Motto:
Io, autor de drept al Mioriței
nu-s anonim, așa cum scrie-n cărți…
De lut legat – ca rădăcina vieții
n-am căutat o țară-n alte părți.
„Dreptul la nume”

Pământul meu e bun pentru icoane!
de veci între furtuni sortit între furtuni să stea
a căpătat și gust amar de sânge,
a căpătat și gust înalt de stea.
„Destin”
(Dumitru Pricop, 2018)

RĂDĂCINILE. Prenumele pierdut și Pseudo-kynegeticos

Trăind un prezent absurd și obscur, am început să uităm că „pe plaiurile mioritice” – și ele, astăzi, cu o semantică mai mult peiorativă, ca o tinichea atârnată de coadă – au existat oameni care au făcut mai mult decât au făcut oamenii mari din alte părți, numai că nu au fost recunoscuți, prin certificatul de naștere într-o țară mică, dar totuși o țară, reîntregită din bucăți, pentru care acești oameni au gândit, au scris și au lucrat toată viața. Și pe ei obișnuim să-i uităm sau lor obișnuim să le îmbrăcăm amintirea într-un formalism devorator, care-i dezbracă de orice semnificație adâncă. De-asta n-avem viitor: ne uităm, prea des și prea repede, trecutul.

Un astfel de nume a fost și este Simion Mehedinți (1868- 1962): pentru unii, întemeietorul geografiei universitare, pentru alții, nici atâta. Un om, de la aniversarea căruia s-au împlinit în anul Centenarului Marii Uniri 150 de ani, dar mai modern și mai actual în gândire, decât moderniștii de azi: în 1909, de pildă, scria despre „Statele Unite ale Europei”, cu patru decenii înainte să ia naștere Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, viitoarea Uniune Europeană; în 1920, scria despre „statul corporatist”, iar în 1927, nici mai mult, nici mai puțin, despre „aviația internațională pentru paza păcii mondiale”, adică viitorul NATO, în spiritul unei guvernanțe globale, când abia se mijeau zorii industriei aeronautice.

Citind aceste sintagme și, mai ales, ideile din spatele lor, ai senzația, pentru o clipă, că te afli în Bucureștiul anilor 2019, asistând, întâmplător, la desantul oficialităților europene din limuzine negre, la vreun summit pe care România, asigurând Președinția Consiliului Uniunii Europene, îl găzduiește. Când le gândea Mehedinți, acum mai bine de un secol, România era doar o jumătate de țară…

Unde mai pui că, în ultimii douăzeci de ani, vin în Piața Romană, pe Bulevardul Magheru, fără să-mi treacă prin cap că vajnicul comandant de oști al lui Vladimirescu a fost omul care a schimbat destine: de pildă, al unui modest profesor român de istorie, Ioan Maiorescu, pe numele lui, născut în Imperiul Austro-Ungar, aflat la Craiova în acel moment, ca director de gimnaziu, unde îl și găsește bravul Magheru, venind pe un cal alb, purtând o pălărie rotundă cu trei pene tricolore, de la Islaz (mic „port” dunărean neaflat sub controlul turcilor), unde proclamase un fel de „constituție” a guvernului revoluționar din Țara Românească (1848). Generalul îl va trimite pe Ioan Maiorescu la Frankfurt am Main, apoi la Viena, pentru a susține drepturile românilor față de turci și de ruși.

Această întâmplare îl aduce pe micul Titu (după nașul Titu Bengescu) Liviu (prenumele dorit atât de mult de tatăl Ioan – după numele marelui istoric roman, care scrisese Ad urbe conditași după cum era moda în Transilvania, ca nou-născuții să primească nume latine, pentru a nu putea fi maghiarizate) Maiorescu, după primii 8 ani din viață petrecuți la Craiova, întâi la Frankfurt, apoi la Viena, la Berlin și la Paris, la studii.

Titu Maiorescu, renunțând la prenumele Liviu, odată cu moartea tatălui, a fost cel care i-a dăruit culturii românești, printre alții, pe „cel mai străin de străinătate”, Ion Creangă, pe cel care a încheiat perioada talentelor – „apăruse geniul”, Mihai Eminescu –, pe Slavici, pe Caragiale și pe Simion Mehedinți.

