Educația națională se află la vremea tăierilor. Se taie: ore din orar, bani din buget, posturi din minister, instituții din subordinea ministerului, prevederi din reglementări, hârtii din cancelarii. Să se și construiască ceva, deocamdată nu se vede.

Tăierea eufemistică a instituțiilor

Întâi și-ntâi, la trecerea dintr-o guvernare în alta, au fost desființate un minister și un institut: Ministerul Cercetării și Inovării și Institutul de Științe ale Educației. Desființările au primit numele dat reflex în astfel de situații: „comasare”. Trecerea activității de cercetare-inovare în structura guvernamentală a educației nu e o noutate. Lipiri și separări cu acest conținut au tot fost. Locul firesc al cercetării este împreună cu educația. Dacă noua reunire va însemna și recunoașterea autorității universităților de cercetare avansată și educație la nivel social, economic și cultural, reunirea se va dovedi benefică. Deocamdată, de la nivel de vârf ministerial, sublinierea cu suficiența clarității care îi dă forma convingerii și aspectul deciziei este că bugetul va fi orientat în principal către învățământul preuniversitar, pentru că este cel mai important, e baza, deci i se cuvine buget mărit, nu cum se întâmplă acum, când bugetul învățământului preuniversitar este mai mic decât cel al învățământului universitar.

Înglobarea Institutului de Științe ale Educației, împreună cu Centrul Național de Evaluare și Examinare, în Centrul Național de Politici și Evaluare (nou creat) este văzută de cercetătorii în cauză ca o a doua desființare, după ce în 1982 Institutul de Cercetări Pedagogice și Psihologice (cum se numea atunci) mai fusese desființat, pentru că regimul comunist îl asociase cu mișcarea „Meditația transcendentală“, apărută atunci (și) pe la noi.

Cu un aer pe care unii l-ar putea resimți ca dătător de frisoane către aceeași direcție a criteriilor științifice și a rigorii susținute pe cercetare, au apărut îndoieli asupra utilității unor forme instituționale probabil cunoscute la niveluri decizionale mai ales prin acronime: „De ce trebuie să fie și ARACIP, și ARACIS, de ce să nu fie o singură structură?”

Tăierea hârtiilor, temă eternizată

Tăierile instituționale au primit și o concretizare „la purtător”, de uz comun: hârtiile pe care le pretind sau le produc instituțiile. „Tăierea hârtiilor” pornită acum în sistemul educațional este tot o „noutate” în reluare. La fel s-a și numit o campanie lansată acum puțini ani. Lupta omului nostru cu hârtiile și cu birocrația e temă cvasieternă, mediatică și ficțională, tratată în notă umoristică, fiindcă noi am supraviețuit mereu cu hazul făcut de necaz: a se vedea, pe sărite, anchetele „Direcția Mișcării Hârtiilor (DMH)” de la televizor de acum niște zeci de ani, „momentele vesele” de „Album duminical” și de Revelion tot de la televizor, un film, „Directorul nostru”, de prin anii ’50, cu un personaj exasperat că instituția în care lucrează nu face decât să trimită „circulări” prin fabrici și oamenii muncii pierd timpul să răspundă și nu pot să facă planul de producție.

Același motiv al hârtiilor care împiedică lucrul – în cazul de față, dedicat educației copiilor – apare pus și la baza actualei campanii antibirocrație din învățământ. Campania este bine-venită. Totul este ca aprecierea potrivit căreia relele din școala noastră sunt provocate mai ales de abundența sarcinilor birocratice și nu de (ne)știința de carte și de meserie să nu devină convingere.

