Câteva considerații pe tema „globalizare vs. regionalizare”

Globalizarea și regionalizarea. Două concepte corelative care au semnificații deosebite pentru societatea contemporană, atât în planul realităților actuale, cât și în cel al perspectivelor pe termen mediu și lung. Ceea ce merită notat este că, în raport cu globalizarea, regionalizarea nu constituie neapărat un obstacol, un pericol sau un factor perturbator, ci, dimpotrivă, un stimulent important, adăugând substanță și sens acesteia.

Globalizarea

Numeroase studii de specialitate tratează acest proces în continuă evoluţie și consolidare dintr-o perspectivă prioritar economică; în opinia noastră, viziunea respectivă nu este eronată, dar introduce o serie de limite de interpretare care nu corespund integral stărilor obiective de fapt. Globalizarea este, prin definiţie, o realitate dinamică, având multiple dimensiuni, pe lângă cea economică (semnificativă și incontestabilă, de altfel).

De regulă, este agreată o definiţie generală a globalizării, care își are originea în anumite analize elaborate de Banca Mondială. Procesul menţionat ar desemna, în esenţă, faptul că o parte tot mai mare a activităţilor economice la nivel mondial se derulează între persoane și firme/companii din ţări diferite.

Aceasta este, desigur, mai mult o definiţie operaţională care reclamă o serie de explicitări și elaborări semantice. Astfel, este unanimă la nivelul experţilor în materie înscrierea în universul de referinţă al conceptului de globalizare a unor vectori cum ar fi: ponderea tot mai mare a importurilor în structura comerţului internaţional; extinderea investiţiilor străine directe (foreign direct investments/ FDI); consolidarea pieţelor financiare; înfiinţarea de corporaţii multinaţionale; afirmarea grupărilor de tip holding (ca ansamblu format din societatea-mamă și anumite filiale direct monitorizate). În conformitate cu diverse statistici oficiale, pe plan mondial funcţionează aproximativ 50 de mii de firme multinaţionale, cu peste 280 de mii de filiale, ale căror vânzări anuale depășesc cifra de 3,5 trilioane de dolari. Două exemple edificatoare de la începutul anilor ’90: compania General Motors avea încă de atunci o importantă cifră de afaceri, superioară produsului intern brut al Finlandei și Danemarcei (considerate împreună); la rândul său, compania Ford realiza o cifră de afaceri mai mare decât PIB-ul Norvegiei sau cel al Arabiei Saudite.

Și alte aspecte au fost „alertate” de globalizare: s-a amplificat fără precedent fenomenul migraţiei (deopotrivă, al celei legale, cât și al celei ilegale); se exinde continuu numărul statelor ca noi destinaţii, în principal din raţiuni legate de forţa de muncă; apar generaţii după generaţii „a climatizate” în noile condiţii socio-culturale; se afirmă tot mai vizibil ceea ce specialiștii numesc „limbă de adopţie”, care este a doua limbă maternă sui-generis; au loc mutaţii mai mult sau mai puţin temporare în plan profesional, determinate de dinamica preferinţelor și intereselor în schimbarea locului de muncă sau chiar a meseriei exercitate, prin deplasări și stabiliri în alte ţări; de asemenea, se înmulţesc plecările în străinătate în scopul reîntregirii unor familii sau al întemeierii de familii mixte ca naţionalitate.

Există în prezent peste șase mii de limbi vorbite pe glob, multe dintre ele traversând însă un proces de deteriorare, care poate duce până la dispariția lor completă și ireversibilă.

Plurilingvismul reflectă globalizarea din punctul de vedere al modalităţilor de expresie și de comunicare. Numeroase organizaţii internaţionale, printre care UNESCO, Uniunea Europeană, Consiliul Europei ș.a. sunt preocupate de contracararea acestor fenomene distructive, promovând principiul relevanţei tuturor limbilor existente și, în consecinţă, al necesităţii conservării acestora prin mijloace adecvate. În condiţiile globalizării, anumite limbi s-au impus ca limbi de circulaţie universală: prioritar, este cazul limbii engleze ca instrument utilizat în afaceri, comunicarea electronică, media, știinţă, tehnologie, diplomaţie, armată, navigaţie și aviaţie, sport etc., devenind astfel un gen de Esperanto. Alături de engleză, și alte limbi își menţin un statut de prestigiu, recunoscut în virtutea folosirii lor frecvente și/ sau a numărului foarte mare de utilizatori: franceza, araba, chineza, spaniola, rusa, germana (majoritatea acestora fiind limbi oficiale de lucru în sistemul ONU – organizaţia cu vocaţie mondială).

