Prolog
(Reconstruc
ția căminului UE reîncepe în vatra României)

„Viitorul Europei”. „Viitorul Uniunii”. Două sintagme, două sloganuri, sinonimizate și anonimizate deopotrivă: continentul și conclavul se… identifică euro-politic, deși euro-politicienii mai pierd pe drum… identitățile. O reflecție despre viitorul „Uniunii Europene” (întrebuințând așadar „numele din buletin”) devine un act modern și modist: modernii s-au plictisit să clasicizeze și proiectează, produc și propagă progresul, potrivit unei definiții, evident, la… modă; modiștii poartă ultima modă pentru a se recunoaște între ei și a se distinge de revoluți, de retrograzi, de reacționari, de… nemoderni. Elite științifice sau politice, de afaceri sau civice sunt prinse în industria viitorului (e.g., al UE). Investesc, protestează, cercetează, fac summit-uri.

Pe 9 mai, de „Ziua Europei”, în Sibiul președintelui Iohannis, în plină Președinție a României la Consiliul Uniunii Europene, a avut loc summit-ul informal al șefilor de stat sau de guvern din UE. Donald Tusk, „întâistătătorul” Consiliului European, a prezidat reuniunea, garnitura prezidențială fiind completată de capii Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, și, respectiv, Parlamentului European, Antonio Tajani. Numele de cod al întâlnirii: „viitorul UE”. De citit, ca de fiecare dată, la două capete, ordinea fiind (deloc) aleatoare: pe de o parte, viitorul arhitecturii de putere post-euroalegeri; pe de altă parte, viitorul celor care o vor legitima. Declarații de unitate, poze de familie, băi de mulțime, asta rămâne după prima zi din viitorul UE.

Dialog
(Văzut ca aranjamente / combinări / permutări de 27+…)

„Noi, liderii Uniunii Europene, ne-am întrunit la Sibiu pentru a discuta și a privi înainte spre viitorul nostru comun. Peste câteva săptămâni, cetățenii europeni își vor alege reprezentanții în Parlamentul European, la patruzeci de ani după exercitarea, pentru prima dată, a acestui drept fundamental. O Europă reunită în pace și democrație este doar una dintre numeroasele realizări. Încă de la începuturile sale, Uniunea Europeană, cu valorile și libertățile sale ca forță motrice, a oferit stabilitate și prosperitate în întreaga Europă, în interiorul granițelor Uniunii și dincolo de ele. De-a lungul anilor, a căpătat un rol important pe scena internațională. Cu o populație care se ridică la aproximativ jumătate de miliard de cetățeni și o piață unică competitivă, Uniunea Europeană este un lider în comerțul internațional și conturează politica mondială.

Ne reafirmăm convingerea că, uniți, suntem mai puternici în această lume tot mai neliniștită și care prezintă tot mai multe provocări. Recunoaștem că avem responsabilitatea, ca lideri, de a face Uniunea noastră mai puternică și de a ne crea un viitor mai bun, recunoscând totodată perspectiva europeană a altor state europene. De aceea, convenim astăzi în unanimitate asupra a zece angajamente care ne vor ajuta să ne ridicăm la înălțimea acestei responsabilități.”

„Sportul” convorbirilor despre și înfăptuirilor de viitor implică, și în Uniunea Europeană, un potpuriu de „extensii” (extrapolări scenaristice ale prezentului fluid) și „flexiuni” (în șirurile de gânduri sau în suitele de acțiuni), presupune succesiuni ritmice de aer „inspirat” (totuși rar dacă este privit în sensul creativității) și „expirat” (timpul impacient creând adesea perimare) și are parte și de „încălzire” (chiar spre „temperaturi febrile” în cancelarii), cum și de „recuperare” (pe fondul deloc neobișnuiților „cârcei instituționali”).

