcii generale, sunt vorbele și faptele consemnate în operele de memorialistică ale Maestății Sale Regina Maria a României Gheorghe Gh. Mârzescu și Ion Gheorghe Duca.

I.G. Duca, având deja convingerea că în negocierile cu plenipotențiarii Puterilor Centrale „cei de la București o puteau face mai cu folos trecător decât el [n.n. – Averescu]” (Duca, 1982, vol. 3, 71), află din relatările lui Ion I.C. Brătianu și ale lui Alexandru „Porcu” Constantinescu, precum și din textele proceselor verbale ale celor trei Consilii de Coroană asupra celor petrecute. Cum posibilitatea rezistenței a fost exclusă din start, singura opțiune care se susține în cele trei Consilii este „acceptarea condițiilor, fără nici o discuție, pentru a se arăta odiosul păcii făcute sub revolverul nemțesc” (Mârzescu, 2004, 260).

Pe 18 februarie, cu ore înainte de al doilea Consiliu de Coroană, într-o consfătuire a liberalilor, Brătianu își menține poziția relativ la maniera în care trebuie purtate negociațiunile cu plenipotențiarii Puterilor Centrale. Acesta „crede că fiind date condițiile deplorabile ce nemții de impun, să acceptăm toate fără discuție pentru a arăta lumii cum am fost jefuiți. În cazul când guvernul ar vrea să le discute, să cheme pe cei de la București care vor putea obține mai mult dăcât oricine”. În cadrul Consiliului, Majestatea Sa Regele Ferdinand comunică hotărârea de a se purta tratații în condițiile acceptării pierderii Dobrogei, cu rezerva ratifcării deoarece „tratativele de pace nu înseamnă și încheierea păcii”. (Mârzescu, 2004, 257-258).

În 19 februarie, după cel de-al treilea Consiliu, majoritatea parlamentarilor se reunesc într-o „consfătuire în sala bufetului de la Teatru, unde senatul își ține ședințele”. În cadrul ședinței, Argetoianu ia cuvântul și „comunică că pacea va fi provizorie, pentru că litigiul se va judeca la conferința generală, cu care Guvernul urmărește ca România să-și păstreze locul” (Mârzescu, 2004, 261).

Speranța călătorește de la Buftea la București pe seama Păcii Generale

În data de 25 februarie/10 martie 1918, avocatul Vasile Th. Cancicov își însemnează în jurnal declarația ministrului de finanțe britanic Bonar-Law legată de acceptarea condițiilor impuse prin viitorul Tratat de pace, alături de următoarea reflecție de analiză și intuire a agendei diplomatice românești la negocierea unei păci generale: „Numai așa se explică culanța generalului Averescu în a accepta fără discuție toate condițiile grele impuse de Puterile Centrale. La Iași de sigur e încă speranța – în cunoașterea faptelor ce se petrec în Apus și pe cari noi le ignorăm – că tot ce se face azi nu e definitiv și că vom fi salvați de foștii noștri aliați la Pacea generală” (Cancicov, 1921, vol 2, 335).

La 4 martie, avocatul Constantin Argetoianu, sosit la Iași, expunea prim-ministrului Alexandru Averescu cele rezultate din întrevederea cu feldmareșalul August von Mackensen, Richard von Kühlmann și contele Ottokar von Czernin. Aceasta avea să fie, totuși, ultima întâlnire a guvernului Averescu, un guvern sacrifcat în mod conștient (Mârzescu, 2004, 260) alături de guvernul Marghiloman pentru idealul național și pentru a câștiga timp până la pacea generală. Cu această ocazie, Argentoianu reflectă asupra clauzelor transmise de legații Puterilor Centrale pe care delegația noastră trebuie să le accepte cu speranța că nu vor deveni vreodată operaționale și care trebuie „să ne servească de disculpare la semnarea păcii generale” (Argetoianu, 1991-1998, vol. 5, 15). Soră de cuget a lui Argetoianu în acea zi este Pia Alimăneștianu, care își chibzuia slova în jurnal astfel: „[…] Cu cât însă condițiile vor fi mai grele – am impresia, – cu atât vom fi mai susținuți la pacea generală” (Alimăneștianu, 1929, 124-125).

La câteva zile după semnarea acordurilor preliminare care au constituit armistițiul de la Buftea (20 februarie/5 martie), presa din teritoriul ocupat anunță sosirea plenipotențiarilor și câteva din prevederile acordurilor. Împrejurarea este consemnată de Sabina Cantacuzino cu adnotarea: „Condițiile admise din partea noastră erau așa de teribile, încât nu le admiteam, știind că totul va fi anulat la pacea generală – gândindu-ne chiar că aceste condițiuni vor destăinui aliaților noștri concepțiunea Puterilor Centrale asupra păcii și îi vor împinge să ducă războiul până la extrem” (Cantacuzino, 1937, vol. 2, 298; Cantacuzino, 1996, vol. 2, 187-188). Licărul speranței rămâne, peste toate greutățile și urgisirile, neîntinat: „Știam însă că încheerea nu era definitivă, că Germania trebuia să fie culcată la pământ, că victoria va fi de partea noastră și așteptam cu încredere semnalul ca să reintrăm în luptă pentru a spăla pata siluirii de la Buftea” (Cantacuzino, 1937, vol. 2, 300- 301; Cantacuzino, 1996, vol. 2, 189).