Se amplifică mobilitatea în domeniul învăţământului, în particular al celui universitar și post-universitar. De asemenea, se extind forme de interacţiune precum: schimburi periodice între structuri educaţionale din numeroase ţări ale lumii, universităţi, gimnazii și licee înfrăţite, acorduri de colaborare, programe comune de cercetare, burse de studii, conferinţe internaţionale, publicaţii universitare integrate, stagii de doctorat și masterat efectuate în străinătate ș.a. Mai ales la nivel european, în ultimii ani se manifestă o preocupare sporită în direcţia uniformizării unor standarde de instrucţie școlară, activitate didactică și știinţifică, a elaborării și implementării integrative a programelor de învăţământ (a se vedea exigenţele și criteriile de performanţă, consacrate prin Procesul de la Bologna). În cadrul Uniunii Europene, se derulează programe speciale ca Tempus și Erasmus, menite să promoveze contactele între studenţi, membri ai mediului academic și știinţific, cercetători.

Globalizarea se reflectă în zona interculturalităţii pe fondul diversităţii de culturi/sisteme culturale, tradiţii, creaţii artizanale, experimente artistice existente pe mapamond. Atitudinile de factură mono-culturală, simplificatoare, rigidă, reducţionistă și mai grav, radical-extremistă sau xenofobă sunt tot mai ferm substituite prin demersuri întemeiate pe dialog, preţuirea reciprocă a valorilor spirituale universale, respectarea alterităţii în numele unor valori umane fundamentale precum: coeziunea, toleranţa, înţelegerea, solidaritatea. Manifestări având caracter de periodicitate (între care cele mai cunoscute sunt: capitalele europene ale culturii; festivalurile muzicale și dramatice; expoziţiile și târgurile internaţionale de carte; taberele internaţionale de creaţie; anii internaţionali instituiţi de UNESCO etc.) contribuie nemijlocit la intensificarea dialogului și contactelor culturale, la cunoașterea mutuală a producţiilor din sfera culturii, realizate de diverse naţiuni, la schimburile de expertiză între creatorii din domeniile artei, literaturii, arhitecturii.

„Divizarea” și „zidurile”, cuvinte-cheie specifice epocii „Războiului Rece”, lasă în prezent locul „web”-ului, dar și „dominoului” și riscurilor asociate „conflictelor înghețate”.

Unii experţi (de exemplu, Thomas Friedman) consideră că globalizarea ca proces dinamic și pluridimensional ar fi caracterizată printr-o serie de vectori esenţiali, și anume: tehnologie proprie (computerizare, miniaturizare, digitalizare, comunicare prin fibre optice și satelit, Internet-ul); model demografic propriu (deplasări masive din mediul rural în mediul urban care este mult mai legat de tendinţele globale din domeniile modei, transporturilor, alimentaţiei, habitat-ului, serviciilor, loisir-ului); structură proprie de putere, respectiv existenţa a trei echilibre principale de forţă (între state/entităţi naţionale, mai concret între SUA ca superputere și celelalte ţări, între state naţionale și pieţe globale, între indivizi și state naţionale). Dacă perioada anterioară a „Războiului Rece” se întemeia pe divizare, având drept cuvânt-cheie „zidul” (o simbolistică generată de Zidul Berlinului), actuala perioadă a globalizării, bazată pe integrare, are ca termen de referinţă „web”-ul (aluzie directă la era calculatoarelor).