A judeca un eveniment politic precum summit-ul de la Sibiu necesită un „antrenament” bun înainte. Inclusiv protagoniștii lui au venit antrenați, producând drafturi de documente (de Declarație și de Agendă strategică) în care, la evenimentul în sine, s-au schimbat doar fontul și mărimea literelor, nu cuvintele întrebuințate ca atare. Totuși, mult mai delicate ca antrenamentele în scrierea unor așa texte sunt cele menite citirii lor. Fiindcă în comunicarea politică, echivocul, evazivul, eufemisticul sunt piese în rutina exercițiilor.

Decalog
(Declarația de la Sibiu, din „birocrateză” în „cetățeneză”)

1. „Vom apăra o singură Europăde la est la vest și de la nord la sud. În urmă cu treizeci de ani, milioane de oameni s-au luptat pentru unitate și pentru a fi liberi și au doborât Cortina de fer care a împărțit Europa în două timp de mai multe decenii. Nu vom lăsa loc de diviziuni care vin în contra interesului nostru colectiv.”

Singularitatea Europei vorbește despre dorința (unei părți a) politicienilor de pe continent de a evita deopotrivă o distribuție a conclavului între zone centrale și, respectiv, periferice, precum și o deplasare cu velocități diferite spre dezideratele comune. Clasa politică din Europa rămâne profund împărțită între cei ce pledează cauza „pachetului complet” al Uniunii sau măcar a „mai multă Uniune” – mizând fie pe girul electoratului competitiv, părtaș în mod natural la bunăstarea comunitară, fie pe cel al electoratului sedus de ideea coeziunii, beneficiar de instrumente asistențiale – și cei ce pun placa retenției de suveranitate, palmând însă populist, la adăpostul celei mai reziliente ideologii din istorie – naționalismul –, înclinații personale iliberal-autoritare.

Ceea ce însă este orbit și oprit să înțeleagă electoratul „unionist” trans-european este diferența fundamentală de natură, nu doar de grad, între integrarea/unificarea economică și cea politică. Prima se referă la extinderea diviziunii muncii, inter-personal și inter-regional, sporind participarea productivă în piață – expresia ei ar fi piața internă unică. A doua se referă la extinderea teritorială a puterii de tip statal (după care tânjesc eurocrații de la Bruxelles) de a impozita și reglementa cetățenii – expresiile ei sunt politicile comunitare, a căror apoteoză ar putea fi o politică fiscală comună, menită aparent a susține politica monetară comună, dar la un preț „de monopol” sensibil mai piperat față de competiția fscală, prietenoasă cu contribuabilii comunitari.

2. „Vom rămâne uniți, la bine și la greu. Vom da dovadă de solidaritate în vremuri dificile și vom sta întotdeauna alături unii de ceilalți. Putem să ne exprimăm și ne vom exprima la unison.”

Glosând pe ideea distincției „economic – politic” în judecarea apelurilor la mai multă unificare, la unitate politică, istoria Europei spune povestea fertilității competiției jurisdicționale, iar nostalgiile imperiale (romanice) ale avocaților unității politice (europene) devin, în acest sens, nejustificate. Împreună cu liantul cultural-spiritual oferit de Biserica Catolică, „anarhia feudală” specifică Evului Mediu (nu într-atât de „întunecat” cum este zugrăvit) a descătușat economia și spiritul întreprinzător în Europa. Față de tiranii apropiat – și îndepărtat-orientali, cu imperii robuste, și totuși deloc prospere, „piața politică” concurențială a monarhiilor europene, fie ele și „absolutiste”, bazate pe teritorii restrânse, a condus la limitarea relativă a practicilor spoliatoare.

În acel climat concurențial politic occidental devenea mai ușor pentru clasele productive să scape de opresiune, sancționându-și proprii stăpânitori prin „votul cu picioarele”, emigrând: spre exemplu, revocarea Edictului de la Nantes, sub Ludovic al XIV-lea, a adus o sărăcire abruptă în epocă a Regatului Franței, odată cu exodul protestanților spre tărâmuri mai primitoare, cum erau Elveția, Olanda, Anglia. Tocmai absența centralizării politice a dat naștere unei curse între jurisdicții pentru talent și capital, inducând o moderație politică. În aceste condiții, libertatea și comerțul, arta și știința au înflorit; și am avut, în Europa, Renaștere, Revoluție Industrială, Secol al Luminilor. O atare explicație istorică pare însă exotică în mediul euro-școlilor de cadre.

