Dialog cu acad. Ioan-Aurel Pop,
Președintele Academiei Române

„Academia Română reprezintă România savantă și educată din toate timpurile și din toate locurile. Instituția aceasta a creat România înainte ca țara noastră să existe pe hartă, i-a dat contur și rațiune de a fi. La 1866, când s-a înființat Academia, România întregită se afla numai în sufletele unor români vizionari și exista plenar prin limba română și în istoria națională (conform afirmației lui Mihail Kogălniceanu din 1843: „Eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbește Romănește și ca istorie națională, istoria Moldaviei întregi, înainte de sfășierea ei, a Valahiei și a fraților din Transilvania”). Academia s-a creat mai întâi, cu savanți din toate țările și provinciile românești, pentru cultivarea limbii și pentru cunoașterea istoriei noastre, în vederea construirii și consolidării edificiului național. De aceea, Academia este o instituție fondatoare a României”. Ioan-Aurel Pop

Domnule academician, sunteți istoric și totuși o să deschidem convorbirea cu o întrebare despre viitor. Ce proiecte importante aveți pe agenda dumneavoastră de președinte al celui mai înalt for de știință și cultură al țării?

Proiectele sunt foarte multe și toate sunt legate de cultură națională, de cercetarea științifică, de spiritualitatea românească și de bunul mers al țării în general. Ne preocupă buna funcționare a instituției, reașezarea sa pe locul care i se cuvine, curmarea neînțelegerilor endemice din sânul societății românești, recunoașterea prestigiului celor mai valoroși intelectuali români. Din păcate, Academia nu se poate concentra întotdeauna pe realitățile intelectuale, din moment ce, în urma cu 70 de ani (în 1948), a fost privată de toate bunurile sale, lipsită de unii dintre cei mai valoroși membri ai săi (excluși, arestați, cercetați, închiși, uciși în detenție etc.), obligată să supraviețuiască într-un regim de dictatură și chiar să facă unele compromisuri spre a nu fi distrusă complet. Toate acestea au lăsat sechele pâna azi. De exemplu, spre deosebire de alte instituții similare din jur, Academia Română a beneficiat de-a lungul timpului de donații substanțiale din partea unor membri, a unor mecenați, a Casei Regale Române. La 1989, când Academia și-a reintrat în drepturi, după mai bine de patru decenii de privațiuni, statul nu a înapoiat instituției decât o parte mică din ceea ce îi aparținuse de drept. Restul bunurilor au trebuit recuperate pe calea justiției, prin procese îndelungate și costisitoare. Acest imens efort – neîncheiat încă – a secătuit Academia de bani și de energii. Academicienii nu sunt pe lumea asta ca să lupte cu legile nedrepte și cu mașinațiunile răuvoitorilor. În consecință, în ciuda legendelor care circulă, Academia nu are fondurile necesare ca să existe demn, pentru că proprietățile care ar putea-o ajuta sunt secătuite, ruinate, parțial distruse sau încă înstrăinate.

„Proiectele Academiei Române sunt totuna cu marile întreprinderi ale culturii naționale”

Cu toate acestea, ca pasărea Phoenix care renaşte din propria cenuşă, Academia face eforturi uriaşe ca să existe demn şi ca să-şi îndeplinească menirea. De exemplu, pentru Centenar, membrii Academiei şi cercetătorii din institutele şi centrele sale au elaborat 37 de volume cu evoluția în timp a tuturor domeniilor de cercetare şi de creație, mai ales în ultimul secol. Alte admirabile lucrări se vor adăuga celor peste 200 de volume din colecția clasicilor literaturii române şi universale, scoasă prin strădania acad. Eugen Simion de Fundația Națională pentru Ştiință şi Artă (de sub egida Academiei). Alte sute de cărți vin să întărească starea de veghe asupra limbii, literaturii şi istoriei naționale şi să detalieze ceea ce s-a publicat deja, adică Marele Dicționar al Limbii Române (Dicționarul Tezaur), dicționarele literaturii române şi Istoria Românilor (tratat), apărută în zece volume masive. Prin urmare, proiectele Academiei Române sunt totuna cu marile întreprinderi ale culturii naționale.

