Papa Francisc i-a dedicat României o „călătorie apostolică”, una pe care am putea-o divide, cu toată unitatea ei, între, pe de o parte, pelerinajului spiritual și, pe de alta, vizita politică. Călătoria spațială a Papei pe pământ românesc – traversând geografia simbolică valaho-moldo-transilvană – include/impune rute (a)temporale – de parcurs prin istoria reprezentărilor mentale ale prăpăstiilor și punților dintre dincoace și dincolo, dintre legi de mântuială și legea mântuirii, dintre iertări mimate, din păcate, și păcate cu adevărat iertate, finalmente, dintre putere și iubire. „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36), a spus Iisus Hristos la judecata lui Pilat din Pont, iar peste aceste cuvinte se așază apăsătoarea juxtapunere „jurisdicțională”, ce lucrează mocnit, între instituția Bisericii și cea a Statului. Milenara dispută pare a fi fost atenuată printr-un armistițiu „secular”; în contenciosul dintre cele celeste și cele terestre este aplicat un principiu completamente pământesc: „Locus regit actum”. Jucat și judecat pe terenul naturii umane căzute, gâlceava aceasta s-a reglat „omenește”: printr-o etatizare a Bisericii și o binecuvântare a Statului.

Ordinea politică a găsit în Biserică surse de inspirație, după cum și Biserica a căzut în ispita puterii. Indiferent de versiunea de Creștinism instalată, raportul între etatic și eclesiastic avea să conducă și la forme politice stabile – monarhii teocratice, democrații puse ritos la adăpost divin sau comunități proto-comuniste („socialism creștin”) –, și la rezistențe și revoluții de tip politic. Proclamarea suveranității definitive a lui Dumnezeu și promisiunea întemeierii unei împărății a păcii în urma „Judecății de Apoi” le-au indus primilor creștini imaginea guvernărilor epocii ca având semnele apocaliptice ale Babilonului – Roma era Statul / Imperiul „desfrânării”. Sub „imperiul” citirii caritabile rămase de la Sfântul Apostol Pavel, cel care socotea că „nu este stăpânire decât de la Dumnezeu” (Romani 13:1), Statului i s-a conces rol de custode al bunei rânduieli lumești întru pogorârea celei cerești: temei al relației nedezinteresate Stat – Biserică. Până în zilele noastre, despoții sau dregătorii, unși cu toate alifiile vieții, se smeresc telegenic, atinși cu mir sfințit și fiscalizat de bugetarii slujitori ai Domnului și domniilor.

Privind la începuturile gândirii creștine, putem observa două mari viziuni-rădăcină ale înțelegerii cont(r)actului dintre Stat și Biserică, ținând una de Răsăritul și alta de Apusul creștin. Eusebiu din Cezareea considera împăratul creștin al Bizanțului sol al lui Dumnezeu între oameni, un arhetip al împărțirii dreptății, precum și al iubirii de semeni. Fiu al Bisericii, împăratul era cap al acesteia, curator al lucrării ei, cultivator al dreptei credințe: lider, ostaș, mijlocitor. Patriarhul păstra un soi de independență: el mânuia „software”-ul, iar împăratul, „hardware”-ul celor sfinte. Augustin, martor al căderii Romei sub vizigoți în 410, a avut de dus o luptă încă și mai dură, în plină disoluție politică și spirituală a „cetății”, amenințată de violența, dar și de vanitatea păgâne. Acesta propunea o altă dihotomie de profunzime, dincolo de cea care începea să devină mai mult procedurală între modus vivendi/operandi ale Statului și Bisericii. Prin civitas dei („Cetatea lui Dumnezeu”) și civitas terrena („cetatea pământească”) el înțelegea două seturi de valori, unde cel dintâi oferă sublima salvare a sufletului, iar cel de-al doilea, doar simpla sațietate a simțurilor.

Este o cale lungă până când și oamenii de rând, nu doar teologii studioși, și nici aceia toți, vor putea să priceapă formula minunată (nu magică) în care putem trăi frumos și virtuos în logica „celor la îndemână” și în lumina „celor peste putință”. Omul este parcă programat să-și dorească mai mult, dar cum poate fi „updatat”/„upgradat” (împrospătat/îmbunătățit) astfel încât să vrea mai multă „Cale, Adevăr și Viață” în loc de destinații facile, declamații false și desfătări frivole? Este Biserica, per se, laboratorul unei așa prefaceri? Cine îi este aliat și adversar în societate? Enciclicele papale par să fi dibuit un „mediu de cultură” al celor mai profunde maladii omenești: lăcomia bolnăvicioasă și mândria deșartă incubează în lumea capitalului și a banului (a nu se confunda cele două, cum mulți ne-/economiști o fac). Aliatul justiției sociale devine subit Statul. Cu toate acestea, imputația este precară: capitalismul nu este (numaidecât) despre veroși, venali, vicleni, vicioși, ci este (mai degrabă) despre cumpătare și chivernisire, credibilitate și conlucrare. Și doar în lumea libertății, nu a legării minții și brațelor, avem împlinirea firii și mântuirea ființei.