Există o anumită înclinație către a pune sub formă de discurs formal concepte disparate din gândirea lui Emil Cioran fără a avea în vedere și o anumită posibilitate de unitate regulată de concepte, precum angoasa și paroxismul. S-au scris biblioteci despre ideea de sinucidere, despre angoasă, despre plictis, despre paroxism, dar pentru că nu s-a luat în seamă o anumită unitate a gândirii cioraniene, s-au pierdut multe alte tematici deosebit de importante, atât pentru filosofia lui Cioran, cât și pentru aplicabilitatea ei terapeutică. 

Conceptul de moarte a fost dat de o parte și a căzut în dizgrație pentru că s-a urmărit cu mai mult interes ideea de sinucidere și astfel s-a pierdut un punct principal din gândirea lui Cioran – poate chiar acel principiu regulativ de care era nevoie pentru coagularea filosofiei lui. Nu se poate vorbi doar despre conceptul de moarte, pentru că în gândirea lui Cioran avem de a face cu un triptic format din: angoasă, moarte și ideea de sinucidere. Cu câțiva ani în urmă, foloseam ca principiu metodologic paroxismul pentru a încerca să pun laolaltă marile teme din opera lui Cioran, dar nu am sesizat că existența acestui triptic mă putea scuti de efortul de a găsi un astfel de principiu. Există două accidente fiziologice care duc la angoasă, după Cioran, iar aceste două accidente reprezintă punctul de declanșare al tripticului existențial. Boala și depresia. Aceste două accidente fiziologice atacă vitalitatea internă a existenței și produc un dezechilibru între viață și moarte. Vom vedea că explicația ideii se regăsește în faptul că „moartea e imanentă vieții”. Acest dezechilibru ne conduce către angoasă, către sentimentul ireparabilului și al morții, căci nu se poate vorbi de senzația morții fără agonie, pe de o parte, iar pe de altă parte, sensul agoniei este dat de conștientizarea faptului că moartea e imanentă vieții, cum spune Cioran. Vedem că punerea în discuție a conceptului de moarte ne scoate la lumină împletirea dintre angoasă și senzația morții. 

Cioran face o distincție care merită adusă la lumină, pentru că este fundamentală pentru maniera în care se raportează el la problema morții. Distincția face referire la diferența dintre adevărurile vii și adevărurile formale. Adevărurile vii sunt, după Cioran, cele născute dintr-o necesitate iminentă, adică acele adevăruri care sunt născute din structura noastră existențială și afectivă și trecute mai apoi prin rațiune, iar acest tip de aplecare asupra problemelor este regăsită cel mai adesea la Cioran. Adevărurile formale sunt acele tipuri de adevăr născute din inteligență și ingeniozitate, care nu afectează cu nimic starea noastră internă. Cioran postulează senzația morții ca un adevăr viu, obsedant, emergent faptului de a exista și a spune că acest adevăr viu se naște tocmai dintr-o frică de moarte – singura frică recunoscută de Cioran ca fiind adevărată. Maniera în care Cioran demonstrează că „moartea e imanentă vieții” împarte în două fiziologicul de rațional. Pe de o parte, „imanența morții în viață” se relevă atunci când apare un dezechilibru între viață și moarte provocat de boală sau depresie, pe de altă parte, „moartea este imanentă vieții” pentru că moartea nu poate exista fără viață, deci îi aparține, face parte din ea. Aceste două tipuri de demonstrație aduc la lumină faptul că Cioran se apleacă asupra problemei și din punct de vedere formal, folosind metode ce nu fac parte în totalitate din categoria adevărurilor vii.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Accidentele fiziologice despre care am vorbit permit morții să câștige teren în fața vieții. Se declanșează un parcurs prin care ființa moare tot timpul, prin care e supusă morții în mod constant fără voia ei – în mod clar, aici nu este vorba despre o moarte fiziologică, ci de o moarte metafizică. Trebuie să stabilim care este miza morții în cele din urmă și de ce senzația morții produce angoasă. La Cioran, moartea este neant, ea ne produce frică pentru că este neant – ne este frică de neant, nu de moarte. Această direcție este total opusă celei tradiționale, metafizice, în care moartea este doar un pas către o altă viață, însă există aici o ingeniozitate a lui Cioran de a justifica frica de moarte chiar din punct de vedere psihologic în contrapondere cu perspectiva psihanalistă a lui Freud, care se încadrează în cele tradițional-metafizice.

Am ajuns acum la ceea ce putem numi nihilismul cioranian, adică starea în care se recuză sensul ființei și inutilitatea faptului de a fi. Din moment ce toate ființele mor chiar dacă mor tot timpul sau doar o dată – moartea fiziologică –, viața este lipsită de orice fel de sens și semnificație pentru că este golită de sens de o parte a ei care o acaparează – moartea. Aici se poate trece la al treilea punct din tripticul gândirii lui Cioran: ideea de sinucidere. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să mă nasc, spune Cioran și din moment ce nu m-a întrebat nimeni, îmi pot lua viața oricând. Din moment ce viața mea e golită de sens de această parte a ei pe care o numim moarte, am cu atât mai multe motive de a mă sinucide, dar dacă mă sinucid ajung în neant și moartea își pierde sensul. Aici apare blocajul mental și metodologic la Cioran, aici apare nihilismul. Ideea de sinucidere rămâne fără valoare din moment ce moartea e neant. Viața își pierde valoarea fiind lipsită de sens din cauza morții. În concluzie se ajunge la iraționalitatea faptului de a fi. 

Trebuie să precizăm că Cioran face o mică greșeală aici, cu bună intenție. Din moment ce moartea e neant și nu duce nicăieri, ceea ce ne rămâne este viața – lipsită de sens sau nu. Nihilismul cioranian o anihilează prin conceptul de moarte metafizică, dar această viață rămâne până la urmă tot ceea ce deținem. Dublarea argumentului anti-sinucidere poate avea în vedere tocmai viața ca singur bun rămas. Dar acest jargon, această încurcătură, ne conduce către un nihilism absolut în care totul e lipsit de sens și de vitalitate.