În raportul dintre Academia Română şi lumea românească în ansamblul şi întreaga ei complexitate, am simțit în toți aceşti ani de lungă şi sinuoasă tranziție, de crize multiple, necesitatea ca Academia să fie prezentă în mijlocul societății româneşti, să se implice mai mult, direct şi substanțial în dialogul şi dezbaterea publică, să se pronunțe, de la înălțimea şi prestigiul autorității ei, asupra temelor fundamentale ale agendei publice, ale proceselor care remodelează societatea şi lumea noastră. Sunt teme care privesc istoria, cultura şi civilizația noastră, teme cu implicații morale, spirituale, naționale şi identitare. Ştiu că, personal, în calitate de academician, v-ați exprimat opinia în mai multe rânduri şi ați luat atitudine. Cum vedeți, în continuare, implicarea Academiei Române în dezbaterea publică, prezența instituției în mijlocul societății româneşti?

Academia este o instituție omenească şi românească şi nu avea cum să scape de tarele societății omeneşti, în general, şi ale celei româneşti, în special. După 1989, s-a impus rapid un proces de renaştere a instituțiilor noastre autentice, mai ales a celor intrate în tradiția națională – ca „stâlpi ai societății” – şi care fuseseră aproape aneantizate de comunişti. Dar aproape la fel de repede s-a instalat un proces foarte primejdios de compromitere a acestor instituții, de subminare a eforturilor oneste de revitalizare a lor. Au început să spumege figuri latente odinioară, frustrări grave, invidii şocante. Libertatea dezlănțuită i-a determinat pe unii să creadă că pot să facă orice, inclusiv să devină academicieni fără merite. Unii şi-au creat propriile academii şi s-au ales singuri membri în ele. S-au creat academii paralele, de toate felurile, încât până şi numele de academie s-a banalizat. În aceste condiții, adevărata Academie Română a avut, fireşte, de suferit.

„Academia Română nu s-a născut ca să trăiască în turnul său de fildeș, izolată de comunitate”

Procesul de recâştigare a prestigiului instituției a fost anevoios, de durată şi plin de obstacole. Anumiți reprezentanți ai generațiilor mai tinere nu mai sunt sensibili la rosturile istorice ale instituției şi nici nu mai au instrumentele mentale necesare ca să perceapă necesitatea indiscutabilă a acesteia în lumea românească. Cu toate acestea, Academia şi-a restabilit rolul său, a revigorat cercetarea în toate domeniile şi în toate institutele sale, a început să se pronunțe în temele fundamentale – cum spuneți – ale agendei publice. Fireşte, unii s-au mirat, fiindcă se pierduse acest obicei, dar societatea se reobişnuieşte treptat cu nevoia unui barometru ştiințific. Academia Română nu s-a născut ca să trăiască în turnul său de fildeş, izolată de comunitate. Dimpotrivă, Academia s-a înființat ca să dinamizeze lumea românească şi ca să o conducă la nivel intelectual spre realizarea idealurilor societății, ca să-şi ofere expertiza sa generată de competență. Natural, mai sunt şi voci răuvoitoare, mai sunt indivizi ignoranți, mai sunt forțe distructive, mai sunt invidii şi gelozii, în urma cărora Academia este jignită, contestată, lovită. Nu este însă prima oară când se întâmplă aşa ceva şi, din fericire, instituția are în sine forța necesară ca să reziste, ca să replice şi ca să se afirme în continuare.

„Mai sunt lideri care cred că Academia poate să fie ignorată sau că poate să fie consultată numai pentru că «dă bine» în fața opiniei publice”

Privind lucrurile din exterior, cuvântul Academiei Române, date fiind poziția instituției şi aria ei de acoperire, ar trebui să cântărească greu în orice problemă majoră care vizează prezentul şi viitorul națiunii române. În toate marile decizii şi proiecte de țară, Academia ar trebui să fie consultată, ținând cont de faptul că reuneşte sub cupola ei cele mai luminate minți ale națiunii. Se întâmplă aşa în prezent? Ce şanse sunt să se întâmple mai accentuat în viitor?