3. „Vom căuta întotdeauna soluții comune, ascultându-ne unii pe ceilalți într-un spirit de înțelegere și respect.”

Proiectul european ar fi putut fi mai aerisit, dacă nu ar fi fost înecat, dintru bun început, într-o hiperproducție reglementară puternic contraproductivă. Când vine vorba despre „soluții”, la Bruxelles încep să curgă paginile de legislație: uniformizatoare fără a fi armonizatoare, costisitoare înainte de a fi ordonatoare, universalizatoare și totuși discriminatoare prin standardele arbitrar stabilite și asimetric suportate de subiecții de drept.

Un astfel de modus operandi generează frustrare în rândurile unui public european căruia i se lasă, cu o mână, libertăți de mișcare (a persoanei și proprietății sale) doar pentru a i se îngrădi și dijmui cu cealaltă.

Potrivit Intelligent Regulation Forum, precum și datelor oficiale ale Uniunii Europene pe 2015 (anul dinaintea referendumului pentru Brexit), țările membre ale UE aveau în uz un număr de peste 40.000 de reglementări – numai cele date de apartenența la UE –, asta în plus față de restul de legislație de proveniență strict națională. În total, regulamentele, directivele, variile specificații sectoriale plus jurisprudența ar însuma, se estimează, 135.000 de norme obligatorii. De înmulțit cu numărul mediu de pagini al unei astfel de pravile și iată ce, exagerând puțin, ar trebui să știe pe dinafară și să respecte fără crâcnire oricine ar vrea să fie considerat bun cetățean european.

4. „Vom continua să protejăm modul nostru de viață, democrația și statul de drept. Drepturile inalienabile și libertățile fundamentale ale tuturor cetățenilor europeni au fost dobândite cu mari greutăți și le vom prețui întotdeauna cum se cuvine. Vom apăra valorile și principiile noastre comune consacrate în tratate.”

Dincolo de magia prosperității, Uniunea a adus, mai ales cetățenilor noilor state membre, foste comuniste, speranța ordinii, a democrației, a legalității, a dreptății. Pentru țări ca România, incrementul de ordine este major și salutar. Doar că „domnia legii” sau „statul de drept”, cum a ajuns să fie cunoscut în jargonul solemn (și în argoul mustăcit) românesc, rămâne și la București, și la Bruxelles, și la Paris, și la Berlin, și la Roma, și la Atena, și la Londra, și oriunde pe planetă, doar un alt minunat „mit urban”. Legea, chemată prin definiție să contribuie la menținerea rânduielii și cârmuirii societății, nu este, în realitate, un corp neutru de norme; „it is an opinion with a gun” („este o părere însoțită de un par”), vorba unui deloc politically correct blogger/ vlogger (Stefan Molyneux). La început, legile erau emise descentralizat, au trecut testul timpului prin cutumizare și s-au „modernizat”, ajungând azi invariabil (și iremediabil?) etatizate.

Ori de câte ori statul se ocupă de orice, de lege, de justiție, procesul și produsul sunt politice. Este în ADN/DNA-ul statului qua stat. „Stat de drept” sugerează absența arbitrariului, a tiraniei. Iconică este imaginea transmisă prin sloganul „America is a government of laws and not people” („America este guvernare prin legi și nu prin oameni”), generalizată în întregul Occident. Se acreditează ideea dominării capriciilor prin cerebralitate, scopul fiind capt(ur) area loialității, chiar afecțiunii, maselor. Spune juristul american John Hasnas: „Mitul statului de drept face mai mult decât să aducă pe oameni în poziția de supuși ai autorității statului; îi transformă în complici ai statului în exercitarea puterii sale”. Europa s-a pocăit de păcatele nazismului și comunismului (ambele instalate vicios democratic!), dar nu trebuie să uite să (se) mai întrebe și „Cât de mult stat?”, „Ce fel de drept?”, și mai ales azi, când creăm frenetic narative și normative.

