Student fiind, dormeam nopţile. Ziua îmi era îndestulătoare. Pentru studiu, pentru restul. Însă nopţile mele de student căminist (în doar marea lor majoritate) aveau un tipic „audio-video”. La „video” contribuiam și eu din plin. Deţineam o veioză orbitoare, ruptă din soarele amiezii, cu care aţipeam aprinsă, dovedit de vreun ceaslov sau vreo gazetă. La „audio” marcau colegii, noctambuli stăpâni/robi(?) ai jocurilor. Anume ai celor pe calculator. Fundalul sonor, în nereușită surdină, pe care tresăream în creierii nopţii era asigurat de niște replici ritualice rostite ritmic și cu melodicitatea unui strung vorbitor. Dar nu vorbeau convivii mei. Așa „comunicau” interfeţele jocurilor cu jucătorii din faţa ecranelor, într-o frazeologie mecanicistă și minimalistă totodată. Starea aceea indecisă dintre realitate și visare turna în urechile mele, arareori întrerupte de vorbă omenească – asta doar când se încingeau sesiuni multiplayer –, două feluri de mesaje robotice: fie „comunicatele” inteligenţei artificiale din Age of Empires și Warcraft (rodeo-uri de strategie), fie „comunicaţiile” trupelor gen comando din Counter-Strike și Half-Life (imitaţii de adrenalină).

M-am trezit de curând în puterea nopţii și, fără a fi insomniac, am ales să dau o șansă realităţii în dauna visării. Dar în loc să fac gestul de intelectual fin, ridicând tacticos cartea cu grijă depozitată în prealabil pe noptieră tocmai pentru astfel de reveniri neprevăzute din oniric, am înșfăcat telecomanda. Pe canalul de știri pe care am nimerit se auzea o grăire desprinsă parcă din chat-urile puștanilor cu viză de flotant, dacă nu chiar cu domiciliu stabil, în ciberspaţiul jucătorilor pe calculator. Președintele SUA, Donald Trump, tocmai le dăduse un avertisment omologilor rus și chinez, acuzaţi că ar încălca Tratatul INF (cel privitor la forţele nucleare cu rază medie de acţiune) – „You can’t play that game on me!”. Prin mai vechile mesaje fal(n)ice înspre Kim Jong-un sau prin cele în care demon(et)iza Iranul, relaţiile internaţionale și diplomaţia nucleară sunau demult la Trump a extrapolări de strategy video games și 3D-shooters. Mărturisesc, îmi place că politically correctness-ul, mutaţie malignă a „democraţiei liberale”, a încasat un croșeu odată cu venirea lui Trump – doar că este lovitura alunecoasă a unui gam(bl)er.

Apropo de „democraţia liberală”. În 2016, Francis Fukuyama, proorocul ei de serviciu, fusese invitat de Financial Times să semneze un op-ed dedicat alegerilor prezidenţiale din SUA. Eschivând subtil, politologul răspundea că va da curs doar dacă învingător va fi (improbabil, credea) Donald Trump. Pe 11 noiembrie 2016, Fukuyama scria acel editorial. S-a confesat ulterior că din unghiul cetăţeanului este îngrozit de rezultat, dar ca om de știinţă îl fascinează „Experimentul Trump”: separaţia și balansarea puterilor în stat, forţa instituţiilor fondatoare americane, setul de valori al cărui triumf îl enunţase și îl anunţase – toate suferă un test de stres. „Experimentul Trump” pare a oscila în jurul punctului de echilibru (final!?) al istoriei: naţionalism nativist și protecţionism economic, impulsuri totalitare și angoase securitare. „Experimentul Trump” are proprietatea (populistă) de a leza atât sensibilităţi progresiste (egalitariste), cât și sensibilităţi conservatoare (tradiţionaliste); Trump este și eclectic, și eratic. Iar acum, nonșalanţa cu care reclamă reluarea cursei înarmărilor nucleare are odor de game over.

Despre capacitatea de judecată a lui Donald Trump s-a vorbit și s-a scris enorm din unghiul mai multor discipline (au făcut-o și filosofi politici, și psihologi clinicieni), s-au fredonat parodii și s-au ferchezuit graffiti. Ar fi comic, dacă n-ar exista risc de tragism. Una dintre marile minuni ale democraţiei este dificultatea pentru un singur om de a confisca moral și material o naţiune. Poate totuși să o tulbure. Și o poate expune loviturilor unor terţe tiranii. Cu toate mecanismele de temperare de tip administrativ sau de instinct de conservare, impulsul belicos are ca ingredient și „clipa aceea de nebunie”. Declicul? O doctrină, un derapaj al celuilalt. Forma? Bariere, blocade, butade percepute violent. De la infamia Hiroshima-Nagasaki la criza rachetelor din Cuba și până la Tratatul INF, planeta a trăit cu riscul „sfârșitului (fizic al) istoriei”. A tot răzbit graţie extra-secundei de înţelepciune. „Fiţi deștepţi (opriţi-vă din înarmare), apoi voi fi și eu (oprindu-mă)!” – cam așa a grăit Trump, cu mintea odihnită a celui pentru care victimele pogromului atomic ar fi sacrificii prea mici dacă miza competitivă este „trecerea la un alt nivel”. Dai un save și dormi lin.