Nu, nu se întâmplă, deşi sunt anumite semne bune. Se percepe, la nivelul decidenților politici, nevoia de a consulta şi chiar de a asculta Academia, dar sunt şi atitudini formale, în acest sens, uneori. Mai sunt lideri care cred că Academia poate să fie ignorată sau că poate să fie consultată numai pentru că „dă bine” în fața opiniei publice. Se vede câteodată că Academia, ca şi cercetarea şi cultura în general, este tratată ca o cenuşăreasă, este pomenită de formă, este privată de fonduri la rectificările de buget. Or, Academia nu poate funcționa fără grija societății. Bunurile care se află în custodia Academiei sunt valori naționale şi mondiale. Vă dau un singur exemplu, şi anume Biblioteca Academiei. Biblioteca Academiei este tezaurul nostru național de mărturii ale trecerii românilor prin lume. Zestrea de manuscrise şi de cărți rare, de hărți şi de monede vechi, de incunabule şi de stampe din această bibliotecă (la Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi) este unică în lume şi nu poate fi apreciată în bani. Cum să ai inima să laşi astfel de valori de izbelişte? Fireşte, nu se întâmplă acest lucru, dar nici nu suntem foarte departe. Biblioteca aceasta, Editura Academiei, filialele, institutele, fundațiile, bunurile au toate nevoie de ocrotire, de întreținere, de renovări, de investiții. Dacă tot tăiem fonduri, an de an, de la cercetare, de la cultură, de la educație, ce se va alege din toate acestea? Dacă nu ne strângem energiile pentru protejarea valorilor spirituale, cum vom putea promova şi perpetua esența umană? Şansele ca vocea Academiei să fie ascultată şi promovată în societatea românească depind, natural, de instituția în sine, dar şi de această societate a noastră românească (care pare azi bolnavă), de îndreptarea sa pe căile cele potrivite, de decență şi de bun-simț. Când oamenii politici vor începe să aibă grijă de țara care le-a delegat puterea şi să se uite pe sine, ca indivizi, cu meschinele lor interese, atunci vom avea speranțe de îndreptare. Academia nu poate să facă excepție de la mersul general al unei societăți, dar poate să încerce corectarea acestui mers, dacă el devine strâmb. Aici văd eu rolul istoric al instituției, dar şi garanțiile sale de funcționare eficientă în viitor.

„Valorile se pierd în nonvalori în ansamblu, lumea este dezorientată de la Paris la Sydney şi de la Moscova la Pretoria”

Extinzând teritoriul discuției, societatea românească trece, în continuare, printr-o criză complexă, o criză morală, o criză a valorilor, o criză identitară, care o determină să se îndepărteze de sine, să nu-şi găsească locul şi drumul în existența ei națională şi în evoluția ei europeană. Care credeți că sunt cauzele şi resorturile acestei crize?

Trebuie să observăm, mai întâi, că această criză nu este numai una românească, ci una generală. Valorile se pierd în nonvalori în ansamblu, lumea este dezorientată de la Paris la Sydney şi de la Moscova la Pretoria. Este clar că noi cunoaştem mai bine criza românească şi că ne pasă, în primul rând, de această criză. Se pare că, la noi, „porția de libertate” pe care ne-am cucerit-o cu sânge în 1989 a fost copleşitoare, i-a amețit pe foarte mulți români, i-a făcut să creadă că sunt un fel de dumnezei mai mici, care pot de toate, bune şi rele. Evident, de o asemenea percepție şi evoluție este de vină, în principal, tot regimul comunist (mondial şi românesc), dar această constatare (judicioasă, cred) în sine nu ne ajută deloc. Eliberarea de sub comunism nu ar fi trebuit să însemne, de exemplu, şi „eliberarea” de principiile morale consacrate de secole şi de milenii şi prin care societatea omenească şi cea românească au putut funcționa indiferent de natura regimurilor politice. Dezlănțuirea de cinism, de agresivitate, de limbaj trivial, de gesturi obscene, însoțită de lipsa celui mai elementar respect pentru vârstă, pentru pregătire, pentru opera intelectuală etc. trebuie să ne pună în alertă. Noi nu mai criticăm idei, ci desființăm oameni! Când un intelectual de forță – după trei decenii de la căderea comunismului – preia o funcție de conducere în societate, prima grijă a unor „formatori de opinie” este să-l dovedească drept plagiator sau drept colaborator. Pentru ei nu contează dacă plagiatul sau colaborarea s-au petrecut aievea, ci contează doar actul distructiv, dărâmarea, frângerea. Or, în asemenea condiții, societatea nu are cum să prospere şi nici măcar să se mențină în coeziune.