Hans-Peter Martin și Harald Schumann, autorii unei lucrări analitice consacrate acestui amplu proces contemporan, se referă la un set de cinci riscuri nu numai potenţiale, ci gradual transferate în structura reală a societăţii actuale: șomajul galopant (potrivit unor estimări, în actualul secol, doar 20 la sută din efectivul populaţiei active va fi suficientă pentru a asigura progresul economiei mondiale, în timp ce un procentaj de 80 la sută va reprezenta populaţia fără locuri de muncă); crizele financiare de anvergură (acestea se extind rapid în numeroase state și se supun „principiului dominoului”, amplificând efectele profund negative la scară mondială); adâncirea decalajelor între bogaţi și săraci și, respectiv, între state prospere și state subdezvoltate (ca urmare a perpetuării unor politici și practici profund anacronice); deculturalizarea (cauzată de contradicţii apărute între sistemele culturale și tendinţele de dominare din partea unor culturi singulare, aflate în plină ascensiune, beneficiind de un puternic suport financiar-logistic); americanizarea (impunerea graduală a unui sistem de valori materiale și spirituale, proces denumit sugestiv de unii experţi „Big Mac – Mickey Mouse”).

Mai adăugăm la aceste riscuri unul deloc neglijabil, reprezentat de războaiele locale și de conflictele încă nesoluţionate (impropriu denumite în opinia noastră „frozen conflicts”) care pot în orice moment deveni conflicte deschise în plan militar. Astfel se explică preocuparea marilor actori internaţionali (state, organizaţii) de a identifica formule viabile și durabile de rezolvare, acceptabile pentru toate părţile angajate în stările conflictuale respective.

Regionalizarea

Vorbim despre regionalizare ca despre un proces complementar globalizării, care a apărut cu mult înaintea acesteia, în decursul secolului al XX-lea, dar s-a amplificat masiv abia în ultimele decenii, fiind recunoscut ca atare de marii actori mondiali și comunitatea internaţională în ansamblu. Regionalizarea se întemeiază pe un anumit grad de solidaritate zonală în jurul unor obiective concrete și realizabile în orizonturi de timp apropiate. Interacţiunea statelor dintr-o anumită regiune este în mod firesc facilitată de unele criterii: geografice (frontiere comune, vecinătate/proximitate); istorice (convieţuire de-a lungul veacurilor, dincolo de unele situaţii de conflict temporar, rezistenţa comună în faţa unor agresiuni externe în diferite perioade); spirituale (similitudine de limbi, culturi, tradiţii, cutume, mentalităţi, credinţe religioase).

Procesul regionalizării se derulează pe multiple planuri: continental (european, african, asiatic); intercontinental (post-sovietic, latino-american, pan-american, arab); sub-continental (balcanic, sud-est european, sud-est asiatic, centro-american, dunărean, mediteranean, pontic/Marea Neagră); strict zonal, doar prin reunirea câtorva state vecine/apropiate (scandinav, baltic, nord-african/maghrebian). Metodologic și interpretativ, regionalismul nu ar trebui asimilat cu afirmarea unor mecanisme sub-globale de cooperare care au, de pildă, ca fundament comunitatea lingvistică (de exemplu, francofonia sau latinitatea) unde criteriile continuităţii și proximităţii geografice nu mai funcţionează în mod direct și absolut.

Structurile și mecanismele de cooperare regională nu acționează izolat unele față de altele, ci – tocmai pe fondul globalizării în creștere – intră în contacte reciproc benefice.

Un exemplu edificator de regionalizare relaţională îl constituie Uniunea Europeană, care promovează eficient și coerent politici regionale referitoare la o serie de zone ale căror evoluţii din ultimii ani au fost foarte dinamice: Bazinul Mării Negre, Caucazul de Sud, Balcanii de Vest, Bazinul Dunărean, Europa de Sud-Est, Asia Centrală, Bazinul Mediteranean și altele.

Astfel, se află în proces de implementare ampla iniţiativă a UE, intitulată „Black Sea Sinergy”, care și-a asumat multiple obiective pe termen scurt și mediu, inter alia: democraţia, statul de drept, buna guvernare și drepturile omului; gestionarea frontierelor și migraţia; dezamorsarea conflictelor îngheţate (Ossetia de Sud, Abkhazia, Transnistria, Nagorno- Karabah) și măsuri de edificare a încrederii regionale; cooperare în privinţa energiei și transporturilor; politici judicioase în domeniul bunurilor comune, precum cele din spaţiul maritim, în materie de pescuit și de prezervare a mediului înconjurator; întărirea legăturilor comerciale și investiţionale; conlucrare în educaţie și cultură, în știinţă și tehnologie. În același sens, „Strategia Dunării”, care a fost lansată de Comisia Europeană în decembrie 2010, este structurată pe patru axe prioritare: conectivitatea (transporturile intermo- dale/coridoarele paneuropene, reţelele energetice, cultura, turismul); protecţia mediului (managementul resurselor de apă, protecţia biodiversităţii); prosperitatea (educaţia, cercetarea); ameliorarea guvernării (capacitatea instituţională, securitatea internă).