Tăierea orarului, respinsă la începutul anului, bună la sfârșit

Nici tăierea unui număr de ore din orar și impunerea unor limite nu înseamnă noutăți. Număr maxim de ore fusese prevăzut în forma inițială a Legii educației naționale, din 2011, apoi a fost șters, pe urmă în 2018 iar a fost votat, însă de data aceasta președintele s-a opus promulgării, așa că legea pentru modificare legii din 2011 (de fapt, a unui articol) s-a întors în Parlament, de acolo după câteva luni a mers iar la președinte, care de data asta a promulgat-o. Legea promulgată acum a fost inițial respinsă de la promulgare cu motivația că fixarea unui număr de ore prin tăiere „afectează automat și profilul de formare, conținuturile educaționale, modalitățile de predare, învățare și evaluare din învățământ, precum și încadrarea cu personal”, iar modificarea numărului de ore „ar trebui să antreneze, în mod corelativ, și modificarea planurilor-cadru și programelor școlare, dar și a manualelor școlare”. Acestea au fost scrise la 3 ianuarie 2019. S-or fi schimbat de atunci planuri-cadru, programe, manuale, încât legea care nu fusese bună la începutul anului să fi devenit spre sfârșitul anului corespunzătoare? Problema preocupantă acum este de unde anume să se taie din orar. Este firesc să se întâmple așa, dacă întâi a fost legiferată executarea tăierii și abia după aceea s-a pus problema măsurării. La fel de important, dacă nu cumva mai important, este ceea ce pentru moment nu se vede a fi măcar adus în discuție: ce se pune în locul a ceea ce se taie din clasicele ore de școală. Se vorbește ceva despre programul „Școala după școală”, dar numai sub aspectul normelor cadrelor didactice, și deloc sub aspectul conținutului. Nu ar fi deloc bine dacă „Școala după școală” ar fi percepută ca o formă de recuperare a orelor așa zis tăiate din orar. Ar fi încă o păcăleală servită ca tentativă de ușurare a programului elevilor, cum au mai existat. Așa s-a întâmplat cu ceea ce a rămas emfatic numit curriculum la dispoziția școlii, ca formă de a arăta că opțiunea, diversitatea sunt respectate. În realitate, tocmai prin exploatarea acestui subterfugiu, elevii au ajuns să fie solicitați la maximum posibil ca întindere a orarului. La nivelul unui învățământ general obligatoriu, echitabil și folositor ar fi un curriculum general obligatoriu (cu toată complexarea care persistă în fața caracterului unic), iar „la dispoziția”, „la alegerea” etc. ar fi să țină de extracurricular. De asemenea, ar fi vorba despre acceptarea faptului că școală se poate face și la muzeu, și pe durata unei zile de excursie, și într-o sală de teatru, cu tot cu drumul până acolo și înapoi, precum și că vacanțele fac parte și ele din anul școlar.

Tăierea bugetului, continuitate împlinită

Tăierile din bugetul educației pe 2019 la rectificări îi contrazic pe cei care tot acuză lipsa de continuitate în sistemul educațional, mulțimea de modificări, schimbarea regulilor în timpul jocului (vorbă bună de spus ca „parolă” a apartenenței la o anume categorie!). La ambele rectificări bugetare din acest an, făcute de ambele guvernări, educației i-au fost retrași bani, justificarea a fost identică, la fel a fost și „liniștirea” că de fapt este o „realocare” a banilor, în urma căreia câștigurile vor fi mai mari.