Înainte de 1944, se ştia că şcolile noastre nu sunt ca cele franceze, germane sau engleze şi, prin urmare, tinerii talentați erau trimişi să studieze peste hotare. Dar cu un amendament: să se întoarcă apoi în țară şi să contribuie la „creşterea limbii româneşti şi-a patriei cinstire” (cum a zis demult, în elept, Ienăchiță Văcărescu). Adică exista o strategie legată de speranța ridicării României înspre modelele occidentale. Azi, în familii şi în şcoala de toate gradele, cuvântul de ordine adresat elevilor şi tinerilor este că în România nu se mai poate face nimic şi că trebuie să plece la studii peste hotare şi să nu mai vină înapoi. Las deoparte snobismul din aceste îndemnuri şi faptul că majoritatea se duc la şcoli mai proas-te decât cele din România (dar nu recunosc). Eu doar constat. Evident, sunt universități în Vest dotate cu aparatură tehnică şi cu minți de premiu Nobel, la care noi nu vom ajunge niciodată, dar câți dintre tinerii plecați ajung efectiv la aceste şcoli? Să zicem că ajung 10-15% şi să zicem că sunt excepționali, cum, de altfel, sunt majoritatea lor. Dar restul, chiar dacă se realizează, se risipesc de fapt, în mare parte, se rup de țară, de părinți, de rude şi de prieteni, de dragul unui trend primejdios, de dragul unei mode. Nu cred că am relevat cauzele acestor fenomene, dar ştiu sigur că Academia, alături de alte instituții onorabile ale națiunii noastre (care mai trăieşte încă!), trebuie să încerce depăşirea crizei, să determine trecerea de la disperare la încredere şi de la blazare la speranță.

„Oamenii nu pot trăi ancorați numai în materialitate, pentru că își pierd esența”

Cultura românească n-a fost, nici ea, scutită de seisme în aceste decenii. Procesul revizuirilor culturale, pe baze morale şi estetice, din anii ’90 şi următorii, care a încercat să discrediteze şi să minimalizeze mari figuri ale culturii, istoriei şi civilizației româneşti, începând cu Eminescu, se pare că nu a rămas fără efecte. Vorbind de crize, îşi poate avea starea de confuzie şi dezorientare a societății noastre o explicație în aceste procese?

