Pentru elvețieni, România este o țară mare. Și bogată. O grădină, din păcate, cam părăginită… Pentru români, Elveția este o țară mică, în care toate merg ceas. Odinioară, boierii români angajau guvernante elvețience și se tratau în sanatorii din Elveția. Pe atunci, elvețienii, ca și românii, își făceau, de regulă, un rost pe lângă locul de baștină. Nu că s-ar fi mulțumit cu puțin, dar oamenii aveau alt contact cu viața, altfel de echilibru, o economie de viață în care ideea că riscurile și neprevăzutul să fie ținute la distanță nu era încă larg împărtășită. Călătoriile la, de exemplu, Paris se făceau de către tinerii dornici să vadă lumea, cu gândul revenirii acasă. Așa a făcut și Cuza și la fel, Ramuz, după el.

Ca să nu fii mort încă din viață

Ceea ce gestionau oamenii pe atunci era flacăra inimii lor, pentru a nu se număra printre cei morți încă din viață: ,,Il y en a tant qui sont déjà morts quand la mort de la chair vient les prendre. Ils sont morts dans leur coeur depuis longtemps déjà, quand arrive la mort du corps; et c’est sur ce Coeur que je veille, afin qu’il dure jusqu’au bout”. Această flacără era iubirea de ,,acasă”, încrederea în viitor și în ceea ce pot semăna ei cu folos. Cuza a scris istorie cu reformele instituționale. Ramuz, cu literatura în care și-a zugrăvit identitatea, cu Samuel Belet, care astăzi, vrând-nevrând, suntem noi, românii care pășim pe pământul lucrat de el și respirăm aerul lacurilor de care sufletul lui nu s-a desprins. 

Când am citit „Vie de Samuel Belet”, de Charles Ferdinand Ramuz, am înțeles că ,,viața e ca un șirag de mărgele albe și negre”, pe care îl purtăm toi, doar că nu toți avem curajul lui. Samuel ar fi trebuit să fie învățător (regent) și nu a fost. Ar fi trebuit să aibă o familie, un sprijin și nu a avut; a rămas orfan de tată la 10 ani și de mama, la 15 ani. Ar fi vrut să fie iubit și nu (prea) a fost: Melanie a fost cartea pe care și-a jucat succesul în viață. L-a părăsit din calcul și s-a măritat cu altul. Louise, lângă care începe o nouă viață, moare. Pe copilul născut de Adele, pe care nu o iubea, nu îl cunoaște. Rămâne prietenia: Mr. Loup, care își ia responsabilitatea de a-l instrui pentru examene și Duborget, colegul cu idei socialiste. Viața îl alungă de lângă amândoi. Își păstrează în schimb prospețimea, deschiderea de a păși pe alt drum în căutare de lucru (nici Parisul nu-i așa departe de Geneva, 25 de zile dacă merg repede și mai pot lua și trenul când nu mai poți…, zicea Duborget), discernământul, când este pe punctul de a fi târât într-o mișcare pentru care nu avea nicio simpatie (,,mie îmi plac bazele solide: când clădesc o casă, vreau să aibă temelia bine înfiptă în pământ”), căldura sufletească (,,hai, Louise, curaj, ce, crezi că eu sunt mai obișnuit decât tine cu fericirea? Lucrurile sunt mai simple de atât. Fericirea e ca musafirii: trebuie bine primiți, dacă vrei să mai vină”), seninătatea vârstei târzii, în singurătate, pe malul lacului de unde a pornit în viață.

Mare lucru libertatea!

Minunile trebuie să le faci, nu să le aștepți. Ramuz s-a ales cu chipul imprimat pe bancnota de 200 de franci. Văzând cum sunt tocmite lucrurile în Elveția, aș zice că pe fiecare zid, pod, sat, biserică, se văd chipuri ale lui Samuel care și-au văzut de viață, de treabă, au pus umărul să facă o țară în care totul merge bine. Am văzut asta din avion, în ‘86, când făceam escală la Zürich în drum spre Campionatul Mondial din Mexic. Așezările erau parcă desenate de un copil talentat. Era altă lume, cu care orice schimb era exclus. Valută nici nu se punea problema să avem (am făcut ochii mari când am văzut colega, soție de marinar, care a scos câțiva franci și a cumpărat ceva din duty free), dar ceva ne și apropia: știam că în ‘72 Anișoara Matei câștigase medalia de argint la mondialele de la Thun. Și din nou ne îndepărta realitatea: Ani nu era cu noi pentru că prietenul ei emigrase în Vest și ea nu mai primea viză. Practic, cariera ei se încheiase. Așa era sistemul. Primise sprijin să-și desfășoare talentul fix cât răspundea cerințelor politice. Apoi, hârșt! Anii de sacrificii dedicate exclusiv carierei sportive s-au evaporat. Iluzii pierdute. Ani a sfârșit în amărăciune, neputincioasă în fața hardughiei socio-politice pentru care sportivii și antrenorii erau pură butaforie. Mare lucru libertatea! Și oamenii de rând o știau.