Cu numai două zile înainte de semnarea armistițiului, același avocat Cancicov dezvăluia o opinie critică și asupra momentului când devenise necesară și oportună semnarea păcii. El arată că dacă ar fi fost semnată în anul 1917, îndeosebi după bătălii precum Turtucaia sau la momentul predării Bucureștilor, pacea s-ar fi încheiat în condiții mult mai grele pentru români. Tocmai de aceea „altceva e pacea azi când ne-a fost impusă de necesitatea absolută. Minuni încă se pot face; o întoarcere a evenimentelor în favoarea aliaților de ieri în Apus, poate fi încă salvarea României, după Pacea ce se închee la București” (Cancicov, 1921, vol 2, 330).

Imediat după unirea cu Basarabia, Sabina Cantacuzino prezintă simptomatica populației aflate sub ocupație: „Când însă ne sosi nouă știrea fericită a alipirei Basarabiei eram și chinuiți de pacea care nu se putea semna; Kühlmann se îmbolnăvise din oficiu când sosi Burian. Lumea era exasperată; știam bine că nu e defnitivă, dar ne enervau din ce în ce, mai ales văzând tonul ziarelor guvernului” (Cantacuzino, 1937, vol. 2, 317; Cantacuzino, 1996, vol. 2, 198).

Pe toată durata negocierilor dintre plenipotențiarii Puterilor Centrale și delegații României (februarie-mai 1918) aceasta a fost conjunctura, un potius sero quam nunquam dătător de speranță tocmai prin trebuința ineluctabilă de a subsemna pacea separată. Pe de o parte, românii erau conștienți de situația războiului pe frontul estic, de clauzele neomenoase, de necesitatea acceptării unei păci impuse în vederea obținerii de poziții și concesiuni favorabile țării la negocierile unei păci generale. Pe de altă parte, fără a avea parte decât arareori de informații certe sau credibile, românii din teritoriul ocupat căutau să afle cu orice prilej orice noutate în conexiune cu negocierile, pregătindu-se pentru ce este mai rău posibil în vremea păcii, așa cum au văzut că s-a aplicat aceasta în Ucraina și Rusia (Zoe Cămărășescu, 2011, 403).

Ca urmare a declarării condițiilor negociate pentru o pace separate cu România – mai ales prin enunțarea sintagmei devenită canon „pace fără anexări” (Alimăneștianu, 1929, 124), precum și a evenimentelor decurse de la semnarea armistițiului din decembrie 1917, Antanta se reunește în conferință la Londra în februarie 1918 și denunță „toate aceste lucruri” aflate sub eticheta „unei păci de minciuni, care în cadrele vorbăriei pacifiste, fixează și stabilește realitățile războiului sub legea supremă a unei forțe brutale fără limite” (Cancicov, 1921, vol. 2, 378). Și nu doar că le denunță, dar oferă o speranță României și celorlalte state care au încheiat sau vor încheia o pace separată cu Puterile Centrale când exprimă intenția clară de a nu recunoaște „acest fel de păci”. Aceeași speranță o regăsim destinată în memoriile lui I.G. Duca (1994, vol. 4, 102; 1982, vol. 3, 84): „[…] Eram atât de convinși că tot ce se iscălește cu Puterile Centrale e provizoriu și trecător, că totul va fi repus în cauză la pacea generală. Eram atât de convinși că la această pace generală Aliații vor dicta condițiunile, iar nu Germania și Austro-Ungaria, încât nici nu ne trecea prin minte să dăm vreo însemnătate hotărârilor la care delegații României ajunseseră”.

Pe scurt despre ecoul semnării

La 24 aprilie/7 mai 1918, în „sala de mâncare a Palatului Cotroceni” (Cantacuzino, 1937, vol. 2, 318), Alexandru Marghiloman și Constantin Arion semnează Tratatul de Pace negociat cu Mittelmächte. Ecoul produs de această sicră funestă a cuprins atât populația aflată sub ocupație, cât mai ales românii aflați în Regatul unit cu Basarabia. O zi mai târziu, Alexandru Daia scrie, alături de enunțarea condițiilor: „Ieri, s-a semnat la București tratatul de pace cu Puterile Centrale și aliații lor – un adevărat dictat. […] Condițiile impuse nouă arată aliaților, și întregii lumi, ce ar însemna o victorie a Puterilor Centrale” (Daia, 1981, 243).

Problema ratificării Tratatului s-a pus în perioada mai 1918 – ianuarie 1919 sub licărul majoritar al speranței că a fost doar o soluție provizorie de a câștiga timp pentru ca aliații din Antantă să obțină victoria, iar România la negocierile finale să îl declare drept un act impus de Puterile Centrale și să își demonstreze nețărmurita și nestrămutata lealitate față de Antantă. Negocierile și Tratatul per se nu au prezentat vreun interes real pentru clasa diriguitoare. I.G. Duca semna în „Amintirile” și „Memoriile” sale: „[…] ceea ce ne interesa era să nu se ratifice pentru ca să putem în ziua păcii generale invoca față de Aliați și cu mai mult temei încă precaritatea lui (n.n. a tratatului), caracterul său de încheiat sub puterea baionetelor.” (Duca, 1994, 103) Finalul acestei adevărate odisee diplomatice se produce la Paris unde România s-a putut înfățișa „la masa verde a păcii generale cu o nouă dovadă a statorniciei ei față de Aliați și a credinței ei în izbânda lor finală.” (Duca, 1994, 103) În acest fel se complinea istoria Tratatului, o istorie după năzuința românilor și meditația plină de incredulitate a plenipotențiarilor Puterilor Centrale. Iar meditația eminenței cenușii, contele Ottokar von Czernin, adresată lui Marghiloman, la întrevederea din 8 martie 1918, este cea mai probantă: „Domnii aceștia vor să încheie o pace oarecare, pentru ca să spună Antantei că-i rămân credincioși, și își rezervă prima ocazie ca să o întoarcă” (Marghiloman, 1927, 396).