Cultura spirituală este o componentă fundamentală a oricărei societăți umane. Oamenii nu pot trăi ancorați numai în materialitate, pentru că îşi pierd esența. Cultura română a fost, evident, pervertită sub comunism şi a fost subminată de propaganda de partid. În cadrul acesteia, totul trebuia să fie glorios, magnific, imens, major, inclusiv trecutul, care se cerea zugrăvit alb, imaculat, sublim. Asta nu înseamnă că intelectualii autentici promovau asemenea viziuni şi nici că la universități se predau întocmai aceste lozinci. Dimpotrivă, valorile culturale autentice au fost mereu prezente, în ciuda ideologiei oficiale. Numai că opinia publică percepea acele aberații promovate la radio şi la TV, în presa de partid, în anumite cărți şi periodice. Era normal ca, după 1989, să aibă loc anumite revizuiri culturale – cum spuneți – sau anumite îndreptări. Numai că procesul nu a urmat la noi această cale, pentru că o parte dintre culturnicii de odinioară s-au convertit prea repede şi prea radical. Ei cunoşteau bine mecanismele mentale ale publicului şi ştiau exact cum se face propaganda. Nu au avut de făcut decât să schimbe sensul acestei propagande, pentru că terenul era pregătit. Unde înainte proslăveau partidul comunist, acum l-au demonizat, unde înainte lăudau cultura românească, acum au veştejit-o, unde înainte vedeau doar albul din istorie, acum au evidențiat doar negrul, unde înainte Eminescu era „luceafăr”, acum a ajuns „cadavrul din debara” etc. Nu a fost chestiune de nuanțe aici, ci de răsturnare cu 180 de grade. Iar publicul nostru, sătul de „geniul Carpaților” și de „savanta de renume mondial”, de slăvire și de laude, a ajuns ușor să repudieze geniile în general, savanții în general și să prefere ponegrirea, ura, desființarea. Firește, s-a avut grijă să nu se respingă decât geniile românești, decât savanții români, decât istoria românească, să fie urâți și desființați românii. Unde anterior tot ceea ce era românesc trebuia ridicat pe cele mai înalte culmi, acum trebuia neapărat coborât în abisuri, compromis, blamat. Prin urmare, pe scurt, noi, românii, în loc să fi ajuns la echilibru și la cumpătare după derapajele comuniste, am preferat alte derapaje, alte exagerări, alte contorsionări, nimicnicindu-ne noi pe noi. Cel mai bun exemplu de pierdere a busolei este Eminescu! Ce să avem noi, în principiu, cu Eminescu? Eminescu nu a fost comunist și nu a trăit sub comunism. Este drept că regimul comunist l-a instrumentalizat la un moment dat – adică i-a folosit memoria și creația în scopurile proprii ale puterii –, dar ce vină are Eminescu? Eminescu era mort demult când s-au întâmplat toate acestea. Dar noi, în loc să „reparăm” repede blasfemia și să-l scoatem pe Eminescu din macularea încercată de comuniști, l-am maculat mai abitir. Nu spune nimeni că marele poet este infailibil și că nu poate fi criticat, dar să scrii (prin anii ’90 ai secolului trecut) – ca „mare intelectual” român postdecembrist – că noi nu vom putea niciodată intra în NATO și UE defilând cu Eminescu este de-a dreptul aberant. Necazul este că mulți români cu educație medie au crezut acest lucru, ca și cum, la intrarea în Europa sau după căderea comunismului, nemții ar fi renunțat la Goethe, ungurii la Petofi, polonezii la Sienkiewicz, rușii la Pușkin ori ucrainenii la Taras Sevcenko! Or, toți cei menționați au fost patrioți sau naționaliști, i-au veștejit pe străini, au lăudat specificul național etc. Eminescu nu este simbol românesc fiindcă ar fi decis asta Parlamentul României, sau regimul comunist, sau că s-ar fi dat vreun decret regal ori prezidențial în acest sens, ci pentru că așa au simțit românii. Prin urmare, cei care s-au săturat de Eminescu au de așteptat, fiindcă românii nu s-au săturat de Eminescu și nici nu se vor sătura vreodată. Criza noastră este mai puternică decât în alte societăți postcomuniste și din pricina acestor tranșări greșite de valori, din pricina acestor căderi în absurd și plonjări în derizoriu. Natural, între timp mulți români s-au trezit din amăgire și nu mai cad în capcanele noii propagande. Dar societatea noastră este încă greu de echilibrat.

„Istoria este experiența de viață a omenirii. Istoria nu ne învață să fim naționaliști – cum spun globaliștii –, ci ne învață cultura generală, cultura universală”

În acest cadru, istoria ca disciplină trece ea însăși printr-o situație critică, prin reducerea studierii ei la o oră pe săptămână, prin revizuirea tematicii și a conținuturilor, prin înlăturarea informației relevante pentru istoria românilor, prin reinterpreta-rea sau, pur și simplu, ocultarea adevărului istoric. De ce se întâmplă toate acestea? Care sunt efectele crizei istoriei în școală asupra tinerelor generații?