5. „Vom obține rezultate acolo unde contează cel mai mult. Europa va continua să fie un actor important în chestiunile importante. Vom continua să acordăm atenție preocupărilor și speranțelor tuturor cetățenilor europeni, aducând Uniunea mai aproape de cetățenii noștri, și vom acționa ca atare, cu ambiție și hotărâre.”

Prioritizarea obiectivelor și participarea cetățenească sunt două aspecte de maximă sensibilitate într-o construcție eteroclită ca UE (în ciuda intențiilor de și investițiilor în convergență) și într-una în care mult-slăvita democrație comunitară are zile fripte (tocmai cu euro/biro/crația, pusă „paznic” la „oile” reformei). Doar 2% dintre cetățenii Uniunii se consideră „europeni” (asumând aspirațiile UE ca întreg) și doar 6% dintre aceștia simt identitatea europeană ca primând în raport cu cea națională. Deci, parafrazând un vechi proverb, „cămașa națională este mai aproape de piele decât paltonul comunitar”; în ciuda rifturilor tehnice alegători – aleși, ritul național îi face simbionți. Există un ethos european, ancorat în valori comune, iar aceasta de secole, dar pentru „a crea” un demos european lumea ar trebui resetată fix de la Facere.

În baza simțului comun al cetățenilor europeni și, mai ales, a comunității de interese politice agregatoare, există desigur și spațiu suficient pentru marile agende. Ele sunt adaptate la și adoptate de mase critice din națiunile europene, odată ce sunt înțelese ca furnizând orientări cumva non-exclusive, non-rivale, adevărate „bunuri publice strategice”. Și pentru orizontul 2019-2024 Europa și-a pregătit un crochiu de Agendă strategică, aranjată „4×4”: patru axe – „Protejarea cetățenilor și a libertăților”; „Dezvoltarea bazei noastre economice: modelul european pentru viitor”; „Construirea unui viitor mai verde, mai echitabil și mai deschis”; „Promovarea intereselor și a valorilor europene în lume” –, fiecare cu patru subpuncte, detaliate sumar în document. Nu este nimic avangardist, nimic rocket-science, doar obișnuita logică rece plus limbaj călduț.

6. „Vom respecta întotdeauna principiul echității, nu doar pe piața muncii, ci și în serviciile sociale, în economie sau în transformarea digitală. Vom reduce într-o mai mare măsură diferențele dintre noi și îi vom ajuta întotdeauna pe cei mai vulnerabili din Europa, punând oamenii pe primul loc, și nu politica.”

Europa este, prin proiect, și socială. Este fie o formă de progresism, fie un atavism datând din vremuri revolute și revoluționare; calificarea ține de gusturi, iar gusturile, deși nu se discută, se dispută finalmente povara consecințelor neintenționate ale unei rute sau ale alteia. „Economia socială de piață” este meta-contractul social european, „calea de mijloc” între competiția din bazar și compasiunea din agora; totuși, în societate/economie, aceste căi de mijloc sunt „amestecuri” de, iar nu „sinteze” din extremele între care se trasează, iar drumurile pe trei cărări sunt parcă un pic mai lungi, indiferent dacă respectivele îl poartă pe călător de la socialism la capitalism sau de la cârciumă acasă. Iar acestea rămân discuții adânci de purtat cale de o eră.

Faptic, UE găzduiește 7,2% din populația lumii, dă 23,8% din PIB-ul mondial și face 58% din cheltuielile pe asistență socială. Este, așadar, un imens welfare state, suprascris peste o demografe potrivnică: o populație îmbătrânită și în scădere nu poate menține viabile schemele clasice de pensii, șomaj sau sănătate. Se caută locuri de muncă, creștere, productivitate, competitivitate, într-o economie liberă, deschisă, nu belicos-autarhică. Aici imaginea Piketty-ană a „capitalismului disparităților” nu trebuie să ascundă un adevăr la fel de ușor de documentat statistic: deși azi săracii ar fi mai „depărtați” de bogați decât erau omologii lor de ieri, săracii de ieri sunt totuși mai-puțin-săracii de azi! Iar ameliorările țin de rosturi, și nu de distribuit resturi.