Pe mine m-a certat ORL-istul la care am dus-o pe Iza să i se scoată polipii. Cum, fac tir de performanță? Adică merg toată ziua în cantonamente și la olimpiade, în timp ce ei, medicii, stau acasă? Samuel Belet nu a primit nimic, dar a cutreierat încotro l-a purtat dorul. Noi mergeam la concursuri și de multe ori nu vedeam orașul în care se desfășurau, din motive de ,,siguranță”.

Când am părăsit sportul, m-a încercat o mare dezamăgire, pentru că simțeam că totul a fost în zadar. Ajungeai în top, făceai parte dintr-o școală de performanță, aveai aripi, și gata. Sistemul făcea alt plan. În Elveția, e de neconceput ca cineva să îți finanțeze performanța, pentru că, dacă o realizezi, iți aparține în primul rând ție. Ai școală, ai sport și muzică, activități educative, formare pentru o meserie – toate meseriile sunt bine văzute, în general (și toate muncile; muncitorii de pe mașinile de gunoi pot fi văzuți mereu, în uniformele lor curate, de bună calitate, în restaurantele Coop, la cafea), totul e să ai un apprentissage și apoi, e treaba ta să faci altceva. Cum ar fi să îți plătești cursuri de inițiere, echipament, chiar și participări la concursuri. Când ajungi în echipa reprezentativă a țării, ți se plătesc și călătorii, și performanțe, dar nu până atunci; o faci din pasiune. Ai inițiativă. Ai exact aceleași șanse ca oricine în tot ce faci, plus ceea ce investești tu însuți. Nu îți dă nimeni peste mână. Nu îți condiționează nimeni rămânerea într-un domeniu de renunțarea la altul/altele (cum nu am putut fi eu și ghid turistic, pentru că făceam parte din echipa olimpică). Într-un fel, celor care am trăit vremuri de mare constrângere, ne-au prins bine loviturile pentru că ne-au forțat să pășim în viață. Acolo unde performam, eram de fapt cobai dresați care valorau atât cât serveau politicii de cadre, nimic pentru ei înșiși sau pentru gloria sportului. Am fost invitați, în ‘86, Ștefan Petrescu, antrenorul și echipa lui de fete care trăgeam cu pistoalele Hammerli, să facem un turneu demonstrativ în Elveția. Invitația fiind nominală, nu s-a aprobat, din lipsa posibilității de supraveghere. De cealaltă parte, sportivii elvețieni sunt, poate, și ei în avangarda societății. Cel puțin la tir. Poate în alte domenii să nu fie așa de deschiși și de fair play cum i-am perceput eu pe colegii din Elveția.

Hrana și mișcarea, priorități naționale

Am auzit oameni spunând că își lasă copiii acasă, în țări mai sărace, ca să facă acolo meserii pentru că aici ar fi mai greu să obțină un loc unde doresc ei. Cred că despre preț e vorba. Una înseamnă două-sutele (de CHF ale) lui Ramuz și alta cele (de RON) ale lui Blaga, nu? Se poate să fie la mijloc și unele complexe de suveranitate în selectarea candidaților, poate chiar măsuri de protecție cu substrat naționalist. Bărbații fac armată în fiecare an câteva săptămâni, până la 40 de ani și mai fac unele întâlniri anuale. Acest tip de team building îl fac și femeile, ieșind periodic să facă sport, împreună, pe cartiere, pentru că femeia e mai atașată căminului în mod tradițional (segregarea rolurilor pare destul de serioasă; pe de o parte, femeile au de puțină vreme drept de vot – în Apenzell, abia după ‘90, impus de autoritățile central, iar într-o asigurare de viață, soțul nu poate fi beneficiar pe polița soției, așa cum la noi nu poate fi părintele beneficiar pe o asigurare a copilului, invers, însă, e posibil). Grădinița costă destul de mult, dar toți copiii merg la școală de la patru ani. În educație, ca și în celelalte domenii, chiar se aplică cele mai noi cunoștințe în dezvoltarea persoanei. Prin educația individuală, strategiile guvernamentale dă prioritate binelui public. Civilizația are numai de câștigat dacă omul este hrănit și bine poziționat în sfera activității publice printr-o etică a muncii corespunzătoare. Omul e mai fericit dacă își duce viața în liniște și știe că există câte o treabă de făcut pentru fiecare. 

O prietenă din țară îmi spunea că la ea în casă, de mult s-a renunțat la masa împreună. Fiecare mănâncă atunci când vrea, nu își pierd timpul cu așa ceva (patru adulți cu cariere pasionante; aici, deja s-ar pune problema cum să locuiască împreună mai mulți oameni în toata firea. Să nu fie familie, merge, se numește colocuit și îmbogățește orizontul, dar așa…). În Elveția, alimentația este tabu. Ți-e foame, nu ți-e foame, ești îndrăgostit sau ți s-au înecat corăbiile, când s-a făcut ora, te așezi la masă fără comentarii și mănânci sănătos. Autoritățile au decis încă de la începutul secolului al XX-lea că un popor în formă fizică bună și bine hrănit este un popor viguros și au făcut din hrănire și din mișcare o prioritate. Au combinat malț și cereale și au scos o băutură hrănitoare cu gust de ciocolată caldă, Ovomaltine. Mesele regulate se trag de la observațiile provenite din creșterea animalelor, iar sportul, în mod inerent, cam tot de acolo, țara fiind muntoasă, iar schiul și bicicleta, aproape nelipsite din echipamentul păstorului și fermierului. 