Regionalizarea vine la pachet cu afirmarea mai vechilor sau mai noilor statute de lider zonal, precum și cu temerea dizolvării vectorului național în favoarea funcționalului.

În analiza regionalizării se impune a evidenţia un element geopolitic, foarte important în opinia noastră, și anume tendinţa unor state de a-și revendica în anumite perioade rolul de lider regional în virtutea puterii lor economice, demografice, militare ș.a. Evoluţiile istorice mai îndepărtate în timp sau cele de actualitate indică suficiente exemple în acest sens: Federatia Rusă vs. spaţiul ex-sovietic/ Comunitatea Statelor Independente; Turcia și Federatia Rusă vs. Bazinul Mării Negre; Turcia și Federatia Rusă vs. Asia Centrală; Franţa vs. Africa francofonă; Franţa vs. Indochina; Franţa vs. Maghreb; Marea Britanie vs. Africa anglofonă; Spania vs. America Latină; Georgia vs. Caucazul de Sud; Arabia Saudită vs. zona Golfului ș.a.

Apare în contextul analizei noastre următoarea întrebare: dispare oare vectorul naţional prin globalizare sau regionalizare? O asemenea eventualitate pare încă implauzibilă, deoarece vectorul respectiv se menţine, dar într-o formă proiectată către aceste două realităţi caracterizate prin interdependenţă internă și condiţionalitate reciprocă: naţionalul se manifestă ca o identitate permanent racordată la alteritate în virtutea unei relaţii benefice în plan economic, politic, cultural, informaţional etc.

Câteva remarci finale

Între globalizare și regionalizare nu funcţionează un raport de contradicţie sau de excludere reciprocă, fiecare dintre termenii relaţiei având caracter de tendinţă pe termen mediu și lung îl presupune pe celălalt într-o simbioză care definește actualul început de secol și de mileniu. Globalizarea reprezintă contextul geopolitic în care se conturează în diferite etape istorice anumite demersuri de cristalizare și de concretizare a unor obiective la nivel regional/subregional, menite să asigure o implementare a diverselor scenarii asumate la o scară amplă, cvasi-planetară. În același timp, acumulările regionale în materie de demersuri instituţionalizate, limitate spaţial și temporal, de- vin gradual tot atâtea contribuţii semnificative la conturarea viziunilor globale cu privire la o serie de dosare care își așteaptă soluţionări coerente. Este suficient să ne gândim la pacea mondială, care nu este un concept utopic și abstract, ci se realizează ca sinteză a eforturilor și iniţiativelor zonale, continentale și sub-continentale. Nu are așadar nicio relevanţă ideea potrivit căreia prin regionalizare s-ar afecta într-o manieră distructivă tendinţa și procesul globalizării, reflectate în structuri având o biografie și o eficienţă îndelungate; la fel de neîntemeiată apare opinia că globalizarea ar diminua drastic orice preocupări în direcţia regionalizării obiectivelor, priorităţilor și modalităţilor de implementare.

Ca ambasador și înalt funcţionar internaţional timp de câteva decenii, autorul acestui articol a putut constata la faţa locului, în Europa și pe alte continente, că acţiunea diplomatică globală (de exemplu, cea de tip onusian) se derulează simultan și în strânsă corelaţie cu acţiunea diplomatică regională într-un binevenit flux al expertizei în dublu sens. Îmi întemeiez aceste afirmaţii pe faptul că am lucrat succesiv în structuri regionale (Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre; Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei; Centrul UE pentru Documentare și Cercetare Parlamentară) și globale (Uniunea Internaţională a Studenţilor; Mișcarea Internaţională a Tineretului și Studenţilor pentru Naţiunile Unite; Centrul ONU pentru Dezvoltare Socială și Probleme Umanitare; Comisia ONU pentru Dezvoltare Socială; Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare).

Atât regionalizarea, cât și globalizarea sunt subordonate aceleiași perspective pragmatice a edificării unui viitor al umanităţii, bazat pe solidaritate socială, pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului, pe valorile democraţiei și toleranţei.