Părintele Junimii și al Convorbirilor Literare își împlinise menirea: pusese bazele identității culturale naționale, iar lui Simion Mehedinți (aflat la Seminarul Normal Superior), îi recomandase să predea istoria, însă un alt istoric, Alexandru Odobescu (1834-1895), întâlnit la aceeași instituție – cel care doar cu câțiva ani înainte, rugat să facă o prefață la un manual de vânătoare, realizase o capodoperă (Pseudo-kynegeticos), care depășise cu mult manualul – îl recomandase pentru o bursă la Societatea Geografică Română.

Motto:
Non cvivis homini contingit adire Corinthum.
[Nu îi este dat oricui să intre în Corint.]
(Horațiu, „Epistulae”, I, 17)

RĂTĂCIRILE. Schiavi ai lui Michelangelo și Ethnos-ul lui Mehedinți

Așa cum denumirea de „Magheru” se confunda până la contopire cu bulevardul pe care îl bătătoream zilnic până la facultatea la care predam, topindu-și semnifcațiile în betonul său și în beculețele de Crăciun, tot așa pe frontispiciul liceului pe care l-am absolvit, în urbea ce preț de o jumătate de zi, în 1870, a ținut morțiș să fie republică – „I.L. Caragiale” din Ploiești –, dădeam cu ochii, zi de zi, de următorul dicton săpat în zidărie, și de neînțeles pentru mine, în anii adolescenței: Non cvivis homini contingit adire Corinthum. Și de neînțeles a rămas până l-am descoperit pe Mehedinți, nimănui nepotrivindu-i-se mai bine dictonul anilor mei de liceu: nu numai că a intrat în „Corint”-ul științei, rezervat numai celor aleși, dar am putea spune, că a avut „Corint”-ul la degetul cel mic.

Drumul lui Simion Mehedinți în viață, de la Soveja, unde a văzut lumina zilei, a fost drumul lui Michelangelo Buonarroti florentinul, uriașul artist al Renașterii, de la Caprese… O muncă titanică, o viață de construcție, speranță, îndoieli, căutări, „agonie și extaz”, ca să cităm titlul cărții lui Irving Stone. Dus de mână de prietenul său mai mare, Granacci, de 19 ani, spre atelierul lui Ghirlandaio, să intre ucenic la școala de pictură a acestuia, Michelangelo, pe atunci în vârstă de 13 ani, căuta arta perfectă – sculptura. Ca și florentinul, Simion Mehedinți începe să predea istoria (după cum îi sugerase „bătrânul”, Titu Maiorescu), dar ajunge la geografie, recomandat de creatorul „falsului tratat de vânătoare” (Pseudo-kynegeticos).

În martie 1893, ajunge la Sorbona. Nu i-a plăcut. Geografia franceză era prea descriptivă și viza doar coloniile fostului imperiu. Se duce la École Normale Supérieure, unde-l va întâlni pe Paul Vidal de la Blache (socrul lui Emmanuel de Martonne – geograful ce ne-a „oficializat” granițele din 1918), care-l sfătuiește să meargă în Germania, la Berlin, unde școala geografică era mult mai înaintată grație profesorilor Alexander von Humboldt și Karl Ritter. Aici, la Berlin, întâlnește marii geografi germani și i se deschide orizontul pentru etnografie, ceea ce l-a îndemnat să continue pregătirea la Leipzig – renumita „școală de la Leipzig” – condusă de Friedrich Ratzel (fondatorul geografiei umane și al geopoliticii), sub îndrumarea căruia începe doctoratul (1895).

Nu înțelege nimic… Căutările lui Simion Mehedinți în geografie nu duc nicăieri. Marea sa întrebare – Care sunt legile care guvernează geografia? – nu își găsește răspunsul, nici măcar în Leipzig – „Corint-ul” geografiei. Este surmenat… Ratzel îl sfătuiește să meargă în Alpi, în stațiune, să se refacă. Mehedinți întrerupe doi ani (1896-1898) și revine în Carpații natali, la Soveja, fără bani și descurajat.

