La ceas de sărbătoare – 30 de ani de existență a Francofoniei instituționale în România –, cadrele didactice, studenții, masteranzii și doctoranzii Facultății de Drept din Universitatea Titu Maiorescu se gândesc la rolul dreptului francez în formarea și apoi în consolidarea dreptului privat românesc.

Influența dreptului francez asupra cadrului normativ român trebuie abordată din perspectivă istorică, geografică, politică și culturală. Revoluțiile din statele europene de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea și crearea statelor moderne au determinat dezvoltarea societății europene1, respectiv a societății românești. Un rol important în acest proces complex de integrare națională și europeană l-a ocupat dreptul, din dubla sa accepțiune: de știință și de cadru normativ (drept pozitiv). Formarea, consolidarea și dezvoltarea dreptului românesc modern s-au realizat sub pecetea unei legislații de inspirație franceză și de tradiție romanistă. Influența dreptului francez asupra dreptului românesc a fost posibilă datorită apartenenței acestor categorii de legislații, potrivit opiniei lui René David, familiei romano-germanice caracterizate prin descendența sa romană și prin tendința de codificare. Criteriile de grupare a sistemelor naționale de drept în marile familii de drept sunt reprezentate de gruparea normelor juridice în ramuri de drept și, mai cu seamă, de conținutul acestora. Apartenența unui sistem de drept la o mare familie de drept este determinată de trăsăturile comune2. Rădăcinile latine de limbă, cultură și chiar de obiceiuri au constituit argumente pertinente pentru ca dreptul francez să aibă influență în dreptul românesc.

Împărțirea în ramuri de drept, particularitate a sistemului romano-germanic, își are originile în dreptul roman și s-a reflectat în gândirea juridică franceză de la începuturile secolului al XIX-lea, gândire carteziană care s-a impus prin sistematizarea cu rigurozitate a normelor juridice de drept civil și comercial și prin concepția cu privire la diviziunea dreptului public și privat. Sistematizarea normelor juridice în cele două diviziuni ale dreptului – și, în cadrul lor, în ramuri de drept – dă expresie gândirii juridice franceze cu originile sale în dreptul roman, gândire care s-a reflectat și în dreptul românesc.

Influența culturii și științei juridice franceze, respectiv introducerea Codului civil francez de la 1804, s-a extins în mai multe state europene ca urmare a „cuceririlor” napoleoniene. Spre deosebire de acestea, în România, care a înțeles să se inspire din modelul francez, adoptarea a reprezentat o „opțiune”.

Fenomenul istoric numit codificarea dreptului care a apărut în secolul al XIX-lea a însemnat transformarea izvoarelor dreptului de la dreptul cutumiar la dreptul scris. Ceea ce este specific procesului istoric de codificare a dreptului este apariția și consolidarea noțiunilor de „drept comun”, „principiile generale de drept”, „sistematizarea dreptului”, „ordinea juridică” etc.

Codul civil francez, denumit Codul napoleonian, adoptat în anul 1804, a fost considerat la vremea respectivă expresia juridică a victoriei relațiilor capitaliste.

Receptarea Codului civil francez, faptul că a servit ca sursă de inspirație pentru majoritatea statelor europene și chiar în întreaga lume, a confirmat aforismul lui Napoleon Bonaparte: „Am câștigat 40 de bătălii, dar asta nu contează, Waterloo va șterge amintirea tuturor victoriilor mele; gloria mea veșnică însă va fi Codul civil”.

Inspirat din Codul civil francez – Codul lui Napoleon care a servit ca model –, legiuitorul român a adoptat la 26 noiembrie 1864 Codul civil, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, însemnând o evoluție incontestabilă a dreptului românesc și a României moderne. Comentând cele spuse de Napoleon Bonaparte despre Codul civil francez, Nicolae Titulescu evidenția importanța covârșitoare a Codului civil napoleonian, care a însemnat schimbarea totală a dreptului european și chiar a celui de pe alte continente, actualitatea permanentă a acestuia, unitatea, longevitatea și universalitatea lui3.

Originea latină comună a contribuit semnificativ la fundamentarea dreptului românesc pe dreptul francez. Termenii, conceptele, definițiile din vocabularul juridic românesc sunt aproape identice cu cele din vocabularul francez, chiar dacă suntem în prezența unei neologizări a limbajului juridic.

Marii doctrinari francezi – Marcel Planiol, Ambroise Colin, Jean Carbonnier, Henri-Lucien și René Capitant, Louis Josserand, Henri, Léon și Jean Mazeaud –, ca și cei români – Matei Cantacuzino, Dimitrie Alexandresco, Istrate Micescu, Traian Ionașcu, Mihail Eliescu –, au evidențiat caracteristicile Codului civil francez, care s-au probat și în privința Codului civil de la 1864, care a dăinuit 140 de ani, chiar dacă în timp a suferit modificări, păstrându-și totuși esența. „Caracterul de universalitate și perenitatea normelor ce alcătuiesc fondul reglementării de bază dau încă o dată măsura adevărului formulat de Napoleon despre Codul său civil. Afirmația este deopotrivă valabilă și pentru Codul civil român”4.

Deși influența franceză a avut un rol determinant în elaborarea Codului civil român, nu trebuie să ignorăm că legiuitorul român a avut și alte surse de inspirație, în principal, Codul civil italian, Legea ipotecară belgiană din 1851, preferința pentru Codul civil napoleonian având-o domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în timpul domniei căruia a fost elaborat Codul civil. În afara Codului civil, au mai existat legi speciale franceze care au inspirat legiuitorul român, cum ar fi: Legea franceză privind transcripțiunea din 1853 și, mai târziu, Legea societăților comerciale 1996 etc. Totodată, influența dreptului francez ca sursă de inspirație s-a observat și în privința Codului comercial român adoptat în 1887 după Codul comercial francez de la 1808, deși majoritatea textelor au fost de inspirație italiană – Codul civil italian.

Dreptul francez a fost și este în permanență model și emulație pentru Dreptul românesc. Doctrina de specialitate franceză prin autorii „clasici” (Planiol, Mazeaud, Aubry, Rau etc.) a constituit un reper major pentru doctrinarii români, la fel ca și jurisprudența instanțelor judecătorești franceze, cu precădere cea emanând de la Curtea de casație.

1. Godechot, Les révolutions de 1848, apud C.J. Murzea, R. Matefi, Evoluția statului și dreptului românesc, Ed. Hamangiu, 2015, p. 125.

2. R. David, Traite élémentaire de droit comparé, L.G.D.J. Paris, 1950, p. 223.

3. A se vedea I. Predescu, Elogiu Codului civil, https://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2006/RSJ1/0101 PredescuIon.pdf.

4. Ibidem.