Toate acestea se întâmplă din ignoranță, din plasarea între decidenții legați de soarta școlii a unor semidocți, a unor oameni fără cultură generală solidă și fără experiență de conducere, a unor veleitari care iubesc puterea de dragul puterii și al averii. Aceștia iau deciziile pe care le iau în virtutea confuziilor din mintea lor, a clișeelor din societate, a unui pragmatism prost înțeles, a unei dorințe vagi (poate sincere) de modernizare a învățământului. Studiul istoriei nu înseamnă studiul trecutului, ci al vieții oamenilor care au trăit în trecut, ceea ce este cu totul altceva. Istoria este experiența de viață a omenirii. Istoria nu ne învață să fim naționalişti – cum spun globaliştii –, ci ne învață cultura generală, cultura universală. Dacă învățăm istorie la şcoală, atunci vom şti ce reprezintă Leonardo da Vinci dacă vom merge la Florența, vom şti cine a fost Michelangelo dacă vom privi Catedrala San Pietro din Roma, vom şti ce reprezintă Muzeul Louvre la Paris, vom recunoaşte un sonet de Shakespeare, vom admira o coloană dorică, vom fotografia în cunoştință de cauză un altar baroc etc. Am impresia că, la noi culturnicii actuali se tem de cultură, se tem de cunoaştere, se tem de istețime şi că au un program articulat de transformare a românilor în obiecte. Ce altceva poate să însemne neşcolarizarea tuturor copiilor de vârstă şcolară, ce altceva poate să fie creşterea abandonului şcolar, ce altceva poate să fie neputința elevilor de a citi sau lectura formală, fără receptarea conținutului textelor? Un simptom în acest sens – al subminării intenționate a şcolii – sunt subiectele date în ultimii ani la examenele de română. În loc de a comenta texte literare (nu neapărat clasice, dar literare), li se cere elevilor să se pronunțe în legătură cu cronici sportive, cu texte politice (legi, decrete), cu regulamente, cu improvizații din presă etc., sub pretextul promovării comunicării moderne. Dacă asta înseamnă şcoala, dacă textele improvizate şi perisabile sunt mai valoroase decât textele literare, dacă frazele agramate ale unui anonim fac mai mult decât verbul lui Coşbuc şi Gala Galaction, atunci îngăduiți-mi să fiu de acord cu studiile din altă țară! Are Goga – care nu se mai învață la şcoală – un vers cunoscut, legat de disperarea românilor ardeleni, oprimați în propria țară: „Să ne mutăm în altă ară!”. Oare aici să fi ajuns, să ne disprețuim propriile valori, să ne degradăm cultura, să ne depreciem istoria? Chiar dacă acesta ar fi trendul universal – deşi nu este –, nu am avea motive să-l copiem. Dimpotrivă, ştiind cum merge lumea contemporană şi cât de mare este ignoranța în țările care odinioară erau modele culturale, ar trebui să fim înțelepți, să urmăm buna tradiție şi să prețuim tezaurul creației proprii.

Astăzi, tot mai mulți cetățeni par să nu se mai simtă confortabil în definiția de „român”. Multora, în special tinerilor, chiar le este ruşine, după cum ei înşişi mărturisesc, să spună că sunt români. Alții iau distanță, într-o ciudată „emancipare”, de tot ceea ce e românesc. Putem vorbi, în prezent, de o criză a identității la români?