Când Michelangelo, aflat sub contract cu papa Iulius al II-lea pentru a picta tavanul Capelei Sixtine, ajunge în același punct mort, îl lasă pe papă cu contract cu tot și fuge în munți, la Carrara, în cariera de marmură. A stat ascuns acolo de furia papei până într-o dimineață când, în formațiunile noroase de pe cer a văzut formele pe care le căuta, a înțeles pictura, a înțeles ce voia să picteze. S-a întors înfruntând furia papei și a pictat Geneza. Tot așa și Mehedinți, a înțeles geografia nu în Occident, ci într-o poiană din Soveja, observând ce era în jurul lui, natura și oamenii, eliberat de constrângerile universitare și de clișeele terminologice care îi erau complet străine. Destinul său geografic a început acolo, de unde a plecat să înțeleagă lumea, în Carpați. În 1899, revine la Leipzig, susține teza Despre inducția cartografică și ia titlul de doctor în filozofie (specialitatea geografică).

Simion Mehedinți răsturnase totul: nu mai privea geografia așa cum se vedea din Occident, ci îi înțelesese mecanismele intime observând spațiul natal. Corectează erorile de metodă văzute la Humboldt, dă sens geografiei, scriind Terra (1930), casa gen(i)ului uman – primul tratat universal de geografie fizică din lume, rămas publicat numai în limba română –, începe fundamentarea științifică a geografiei umane (Ethnos), drumul gen(i)ului uman, la un nivel superior, pe doi piloni – civilizația (adaptarea materială) și cultura (adaptarea spirituală la mediul geografic) – și a geopoliticii românești (Țările Române), ultimele două lucrări nemaiapucând să le termine.

Se confgurează un model: toți exponenții de marcă ai culturii noastre au studiat în Occident, însă au devenit universali în originalitatea lor, când și-au căutat inspirația în cultura milenară a poporului român. Brâncuși a plecat pe jos la Paris și ar fi putut să rămână ucenic la școala de sculptură a lui Rodin, devenind un sculptor anonim. A găsit originalitatea stilului său în panteonul folclorului românesc, de unde a luat motivele populare românești și le-a șlefuit până la perfecțiune, sintetizându-le până la nivelul unor simboluri universale. La fel Porumbescu, Enescu, fecare și-a găsit, primul Balada, al doilea Rapsodia, în geometria caldă a profilului Dealurilor Botoșanilor. Și nu au fost singurii. Și Eminescu a bătut lumea, însă universalitatea a atins-o când a scris. Epigonii, Doina, Scrisorile, Luceafărul și Glossa.

Mehedinți nu a mai apucat să-și termine opera, dar poate că tocmai acest fapt îi sporește valoarea. Tot așa, omenirea l-a descoperit pe Michelangelo, admirându-i statuile pe care nu a mai apucat să le termine: Schiavi (Sclavii), din totalul de 40 care i se comandaseră pentru mormântul papei, trei Pietà (RondaniniMilano, Palestrina și BandiniFlorența), doar cea din tinerețe, adăpostită de capela din Basilica San Pietro din Vatican fiind finisată, și alte lucrări rămase în faze de execuție diferite. Dar tocmai aceste multe lucrări neterminate au lăsat indiciile nivelului pe care l-a atins Michelangelo în artă… Pe David dăruit Florenței a stat Moise din Roma (adăpostit în Basilica San Pietro in Vincoli), pe Pietà din Vatican, s-au sprijinit cele trei neterminate, încărcate de un dramatism mult mai accentuat. Când au fost expuși Schiavi neterminați, Michelangelo a devenit un geniu al sculpturii…

Terra lui Simion Mehedinți este David al lui Michelangelo… Ea constituia suportul pentru Ethnos, pe care ar fi trebuit să se sprijine „marea lucrare”, Țările Române.