7. „Ne vom înzestra cu mijloacele potrivite ambițiilor pe care le avem. Vom oferi Uniunii mijloacele necesare pentru a-și realiza obiectivele și a-și duce la îndeplinire politicile.”

Date fiind ambițiile, mijloacele țin de buget. Cadrul financiar multianual curent (2014-2020) este pe sfârșite, iar cel următor (2021-2027) are un branding pompos: „Un buget modern pentru o Uniune care protejează, capacitează și apără”. Mizele bugetare sunt „toate vechi și nouă toate”, într-un joc de condiționări, concesii, compromisuri între statele net-contribuitoare și cele net-benefciare.

Ceea ce este particular momentului actual este că pentru prima dată de la instituirea perspectivelor financiare multianuale, în 1998, propunerea Comisiei a fost prezentată cu numai un an înainte de alegerile europene din 2019. Aceasta complică în mod clar sarcina, având în vedere că negocierile pe bugetul UE durează, de regulă, în jur de doi ani. Orice viitor începe cu viitorul apropiat.

8. „Vom proteja viitorul următoarelor generații de europeni. Vom investi în tineri și vom construi o Uniune pregătită pentru viitor, capabilă să reziste celor mai presante provocări ale secolului XXI.”

„Pe lângă Pactul de Stabilitate și Creștere [gardianul monedei unice euro – n.m.], avem nevoie de un Pact al Generațiilor. Nu putem transmite datorii excesive și o economie ineficientă ce împiedică crearea de locuri de muncă generațiilor noastre tinere. Trebuie să ne asigurăm că și ei se pot bucura de avantajele unei economii sociale de piață”, scria recent, într-o prefață de volum colectiv de reflecții academice, președintele Parlamentului European, Antonio Tajani. Vorbim despre un soi de generalizare a discursului – devenit obsesiv în UE – al sustenabilității.

Generațiile viitoare de europeni comunitari, tinerii de azi, dar, progresiv, și urmașii lor, ar avea de suportat creșterea iminentă a poverii fiscal-demografice; apoi presiunea resurselor de mediu, afectate și de deprecierea calității lor, și de devalizarea stocului disponibil; apoi, provocările induse de tehnologiile disruptive, despre al căror efect agregat nu se știe dacă va fi complementar sau substituibil față de forța de muncă, și cele aduse de fluxurile migratorii, al căror „sold” cultural, la fel, nu se știe dacă va înclina către buna conviețuire sau către convulsii.

9. „Ne vom proteja cetățenii și le vom oferi siguranță investind în puterea pașnică și în puterea coercitivă și colaborând cu partenerii noștri internaționali.”

Ca în cazul oricărei construcții politice, și pentru UE doar numărul inamicilor structurali este mai mare decât al amicilor conjuncturali. Deopotrivă prietenia și neprietenia se văd cel mai simplu la ananghie, capitol la care Uniunea are un scor teribil, acomodând straturi succesive de crize, traduse în tot atâtea vulnerabilități: criza de design economico-monetar (din Zona Euro); criza rusească (cu forme disimulate de beligeranță, nu atât teritoriale, cât hibride, vizând, mai ales, varii infrastructuri și resurse critice); criza refugiaților (revelând latente diviziuni interne); criza iliberală (vizând câteva tinere democrații central și est-europene); criza Brexit (marcată de negocieri ce par joc cu sumă negativă); criza separatistă (nelegată de divorțul de britanici, aceasta poate fi excitată acum de Brexit); criză turcă (cu declarații unilaterale de aderare la UE ale unei Turcii cu democrație „otomană”); criza terorismului (ale cărei sechele încă mai fumegă și îngrozesc).

