Scurt eseu pe o temă nepopulară, din perspectiva social-democrației canonice

Deși România se află la coada clasamentului în rândul țărilor europene în ceea ce privește nivelul de trai, sărăcia e o temă puțin discutată în spațiul public. Unul dintre raportorii ONU pe problema sărăciei spunea că românii, în general, și, în special, elitele intelectuale sunt „in denial” când vine vorba despre sărăcie. Cu alte cuvinte, cei chemați să discute și să analizeze sunt într-o „stare de negare” a sărăciei. Sunt câteva cauze importante ale acestei atitudini dominate de autosuficiență și rea-voință pe care îmi propun să le analizez.

Comoditatea sentințelor morale

Prima dintre ele își are originea în politicile de austeritate impuse în 2012 de Guvernul Boc. Pentru a justifica niște măsuri foarte nepopulare, guvernanții au optat pentru antagonizarea categoriilor sociale. Astfel, a apărut metafora omului foarte gras – aparatul statal și toți cei care beneficiau de ajutoare sociale – în spatele omului foarte slab – reprezentat de cele câteva milioane de angajați în companiile private care produc profit și plătesc taxe. Poate nicio metaforă rostită vreodată în spațiul public românesc n-a fost de natură să producă atâta rău la nivel social. Deodată, toți cei care beneficiau de o formă de retribuție – fie că era vorba de pensionari care contribuiseră decenii întregi la sistemul de pensii, fie că era vorba despre mame care contribuiseră la rândul lor la bugetul public – ei bine, toți, dar absolut toți aceștia, erau asimilați cu omul mare și gras care stă în spatele omului mic și slab. Deodată, o metaforă bine plasată rezolva și problema sărăciei: săraci sunt aceia care stau în spatele omului mic și harnic și așteaptă ajutor! Ceva mai toxic la nivelul reprezentărilor sociale e greu de imaginat. România era scindată în două. Problema sărăciei era problema individuală, responsabilitatea individuală, a celor care refuză să muncească! Sărăcia era o alegere. Economiști importanți angajați la stat, pe bani publici deci, fie la Academia de Studii Economice, fie la Academia Română, susțin în continuare cu tărie că sărăcia e o problemă culturală. Cu alte cuvinte, să crăpi de foame e o chestie de cultură. Așa ai fost tu educat, să nu ai de mâncare și să mori de tânăr. Firește, există aici un sâmbure de adevăr: sărăcia e un concept relativ. Un somalez afectat de foamete care are acces la o baltă cu pești este bogat în raport cu unul care nu se poate bucura de acest tip de avuție. Dar una este să definești sărăcia în termeni relativi și alta este să explici simplist si comod cauzele sărăciei. În acest sens, să plasezi întreaga responsabilitate a sărăciei pe umerii săracilor este echivalent cu a blama exclusiv victima.

Tot cu prilejul măsurilor nepopulare s-a inventat și termenul de „asistat social”, adică cineva incapabil care așteaptă „pomana” publică. S-a lansat ideea că România are milioane de asistați social. Orice student de anul I de la asistență socială îți poate spune că, prin definiție, asistența socială e necontributorie. Adică ea se referă la tipul de venituri pe care statul le oferă celor care nu au contribuit plătind taxe și impozite la buget. Numărul real al acestor persoane este de aproximativ 200 de mii de beneficiari de venit minim garantat! În rest, este vorba despre oameni care au muncit și au plătit taxe și impozite.

Ficțiunea sistemului privat inovator și harnic îngrădit de statul cel mare și rău

A vinde ideea că statul este dușmanul oamenilor care muncesc în privat este cel mult o fantezie libertariană care nu încetează să îi bântuie, curios lucru, în special pe cei cu lefurile asigurate tocmai de… stat. Acest tip de antagonizare a cetăţenilor nu este însă de dată recentă și are la bază percepţii foarte simpliste despre realitate. Fanteziile anti-statale aparţin, de regulă, unor forţe afectate de o îndelungă suferinţă. Ele regretă că au pierdut Revoluţia, dar, vorba unui drag prieten, nu pe cea română din 1989, ci pe cea franceză, cea din 1789! De aceea e bine să ne reeducăm puţin în spiritul ideilor de societate, echitate și progres.

Să facem cel mai banal exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că o rasă de extratereștri mult superiori ca putere, îndureraţi la văzul acestor îndelungate suferinţe ale „omului mic și harnic” și ale apostolilor săi, se decid brusc să răpească pe toţi aceia care stau în spatele său. Vă daţi seama cum s-ar ridica el deodată și ar începe să prospere?! Hotărât lucru, statul e dușmaul! Doar că, nu-i așa, diavolul stă în detalii. Să ne gândim că în această Castalie a hărniciei se strecoară și elemente mai puţin cooperante și, ce să vezi, ele ajung să bată oamenii sârguincioși care lucrează cu drag și spor în privat. Să ne amintim că nu avem poliţie – poliţia e de stat și ea îngroașă rândurile pomanagiilor –, nu avem judecători, nu avem psihologi, nu avem inspecţia muncii, nu avem profesori, nu avem închisori, într-un cuvânt, nu mai avem stat! De ce să optăm pentru stat minimal? Să mergem până la capăt, să-l desfiinţăm cu totul! El e dușmanul, cum bine știm. Cum s-ar rezolva conflictul de muncă în aceste condiţii rămâne un mister. Ce e mai puţin misterios e oportunitatea unor asemenea exerciţii de imaginaţie. Cu ajutorul lor putem să înţelegem că lucrul pe care îl propunem, în fond, este să ne tăiem efectiv craca de sub picioare. În loc să optăm pentru un stat cât mai puternic și eficient, ne întrecem în a-l demoniza, fără să înţelegem că vrem să distrugem esenţa însăși a societăţii. Imaginea mai potrivită ar fi accea a unor inși care își trag gloanţe în picioare fericiţi că scapă de ceea ce îi ţine pe loc, de „povară”. Or, departe de a fi o povară mare și „grasă”, statul e, de fapt, ceea ce ne susţine și ne ajută să avansăm. În absenţa mecanismelor statale putem liniștiţi să ne întoarcem în comuna primitivă, perfect liberi și independenţi! Doar că determinismul social atât de hulit de libertarieni va fi înlocuit de determinismul biologic, jocurile de putere retrângând libertatea la un nivel mult mai rudimentar.