Din bugetul Ministerului Educației și Cercetării au fost scăzute la actuala rectificare două miliarde de lei. La rectificarea precedentă, din vară, deja fusese scăzut un miliard. De fiecare dată, „liniștirea” transmisă de guvernanți a fost că banii tăiați oricum nu erau folosiți, pentru că erau destinați unor proiecte care nici nu existau decât ca nume și ca intenție și că în realitate cadrele didactice și cercetătorii nu vor avea de suferit, ba prin reașezarea banilor vor beneficia de sume suplimentare față de cele prevăzute. Actuala tăiere din bugetul educației (care între timp a devenit comun cu al cercetării) este definită astfel de la nivel ministerial: „Diminuarea cu suma de 2.000 milioane lei a titlului «Proiecte cu finanțare externă nerambursabilă aferente cadrului financiar 2014-2020» – Proiectul România modernă, România digitală, din care 400.000.000 lei reprezintă cofinanțarea națională, iar 1.600.000.000 lei reprezintă fonduri externe nerambursabile – proiect nerealizat în precedentul mandat al MEN”. În vară, „diminuarea cheltuielilor cu suma de circa 1,03 miliarde de lei” era justificată inclusiv prin punerea la socoteală a „440 milioane de lei la Titlul 57 «Asistență socială», sume aferente programului «Merg la școală», întrucât, până în prezent, actul normativ necesar derulării acestui program nu a fost aprobat”. Profesorilor, cercetătorilor, celorlalte cadre din domeniu, și în vară li s-a spus, și acum li se spune că ei, de fapt, ies în câștig pentru că așa vor putea să fie folosiți mai eficient banii tăiați din reducerile salariale de acum niște ani, pe care-i mai au de recuperat eșalonat, pe baza Legii nr. 85/2016. În legătură cu aceasta, astă-vară s-a scris că „prin plata obligațiilor către personalul didactic generate de sentințele judecătorești, au fost obținute economii cu dobânzile aferente. Suma rămasă după rectificare asigură plata salariilor până la sfârșitul anului, plata titlurilor executorii, precum și plățile ce derivă din aplicarea Legii nr. 85/2016”. În urma actualei rectificări, trimiterea este la aceeași lege: „Suplimentarea de la bugetul de stat, cu suma de 460 de milioane de lei, a titlului «Transferuri între unități ale administrației publice», pentru achitarea diferențelor salariale prevăzute de Legea nr. 85/2016, restante din anul 2018 și sume aferente anului 2019, pentru universitățile de stat”. Se vede cum o situație acută, de mare impact și economic, și emoțional, tăierea bruscă de sus până jos din venitul de toate zilele într-o vreme de criză urmată de tărăgănarea recuperării banilor, este manevrată de două ori la rând ca să fie negată realitatea. Actuala rectificare chiar este comunicată sub un titlu prin care emițătorul îl prostește-n față pe receptor, din moment ce definește rectificarea prin „suplimentare” și „majorare” cu câteva sute de milioane, însă trece sub tăcere în definiție diminuarea cu două mii de miliarde. „Rectificarea bugetară aprobată de Guvern, pentru Ministerul Educației și Cercetării: suplimentare cu 460 milioane lei de la bugetul de stat și majorarea veniturilor proprii cu 129 milioane de lei” este intitulată comunicarea care abia în ultimul rând menționează esența intervenției bugetare, diminuarea, care singură este pe vreo trei sferturi mai mare decât suplimentarea și majorarea arătate drept caracteristice pentru rectificarea în discuție.

Și la rectificarea bugetară din vară, și la cea de acum, sumele tăiate cu explicația că reprezintă bani care nu au la ce să fie folosiți provin din zona unor cerințe pentru condiții mai bune de acces la învățătură: asistență socială, posibilitate de mers la școală, dotare cu mijloace moderne de lucru.

După tăieri, cine măsoară…

După ce au decretat diverse tăieri (de hărtii, de ore etc.), mai marii educației și cercetării și-au dat seama că este nevoie să și măsoare ce taie. Drept urmare, s-au pornit sau, în orice caz, sunt promise consultări. Participarea la discuții, mozaicul organizațional tinzând spre comunizare, consilierea pe teme de profil în general reafirmă lucrul știut că la probleme de educație se pricepe o diversitate ideatică și profesională ca și la, de exemplu, tenis, agricultură, politică. De dorit este ca ultimul cuvânt, cel decisiv, să-l aibă cine se pricepe la educație pe bază de acte doveditoare, prioritar meritate și obținute cât mai de sus de pe scara academismului.

…și pe când și o construcție?