În sensul restrâns al securității, Europa a privit mereu reflex, după al Doilea Război Mondial, spre Statele Unite ale Americii. Când Donald Trump a preluat mandatul, europenii au fost alarmați și îngrijorați de faptul că șapte decenii de sprijin din partea SUA pentru integrarea europeană s-ar putea încheia. Președintele Consiliului European, Donald Tusk, a identifcat Statele Unite ca un hop în calea integrării europene, alături de China și Rusia. Într-o scrisoare deschisă adresată șeflor guvernelor UE la mai puțin de două săptămâni de la învestirea lui Trump, Tusk a scris: „Pentru prima dată în istoria noastră, într-o lume externă din ce în ce mai multipolară, atât de mulți devin în mod deschis anti-europeni sau eurosceptici în cel mai bun caz. […] Noua administrație pare să pună în discuție ultimii 70 de ani de politică externă americană”. Alegațiile lui Trump despre dezangajarea NATO sau despre protecționismul comercial au bătut și înspre UE.

10. „Europa va fi un lider mondial responsabil. Provocările cu care ne confruntăm astăzi ne afectează pe noi toți. Vom continua să colaborăm cu partenerii noștri la nivel internațional pentru a menține și a dezvolta ordinea internațională bazată pe norme, pentru a valorifca pe deplin noile oportunități comerciale și pentru a aborda împreună probleme globale, cum ar fi conservarea mediului și combaterea schimbărilor climatice.”

Pentru a fi lider la nivelul comunității internaționale, Europei îi trebuie putință pe câtă voință. Putință sau putere: hard, soft, smart. Părinte al „stărilor de agregare” ale puterii, Nye subliniază că între puterea hard (militară și economică) și cea soft (bazată pe credibilitate – cea mai rară resursă a epocii omni-, dar și dez-informării –, derivată din istorie, diplomație, cultură) există mai ales continuum, și nu dihotomie. Problema rămâne că Europa își are dimensiunea militară oarecum „outsourced” către NATO, al cărui leader moral și material (SUA) și follower ca efectiv uman și asertivitate (Turcia) sunt extra-teritoriale Uniunii. Apoi, partea soft este bazată pe poziția Europei de leagăn al civilizației „pe rol” – dacă ar fi să urmărim tiparele și ciclurile istorice (vezi aici ideile regretatului Neagu Djuvara) – și pe postura de pionier în neocruciadele responsabilității globale – de pildă, „ortodoxia catolicizată” a schimbărilor climatice, contrastând profund cu „protestantismul” Americii, precum și al economiilor (alert) emergente sau în (mai lentă) dezvoltare.

Spectrul de comportament al puterii se desfășoară între dominare, determinare și direcționare (pe partea hard) și amarare de agende comune, atracție și antrenare (pe partea soft), după cum include și o serie de opțiuni plasate între aceste situații, rezultate prin combinarea instrumentelor. Dezbaterea referitoare la „puterea smart” explorează spațiul pentru împletirea puterilor hard și soft, „inteligența” implicând strategii integrate și înțelepciune contextuală. Catherine Ashton, fost Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate (funcția înzestrată cu „telefonul” la care Kissinger cerea ca Europa să-i răspundă pe o voce), sintetiza în 2011: „UE nu poate pune la dispoziție portavioane sau bombardiere. Nu poate invada sau coloniza. Poate semna acorduri de liber schimb sau poate impune sancțiuni numai atunci când toate statele membre sunt de acord. […] UE are o putere moale cu o muchie tare; mai mult decât de a da un bun exemplu și de a-și promova valorile, dar mai puțin decât puterea de a-și impune voința”.

Monolog
(Efectul 28-
și avertismentul uitat al „Doamnei de Fier”)

Povestea fără sfârșit previzibil a Brexit-ului, dincolo de șicanele între Bruxelles și Londra, între cabinetul premierului (demisionar) Theresa May și opoziția din Regat, ba chiar și între conservatorii președintelui (demisionar) Theresa May și opoziția prea puternică din partid, se combină cu imaginea pripită a dezaxării severe și cronice a societății și Establishment-ului politic britanice relativ la normalitatea, virtuozitatea întreprinderii comunitare („even closer...”, „moreEurope) și a elitelor sale administrative.