Da, este o astfel de criză, dar este şi o criză a altor identități naționale. Să nu uităm că, până foarte recent, globalizarea aducea a panaceu pentru mulți şi că a fi francez, englez sau italian părea să nu mai fie la modă, să nu mai fie şic. Abia recent, odată cu respingerea Constituției europene, cu Brexit-ul, cu măsurile din Polonia şi Ungaria etc., „naționalismele” par să reînvie. Noi, mereu defazați şi nesincronizați, suntem încă „globalizați” sau, mai exact, „deromânizați” deopotrivă din motive interne şi internaționale. Mai întâi, trebuie spus că „educația” cultivată de „boierii minții”, cum că a fi român este o catastrofă, că românii sunt nimic şi au făcut în istorie nimic, a dat roade. În al doilea rând, pe fondul lipsei de educație şi de cunoştințe, mulți tineri cred că în alte părți curge doar lapte şi miere şi că România şi românii nu reprezintă mare lucru, că este mai avantajos să fii altceva decât român. Mai este apoi şi renumele prost pe care l-au răspândit anumiți români când s-au risipit prin lume, nu întotdeauna ca să muncească, ci, câteodată, ca să cerşească, să fure etc. Este vorba despre un complex de factori, numai că aceştia nu sunt ireversibili, nici eterni. Dacă v-aş spune cum era văzut un italian pe coasta de est a SUA în jur de 1900 sau cum era numit un irlandez tot în SUA şi cam tot atunci sau ce renume avea „instalatorul polonez” odinioară în Marea Britanie, am putea deveni cu toții mai realişti. Românii au mai trecut prin crize identitare – ca şi alte neamuri – şi au supraviețuit, au depăşit crizele respective.

„Poate că ne-am obişnuit să ne unim numai atunci când ne ajunge cuțitul la os?”

În anul Centenarului, în care celebrăm Unirea şi Unitatea, noi, românii, suntem mai dezbinați decât oricând. În loc să ne aducă laolaltă obiective şi idealuri comune, stăm sub semnul discordiei şi al urii. Nu putem fi împreună, nu putem acționa împreună? De ce se întâmplă astfel?

Românii nu excelează prin spirit comunitar modern şi nici prin solidaritate paşnică, pusă în serviciul unor idealuri sociale. Solidaritatea românilor era legată de tradiție, de înrudirea de sânge, de obiceiuri ancestrale precum pornirea plugurilor, culesul, sărbătoarea, cununia, înmormântarea etc. Or, astăzi, toate aceste ceremonii s-au diminuat, s-au diluat, dacă nu au dispărut cu totul. Asta nu înseamnă că românii nu ar putea să fie solidari într-un moment de criză majoră. Dar e mai bine să nu experimentăm crize majore. Dezbinarea românilor este o realitate, dar dezbinarea nu este prezentă numai între români. Este drept că, în anul celebrării unității noastre, s-ar cuveni să fim mai uniți şi poate că vom şi reuşi să fim. O națiune are nevoie, în momente grele, de modele, de învățători, de lideri autentici. Iar noi, în felul nostru lejer de a lua viața, nu avem aşa ceva. Sau poate că ne-am obişnuit să ne unim numai atunci când ne ajunge cuțitul la os? Nu ştiu, dar o anumită capacitate de unire avem şi am pus-o în practică în momentele cele mai dificile.

„Noi nu ne naştem neapărat români, chinezi ori suedezi, ci suntem educați ca atare”

Ne aflăm în perioada unei noi geneze, în care depinde de noi ce fel de țară construim, dacă, într-adevăr, vrem să construim… Facem o acoladă în trecut şi ne întoarcem la altă epocă a întemeierii, la fondarea României Moderne. În acest proces, construit pe un proiect politic, educația, cultura, deschiderea europeană au jucat un rol important. Astăzi, în această epocă tulbure, pot educația şi cultura contribui la renaşterea conştiinței de sine, a identității şi demnității societății româneşti?

Eu sunt aproape convins că numai educația şi cultura pot contribui la refacerea identității noastre de grup. Noi nu ne naştem neapărat români, chinezi ori suedezi, ci suntem educați ca atare. Vă rog să luați un copil român de un an, duceți-l în Spania şi creşteți-l acolo. Pe la vârsta de 20 de ani va fi cel mai vajnic spaniol, va vorbi cu evlavie de regii catolici Isabela şi Ferdinand, îi va evoca pe Cervantes şi pe Lope de Vega, îi va lăuda pe Salvador Dali şi pe Picasso. Educația şi şcoala temeinice sunt fundamentele civilizației umane, acestea ne umanizează şi ne fac români, francezi, germani sau japonezi. Ele – dacă sunt serioase – ne împiedică să devenim otova, să fim mecanisme, să ne pierdem simțirea şi trăirile emoționale.