Motto:
Sunt epoci, cărora le lipsește omul potrivit.
Sunt oameni, cărora le lipsesc împrejurările potrivite.
(Simion Mehedinți, 1945)

SPRE LIMAN. Triarii sau moștenirea generației pașoptiste

Cu Terra scrisă și Ethnos-ul început, cu manualele școlare încheiate, cu bazele educației naționale (Altă creștere. Școala muncii, de la a cărei primă apariție se împlinesc, anul acesta, 100 de ani) și politice așezate (conturarea profilului „omului de stat”, care să-l înlocuiască pe D-ul Trăncănescu, „omul de partid”), Mehedinți gândea să-și pună în ordine lucrările și să-și încununeze munca, începând, cu 1942, cele 14 volume din Operele complete. Construcția o începuse de mult, de când era student. În 1890-1891, activând în cadrul Ligii pentru Unitatea Culturală a Românilor, a scris, împreună cu Petre P. Negulescu, Memoriul studenților universitari români privitor la situațiunea românilor din Transilvania și Ungaria (53 pagini, incluzând o hartă etnografică) – în care scria despre „solidaritatea de interese a lumii moderne” sau despre „Europa de mâine”, prezentând situația românilor din Imperiul Austro-Ungar – publicat în 13 000 de exemplare, în română, franceză și italiană și distribuit prin toată Europa, ceea ce a iritat peste măsură guvernul de la Budapesta, care l-a interzis pe teritoriul maghiar (exemplarele ajunse la Cluj-Napoca fiind arse de naționaliștii unguri), dar a atras simpatia în alte cercuri europene, cu numeroase ecouri în presa occidentală.

La doi ani după publicarea Memoriului, după ce s-a licențiat și a plecat la Paris (martie 1893), Simion Mehedinți are o altă inițiativă, și anume Charta rotunda – „o foaie volantă scrisă de mână, gândită ca un periodic lunar care să aibă următoarea rută: Paris, Viena, Budapesta, Cluj, București, Anvers și Graz” –, care avea drept scop cristalizarea diasporei studențești românești într-o voce unitară, în scopul realizării activității de „lobby politic”, cum i-am spune astăzi, iar efectele s-au văzut în 1918 și la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920). Mesajul geopolitic fusese cifrat în titlu, studenții români care studiau în Occident, cunoșteau latina și toți citeau același lucru: „harta rotundă”, adică România Mare, „dodoloață”.

Pe 3 noiembrie 1900, ținuse, sub privirile admirative ale „bătrânului” Maiorescu, primul curs universitar de geografie la Universitatea din București, punând bazele primei școli românești de gândire în geografie: cursuri, discipoli, brevetarea metodei geografice cu care a surclasat metoda monografică a lui Gusti în sociologie sau lipsa de metodă a lui Iorga în istorie. Geografia lui Mehedinți nu era nici franceză, nici germană, ci ceva nou, original, înțeleasă în evoluția ei în spațiul românesc, o adevărată revoluție coperniciană în domeniu. Dacă Terra era fundația, iar Ethnos-ul pereții, ceea ce ar fi urmat după Ethnos ar fi fost acoperișul „casei științifice mehedințene”, două reviste de specialitate (Revue de géologie et des sciences connexes din Paris și Scientia din Milano) recomandând publicarea Terrei într-o limbă de circulație internațională. Terra nu numai că nu a fost tradusă niciodată, dar a devenit opera științifică care a suportat cea mai lungă penitență – fiind reeditată abia în 1994 (după 65 de ani) – și de atunci deloc, Ethnos-ul a rămas un manuscris rătăcit (din care o mică parte a fost recuperată și publicată în 2008), iar marea lucrare de geopolitică a rămas în stadiu de intenție mărturisită. Nu putea ajunge la acoperiș, fără a pune mai întâi fundația și pereții…