În 1988, cu un an înainte de prăbușirea Zidului Berlinului și a pastișelor lui dintre lagărul de concentrare/centralizare socialist, de o parte, și lumea liberă, de cealaltă, legendarul premier Margaret Thatcher susținea, în Belgia, nu departe de Bruxelles, la Colegiul Europei din Bruges, un discurs considerat blasfemie, chiar blestem, în „lumea bună” europeană de atunci și de acum deopotrivă. Atrăgea atenția asupra „erodării democrației prin centralizare și birocrație” și făcea apel la „o viziune alternativă a viitorului Europei”.

Beneficiile „insulei” și Europei continentale au fost biunivoce în istorie. Regatul a contribuit la valorile Europei continentale prin Magna Carta, Revoluția Glorioasă, întărindu-i calea spre libertate. Iar continentul i-a dat Regatului învățăturile economiei libere (Adam Smith), desțelenite prealabil de scolastici și pătrunse filiera ideilor dreptului natural (John Locke), contrare vriei legal-pozitiviste moderne europene. Asta ca să nu mai vorbim despre întrajutorarea în războaiele cu stihiile nedemocratice, neliberale.

La trei decenii de la discursul lui Margaret Thatcher, Europa pare să nu fi înțeles morala acelui avertisment. „Europa nu este creația Tratatului de la Roma”; „nici ideea europeană nu este proprietatea vreunui grup sau vreunei instituții”; „trebuie ridicat steagul suveranității naționale, al comerțului liber și al liberei întreprinderi, și luptat sub el”; „dacă a fost o idee al cărei timp a venit și s-a dus, aceea este a mega-statului artifcial”, spunea ea. Nu toți cei care critică excesele politice din Uniune sunt numaidecât antieuropeni.

Epilog
(Pupat Pia
ța Mare / Mică, Piața Unică și Piața Victoriei)

„Deciziile pe care le luăm vor urma spiritul și litera acestor zece angajamente. Uniunea de astăzi este mai puternică decât cea de ieri și dorim să continuăm să o facem tot mai puternică pentru ziua de mâine. Acesta este angajamentul nostru pentru generațiile viitoare. Acesta este spiritul de la Sibiu și spiritul unei noi Uniuni în 27 pregătită să își îmbrățișeze viitorul ca un corp unitar.”

Cu ce rămân Sibiul și România, ca întreg, după găzduirea unui summit politic despre „viitorul Europei”? Pe de o parte, rămân în „ochii Europei” cu imaginea trainică a unei gazde ospitaliere ideatic, nu numai logistic: românii chiar cred în valorile proiectului UE și în funcția lui disciplinatorie. Nu înțeleg neapărat și că guvernările naționale pot fi democratizate și liberalizate mai bine de rivalitatea sănătoasă între jurisdicții naționale, și nu de cartelizări sau centralizări politice. Pe de altă parte, rămân și cu un exercițiu de apropiere fizică de leadership-ul UE, într-o Piață Mare parcă prea mică: românii au dat de înțeles că se află în căutarea unor altfel de… făpturi politice. N-or fi politicienii altora fundamental altfel, totuși parcă sunt un pic altfel.

Cu ce rămâne UE după Sibiu? Cu toate problemele de până acum, cu agravarea lor și cu multe altele pe deasupra, dacă nu înțelege că trebuie să producă un altfel de discurs comunitar. Uniunea se teme, la interior, de populism, extremism, radicalism, intoleranță; însă și trebuie să priceapă că un proiect politic emană de la popo(a)r(e), în stocul și fluxul asigurate de acest(e)a. Uniunea se teme de amenințările externe și poate miza pe unirea contra inamicilor comuni din afară; însă poate cădea pradă unui „divide et impera”, date fiind articulările artifciale dinăuntru. Dincolo de Sibiu, dincolo de summit-ul informal și de euroalegerile formale de la puțin după, Europa viitorului are a se feri și de „unitatea fără comunitate”, și de „uniunea fără comuniune”.