„România nu este facultativă şi nici trecătoare, ci edificiul terminat de români la 1918. Acum se cuvine să-l consolidăm aşa cum este şi să ştim să-l transmitem mai departe”

Ce şanse credeți că au românii să redescopere valorile identitare româneşti, să asume idealurile perene ale națiunii noastre, să cristalizeze obiective şi proiecte comune şi să se implice solidar în realizarea lor, într-o amplă sinergie națională şi într-un vast Proiect de țară, care să se numească România?

Şansele, câtă vreme răsuflăm încă – cum ar fi zis Delavrancea – nu sunt pierdute. Nu de proiect de țară ducem noi lipsă acum, ci de putința transpunerii lui în viață, şi nu de pierderea identității trebuie să ne plângem, ci de lăsarea sa de izbelişte, la cheremul ideologilor de pripas. Țara asta a prosperat întotdeauna atunci când a avut elite conştiente, conştiincioase, educate şi dăruite neamului. Câtă vreme ne rugăm Domnului în limba lui Eminescu şi Blaga şi câtă vreme mai avem la îndemână „limba noastră cea română”, națiunea trăieşte. Evident, nu este totuna ca națiunea să trăiască în genunchi sau în picioare, falnic, drept şi demn. Cel mai frumos cadou pe care îl putem face românilor în anul Centenarului este să ridicăm şcoala din cenuşă, să-i redăm faima şi strălucirea, să nu ne ferim de disciplinele identitare – fiindcă ele ne fac să trăim ca popor –, să nu tot schimbăm legile şi să experimentăm pe seama elevilor, studenților şi profesorilor, să ne însuşim limbajul digital în româneşte, să învățăm limbi străine ca să comunicăm cu lumea etc. Dar să nu uităm niciodată că lumea noastră, dată de Dumnezeu şi sfințită de eroii noştri, este cea de la Dunăre, de la Carpați şi de la Nistru, din spațiul unde se întâlnesc doinele cu horele şi unde mireasma de foi de nuc se îmbină cu izul de tămâioasă. Or, toate astea nu se pot percepe cum se cade în altă limbă decât cea a vechilor cazanii, pe care o plâng şi o cântă pe la poarta lor țăranii, cum ar fi spus duios Alexei Mateevici. Ar trebui să ne mândrim că am fost cu toții un popor de țărani, adică de locuitori ai țării, că apoi am fost şi cetățeni, pentru că am învățat să ne apărăm în cetăți, şi că în, fine, am ajuns să redevenim oameni prin calitatea de români, pe care ne-am consolidat-o construind România, adică adăpostul nostru. A-l huli este ca şi cum i-ai renega mama, iar a-l lăuda şi apăra este ca şi cum ai ocroti icoana la care te-închini. Prin urmare, România nu este facultativă şi nici trecătoare, ci este edificiul terminat de români la 1918. Dacă nu l-am putut mări şi nici măcar păstra întreg, acum, la Centenar, se cuvine să-l consolidăm aşa cum este şi să ştim să-l transmitem mai departe.

Ioan-Aurel Pop este istoric, profesor universitar și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, membru titular și președinte al Academiei Române. În calitate de cercetător al istoriei medievale a românilor și, în genere, a Europei Centrale și de Sud-Est, și-a orientat opera cu precădere către următoarele areale tematice: instituțiile medievale românești, formațiunile politice româno-slave din Transilvania și raporturile românilor din Transilvania cu spațiul românesc extracarpatic, influența bizantină asupra românilor, raporturile Transilvaniei cu Europa Centrală și Occidentală, precum și structura etnică și confesională a Transilvaniei.