Dacă geografia și gândirea sistemică au constituit partea „rece”, rațională, a profesiunii lui Mehedinți, în sufletul său rămăsese cu dragostea pentru educație și pentru țara sa, moștenită de la dascălii săi, în mod deosebit, de la Maiorescu. Astfel, timp de peste patru decenii (1901-1942) a elaborat manuale școlare pentru fiecare clasă (manual, însoțit de caiet sub formă de atlas). Peste două decenii și jumătate a condus publicația fanion a culturii românești, Convorbiri Literare (1907-1923) și, tot pe atâta, „foaia săptămânală pentru ridicarea poporului”, intitulată sugestiv Dumineca Poporului sau Munca, ambele publicații fondate de Mehedinți. Fără să mai punem la socoteală Buletinul Societății Regale Române de Geografie (al cărui președinte al comitetului de redacție va fi până în 1944). În cele opt luni, cât a fost ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice în guvernul Marghiloman (1918), la rugămintea lui Spiru Haret, a elaborat două legi fundamentale pentru modernizarea învățământului românesc: introducerea gimnaziului la sate (învățământul obligatoriu înceta după absolvirea ciclului primar) – „nu poate statul, ce poate satul” – și descentralizarea bugetelor și finanțarea școlii de către comunitate – „să ne întoarcem cu fața către sate”. Cade guvernul conservator, legile trecute în unanimitate de Mehedinți prin Parlament sunt date uitării, acesta iese scârbit din politică – „o lege cât ar fi de bună n-are altă valoare decât a oamenilor care o aplică” –, tunând „să facem oameni, nu legi”.

Începe o muncă titanică, de Sisif, de educație națională, „de la vlădică la opincă” cum obișnuia să spună, de la pedagogia copiilor, elevilor și studenților până la cea a militarilor (timp de două decenii, 1918-1938, a ținut cursuri, în paralel, și la Școala Superioară de Război) și a conducătorilor, pentru înțelegerea statului român de la 1918, un stat cu un teritoriu reîntregit, după aproape 2 000 de ani (fără a lua în calcul scurtul episod din 1600), în aproximativ aceleași frontiere ca Dacia antică. În plus, elaborează teoria statului național unitar organic – prin care demonstrează științific perenitatea statalității românești centrată pe Carpați („fatalitatea geografică”) în pofida destinului istoric potrivnic – fără să o numească ca atare, dar lăsând ideile răspândite în atâtea și atâtea studii, pe care gândea să le sintetizeze și să le șlefuiască sub forma celor 14 volume ale Operelor Complete (1942).

Aceasta era, în mare, misiunea pe care și-a asumat-o tria-rului (linia a treia a infanteriștilor romani, alcătuită din soldați experimentați, după principes, al doilea șir de bărbați maturi, care se afla în spatele hastati, tinerii din prima linie) Simion Mehedinți, ca moștenitor al generației pașoptiste, într-un moment spinos, după constituirea României Mari, o țară care trebuia armonizată din interior, în forma consfințită și recunoscută din exterior.

Motto:
Am trăit cu gândul la neamul meu,
pe care îl vedeam împlinindu-se ca o operă de artă…
și la România, rotundă ca o medalie.
(Simion Mehedinți, 1944)

MARTIRAJUL. Statuile și omul

Nu este domeniu (în știință, cultură, politică etc.) în care să fi activat Simion Mehedinți și în care să nu fi lăsat „statui”. Devenise o legendă încă din timpul vieții, însă cinstea și modestia de „om de la munte” și le-a păstrat neștirbite.

Dacă Churchill a devenit cunoscut abia după 65 de ani, ocupând funcția de prim-ministru al Marii Britanii (1940-1945, primul mandat) în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, împărțind influența în Europa pe un petec de hârtie – întocmai precum Rodrigo Borgia, de sub sceptrul său de papă (Alexandru al VI-lea), gândise împărțirea Lumii între Spania și Portugalia, în 1494 (Tratatul de la Tordesillas) –, pentru Simion Mehedinți, ajuns la 75 de ani, lucrurile au stat altfel. Începea Golgota comunistă, permisă de „petecul de hârtie” al reprezentantului „perfdului Albion”: Al Doilea Război Mondial și ceea ce a urmat au schimbat totul. A început refugiul… Ce întreprindere dramatică…! Quo vadis? Spre vest (spre Elveția), erau ungurii, a căror amenințare o denunțase încă de când era student, apoi scrisese Ce este Transilvania? (1940). Spre est, erau rușii: după trei călătorii peste Nistru, scrisese despre geopolitica Basarabiei și amenințarea rusească/sovietică. Rămânea o singură opțiune, spre sud-est, spre Turcia, la Istanbul, orașul în care „s-au țesut multe nenorociri pentru țara noastră”. În orice altă direcție căile erau închise. Cu acest gând a plecat în suflet și tot așa a și rămas, neputându-se acomoda niciodată cu viața de pe malul Bosforului, între 1943 și 1946. Refugiul a fost greu, însă chiar și în aceste condiții dureroase, departe de țară, de bibliotecă, a lucrat necontenit, notând idei, fxând elemente pentru lucrări care nu vor mai apărea niciodată.