Sărăcia ca alegere

După o campanie foarte bine susţinută în presă, după anul 2012, sărăcia a devenit foarte ușor de explicat: nu se muncește! Nu se mai pune problema că pentru a munci trebuie să ai și unde. Problema șomajului a fost de asemenea expediată simplu: există sărăcie pentru că oamenii nu vor să muncească. Așteaptă ajutoare de la stat! Se repetă obsesiv această idee. O cercetare recentă cu privire la imaginea beneficiarului de venit minim garantat în spaţiul audiovizual mi-a arătat faptul că sărăcia este rasializată și aproape criminalizată. Ni se arată sistematic imagini cu romi, sau, în genere, oameni cu pielea mai închisă la culoare, imagini cu oameni de la cârciuma satului și se incriminează obiceiurile lor. E un constant asasinat caracterial al „asistatului” ceea ce vedem în emisiunile TV din România. E aproape imposibil de contracarat această mitologie media în care imaginea omului negru, leneș și beţiv ţine loc de orice analiză serioasă cu privire la cauzele reale ale sărăciei. Nu s-a gândit nimeni să incrimineze, de pildă, ajutoarele de stat oferite marilor companii cu aceeași mânie justiţiară. La fel, nu știu dacă cineva s-a gândit vreodată, dar nu am văzut niciun reportaj televizat în care să fie incriminaţi  bucureștenii, de pildă, că a venit iarna și n-au ieșit să cureţe străzile! Elita este firesc să fie servită de stat și de instituţiile ei. Ba chiar se cuvine să se revolte plină de indignare că „statul nu-și face treaba” și întârzie să le cureţe strada. Dacă jandarmii ajung la sat lucrurile se schimbă dramatic. Acei oameni sunt vânaţi pentru a se arăta ţării întregi cum nu participă ei la acţiunea de deszăpezire! Dublu standard și indignare selectivă din partea unei clase privilegiate care așteaptă ca statul s-o servească pe ea pentru că ea plătește mai multe taxe! Însăși ideea de stat este „privatizată”. Adică nu mai e vorba de instituţii și organizaţii care primesc bani de la buget tocmai pentru a acţiona la fel pentru toţi cetăţenii în ideea asigurării egalităţii de șanse. Nu, statul e al meu, că eu plătesc mai mult! Poate mulţi nu realizează, dar suntem într-un moment periculos în care ideile de criminalizare a sărăciei și privatizare a statului riscă să distrugă bruma de contract social care ne mai ţine laolaltă.

Sărăcia – cine ar trebui să o explice, dar nu o face

Presa noastră senzaţionalistă se scaldă în stereotipuri simpliste pe care le promovează cu obstinaţie. O ediţie a emisiunii „Asta-i România” din data de 17.03.2018 arăta, printre altele, mame rome cu mulţi copii care, venite la bursa locurilor de muncă organizată de primărie și Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Târgoviște, refuzau ofertele de job-uri. Dincolo de derapajele de ordin deontologic care o făceau pe jurnalistă să chestioneze inchizitorial o mamă a șapte copii care așteptase cu un bebebuș în braţe vreme de trei ore la această bursă, reportajul viza ceea ce părea a fi rezultatul, efectul unor politici sociale defectuoase. România deţine un trist record în Uniunea Europeană fiind pe primul loc la numărul de mame adolescente. Lipsa unui program de educaţie sexuală, mariajele aranjate, cote îngrijorătoare ale violenţei domestice conturează un tablou alarmant, care face din cele pe care jurnalista le chestiona mai degrabă victime decât profitoare ale sistemului de stat. Cum spuneam însă, statisticile și analizele plictisesc. Televiziunea are nevoie de povești clare cu eroi pozitivi sau negativi, cu explicaţii simpliste, cu multă emoţie. În acest malaxor al naraţiunilor media cât mai senzaţionaliste și vandabile se pierde orice șansă de a discuta real despre sărăcie și cauzele ei. Cum se pierde, de altfel, și șansa de a discuta despre muncă și natura ei.

Închei cu o întrebare: ce oare considerăm muncă și de ce suntem dispuși să remunerăm doar o activitate desfășurată în baza unui contract? De ce oricine nu muncește în aceste condiţii e leneș și, de aceea, sărac? Cine crede că mama celor șapte copii stătea pur și simplu degeaba ar trebui să se ofere voluntar să îi ia locul cel puţin o săptămână.