La grădiniță și la scoală, recreațiile și plimbările sunt luate foarte în serios. Toate problemele trebuie gândite, prevăzute, realizate. Orice interferență în acest proces poate primi drept răspuns o rățoială considerată în general îndreptățită. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, ci e încadrat logistic până în cele mai mici amănunte; chiar și inovația.

Șoferul de autobuz salută călătorii

Când ceasurile electronice japoneze au lovit crunt în orologeria elvețiană, Nicolas G. Hayek a creat Swatch și a devenit erou. Pentru că nu se pun carul înaintea boilor și dorința înaintea nevoii, în același spirit de bine comun și de solidaritate funcționează brocantele, un fel de consignații cu scop caritabil, magazine care nu trebuie să se aprovizioneze, ci primesc donații de obiecte: cărți, CD-uri, porțelan, mobilă, haine, jucării etc. Un rai! Nici nu mai pun piciorul în alt magazin, iar prețul celor cumpărate îl consider plata biletului pentru cele admirate (întotdeauna ies cu gândul la ceva frumos la care mă hotărăsc să renunț). Orele de program sunt peste tot lege. Pauza de masă, la fel, mai puțin la transportul în comun. Șoferii de autobuz predau tura pe traseu și salută lumea, cum se face la țară, la noi, ca pe cunoscuți. La fel, și oamenii pe strada, dacă își întâlnesc privirea; asta, la Fribourg, la Lausanne, nu prea. Când urcă și coboară cineva în fotoliu rulant, șoferul vine, coboară rampa, îl întreabă unde coboară și se asigură că s-a instalat bine. Omul, la rândul lui, îi mulțumește. În general, sobrietatea regulilor pare izvorâtă din educația protestantă; la Fribourg sunt însă mai mulți catolici și mai multe capele micuțe, vechi, îngrijite, în care oricând poți aprinde o lumânare. Și la catedrală e la fel. Dar sunt și biserici ortodoxe, chiar elvețiene, plus cele naționale. A noastră nu mai are sediu, pentru moment, dar va avea curând; importantă este biserica credincioșilor, iar cea românească de la Fribourg, datorită dedicației părintelui Mircea și a preotesei Oana și comunității credincioșilor, este un caz fericit. Exista, în Gruyere, și o mica mănăstire românească, pe care am vizitat-o cu nepoții mei. Are hramul Sf. Ioan, al cărui nume îl poartă și Elio și, cum pe Miluna o cheamă și Elisabeta, am aflat de la o maică tânără povestea Sfintei Elisabeta a Rusiei. Al treilea tren cu care am ajuns până sus la mănăstire era un fel de mocăniță, cu ecartament îngust de care credeam că nu se află decât în cantonul Grisons (unde, fiind relief muntos, circulația automobilelor nici nu a fost permisă până în ‘25), cu scări înalte, care oprea la Sciernes d’Albeuve din doi în doi… La coborâre, ne-a ajutat conductorul, iar la întoarcere am avut noroc cu o tânără doamnă care a urcat odată cu noi și ne-a ajutat cu căruciorul. Slujba nu am apucat-o pentru că am ajuns târziu, dar tot a fost minunat, mai ales când ne-am întâlnit cu oamenii de la biserica noastră, muți de uimire să ne vadă pe acolo. Răzvan, dirijorul corului și instructorul de sport al copiilor, Adriana, specialistă în limba retoromană, doamna Doina, care face cei mai buni cozonaci moldovenești, Sofia, colega româncă a lui Elio la conservator, ne-a spus că și tatăl ei merge cu bicicleta la biserica din Berna. Așa mergea și bunicul meu cu bicicleta în satele din jur, în Bărăgan și cu căruța, la București, pe vremea când se trăia mai bine la noi, doar pentru că omul era stăpân pe ce era capabil să facă, pe propriul portofel. Aici, când UBS a fost bănuit de implicare in comerțul cu armament, nu a plătit doar o amendă astronomică. A fost cu adevărat amenințat de clienți, care au început să își închidă conturile. E o rigoare de bun augur, în care controlul de sus în jos se face în beneficiul tău, chiar dacă interesul este public, iar controlul de jos în sus se face în interesul nostru, chiar dacă se pune la adăpost bunul personal. Învățămintele unei bunici în Elveția se vor încheia, în funcție de coronavirus, după ce nepoții vor ști bine românește și drumul la biserică. Apoi, vom face drumul de întoarcere: eu ca să îmi găsesc locul care mă așteaptă, iar copiii, în vacanțe, ca să învețe româna de la Madame, de unde Iza și Teia au învățat franceza. Și altele.