Patriotismul său nu era o opțiune, ci o condiție a existenței personale și, în același timp, un îndemn pentru urmași: „Cine iese din sfera neamului iese din viață, devine o valoare de schimb…”. Războiul se termină, iar Mehedinți revine în țară, gândind să-și onoreze contractul cu Fundațiile Regale – defnitivarea Operelor complete –, să-și continue viața și munca, dar…

Casa din Str. Dimitrie Racoviță, nr. 12, în care avuseseră loc ședințele Convorbirilor Literare fusese rechiziționată ilegal, deși Simion Mehedinți era membru al Academiei Române (și, prin urmare, scutit de rechiziție), iar la Istanbul, în 1943, fusese trimis ca însărcinat al Ministerului Afacerilor Străine, cum se numeau atunci Externele. Casa în care se scrisese „Școala muncii” fusese ocupată de Confederația Generală a Muncii, de oameni care veniseră din mediul rural, pentru care Mehedinți introdusese gimnaziul (prin legile din 1918). Biblioteca pe care, în timpul refugiului, o donase Academiei Române (peste 5 000 de volume extrem de rare, plus manuscrise), esențială adnotări („fișele” de lectură), fără de care nu putea să-și desăvârșească Operele complete, fusese arsă și risipită. Din 14 volume planificate, au apărut doar primele două părți, ale primului volum: Introducere în geografie (278 pag.), respectiv Geographica (340 pag.). Pierderea bibliotecii îl paralizase din punct de vedere intelectual.

Fără casă și fără bibliotecă (la aproape 80 de ani), după refugiul din calea războiului – ca o ironie amară a sorții, tocmai omul care a scris despre pace (Școala păcii) și despre politica absurdă a lui Hitler, deplângând poporul și cultura germană și pe profesorii săi din Berlin și Leipzig, pe care îi cunoscuse personal – și-a găsit viața distrusă de comuniști, aduși de tancurile sovietice, fiind nevoit să facă față unui „refugiu” urban, tocmai în București, adăpostindu-se o vreme la familia Giurescu (1946-1950), până când istoricul Constantin C. Giurescu, ginerele său, a fost arestat, apoi în casa parohială din curtea bisericii Mavrogheni (1950-1957).

Mai mult, acum trebuia să se justifice față de comuniști, care-i imputau trecutul „germanic”, așa cum, în anii războiului, trebuise să răspundă acuzațiilor de colaborare cu evreii (publicase timp de 40 de ani la editura unui evreu ceh, Socec). Ce absurditate! La începutul Primului Război Mondial se supăraseră pe el francezii (inclusiv, de Martonne, influențat de colegi), tot așa cum obscurii prezentului au văzut în Mehedinți apucături legionare. Nimeni nu l-a „acuzat” însă că a fost doar patriot: și-a iubit țara și poporul mai mult decât orice pe lume.

De-ar fi fost doar casa, biblioteca și răutățile omenești… Însă a urmat epurarea operei sale: scos de pe coperta manualelor școlare (ultima ediție, 1942), apoi acestea au fost interzise cu totul, alături de două treimi din lucrările sale. Culmea, Terra, o lucrare de geografie fizică, despre funcționarea organică a planetei, nu a fost interzisă în mod explicit, în 1948, când au apărut așa numitele „liste negre”, dar de ea s-au ocupat… unii geografi, care, după ce s-au alimentat serios din cercetările savantului, au trimis „piatra de temelie a geografei românești” în neant.

Iată ce trăia Simion Mehedinți în anii ’50, fiind nevoit, pe lângă faptul că i se luase tot (chiar și pensia), să ajungă de la „audiențele la rege” în stradă, pentru mărunțișurile curente ale vieții. A lăsat mărturie scrisă despre cozile la alimente, la butelii (1951), la gheață (vara anului 1952), la unt, la cartof, despre neajunsurile și condiția unui intelectual român în anii dificili ai comunismului. La 83 de ani, spărgea lemne, pe care le căra la etaj pentru a se încălzi, „numărând până la 100 pentru potolirea inimii”. Un supliciu pe care l-a suportat cu o dârzenie neștirbită, ca și piatra din Munții Vrancei, acolo unde văzuse lumina zilei. Atât de mare era Simion Mehedinți încât se ridicase cu mult deasupra vremurilor pe care le trăia, elaborând, în iulie 1952, între cozi și spart de lemne, un Proiect de Constituție a R.P. Române, cu subtitlul „Elementul geografc în dezvoltarea neamului carpatic”.

Omul care fusese ministru și care elaborase două legi fundamentale pentru reformarea educației nu a avut niciodată o carte de vizită pe care să scrie, simplu, „Simion Mehedinți – ministru”. Omul care înființase catedra de geografie la Universitatea din București nu a fost niciodată decan, rector, ba mai mult, și-a dat demisia din învățământ înainte de termen (1938), protestând astfel față de reorganizarea din cadrul universității (geografia fusese trecută de la litere și filosofie la științe, fără să fie întrebat) și față de dictatura regală a lui Carol al II-lea. Omul care donase toată viața bani pentru geografie și geografi și-a văzut Terra, opera științifică de căpătâi, pusă la zid tocmai de către aceștia, fără vreo consemnare oficială expresă. Omul care făcuse donații toată viața și care a scris despre România – Le pays et le peuple roumain (1927), tradusă în franceză, engleză, germană, italiană, însărcinat fiind de Ministerul de Externe, cu ocazia Congresului Internațional al Presei, ținut la București, și Ce este Transilvania? (1940), studiu tradus, de asemenea, în aceleași limbi străine, la solicitarea Ministerului Propagandei, ca replică la revizionismul maghiar, fusese lăsat fără casă și fără pensie tocmai de statul român. Vizitat din întâmplare pe patul de spital de prof. C.I. Parhon, acesta îi promite că va interveni pentru a primi pensie. A fost refuzat însă de Mehedinți, care a pus condiția ca și colegii săi aflați în aceeași situație să primească pensie.

Pe 26 martie 1957 avea să intre în propria casă (după mai mult de un deceniu de când îi fusese rechiziționată, la vârsta de aproape 90 de ani): „…am pășit pragul casei, găsind-o goală – numai păreții și acoperișul…, iar când m-am coborât în camera unde lucrasem o viață întreagă – total goală și aceea…!!!”. Camerele în care altădată lucra Mehedinți își desfășoară astăzi activitatea Institutul de Geografie al Academiei Române, care, nici acum, la 150 de ani de la nașterea sa, nu-i poartă numele!!! O, bunule Mehedinți… Dar, pentru toți aceștia și alții, fondatorul geografiei moderne românești a dezvoltat încă din timpul vieții o sugestivă „teorie a piticului”: Cine se suie pe umerii altuia, ca să-i arunce gunoaie pe cap, acela dovedește că e sterp la suflet, și un nerod care își închipuie că, scăzând pe cel ce i-a ajutat să se ridice, adaugă ceva micimii sale din născare. (…) Piticul tot pitic rămâne, chiar dacă s-ar sui în vârful muntelui Himalaya”. Dar, în afara coordonatelor geografice există și altele, vorba savantului „coordonata esențială”: nu latitudinea, nici longitudinea, ci altitudinea de la care pornește omul în viața lui, în raport cu viața omenirii întregi”. În pofida vicisitudinilor, „s-a încăpățânat” să trăiască 94 de ani.

Aceasta a fost povestea lui Simion Mehedinți, omul care, prin educație, cultură și știință, a vrut să construiască o țară, o națiune, un stat românesc. Păstrând vie originea latină și a Daciei Felix de odinioară, a lăsat încă din timpul vieții cuvintele care îi stau și astăzi drept epitaf, la mormântul de lângă altarul bisericii din Soveja: PRO PATRIA VIXIT, VERITATEM DILEXIT, TERRAM SCRPSIT (Pentru patrie am trăit, adevărul l-am iubit, «Terra» am scris).