Puține locuri din lume pot fi asemuite atât de mult cu un acumulator de energie socială „negativă” care alimentează procese sociale, apăsătoare, tensionate, din care își extrag înapoi energie pentru a le mai hrăni o dată, și tot așa, ca un „perpetuum mobile” al disperării-furiei-disperării-furiei pe care forțele cooperative ale civilizației nu l-au putut abate nicicum. Numit Israel de poporul evreu sau Palestina de arabii de pretutindeni, acest tărâm pare azi, după decenii, secole, milenii, unul al făgăduințelor divine tălmăcite în grabă și al făgăduințelor umane rostite în pripă. În paginile următoare, regăsim câteva gânduri venite din partea a doi nativi și trăitori, măcar pentru o parte a existenței lor, în acea parte de lume, ajunși în țara noastră într-un moment al vieții lor. Doi oameni cu căpătâi, educați la școala civilizației și totuși încărcați cu polaritatea comunității de origine, ne-au mărturisit partea lor de poveste și adevăr.

Liniștea dinainte de furtună

„În Vest domnește o generație care nu a fost nevoită să lupte pentru valori”

Bunicii lui Michael au ajuns în Israel în 1948, imediat după proclamarea independenței Haifa, la 30 de kilometri de Cisiordania (împreună cu Fâșia Gaza, unul dintre focarele conflictului arabo-israelian), dar după Intifade, Războiul de Șase Zile și atacurile teroriste devenite o rutină, climatul de la începutul anilor 2000 a fost cel care i-a grăbit plecarea.

Spune-ne, în primul rând, de ce ai plecat din Israel.

Principalul motiv pentru care am părăsit Israelul pentru România a fost că îmi doream să cunosc o altă cultură și să învăț o nouă limbă. Tatăl meu locuia deja în România, iar eu, fiind o persoană cu handicap motor, m-am gândit că îmi va fi mai ușor să merg acolo unde mă putea ajuta și tatăl meu. Al doilea motiv, trebuie să recunosc, a fost terorismul. Asta pentru că la vremea respectivă, simțeam Israelul ca pe o oală sub presiune, trăiam cu un stres constant și mă temeam pentru viața mea. Teroarea era la ordinea zilei, trebuia mereu să te gândești la ea, nu puteai să trăiești liniștit. Iar Europa era ca o oază de liniște, oamenii nu se gândeau deloc la asta, terorismul nu era un subiect de discuție obișnuit. Nu trebuia să treci prin controale de fiecare dată când intrai într-un mall, lucrurile erau mult mai libere. Avem și o glumã: în Israel îți verifică geanta la intrare în mall, să se asigure că nu ai o bombă sau o grenadă; în România ți-o verifică la ieșire din mall, să se asigure că nu ai un parfum sau un ceas. Într-un interval foarte mic de timp au fost bombardate două restaurante din jurul casei mele, iar într-unul din ele au fost prinși niște prieteni de familie. În altă zi, când mă întorceam acasă de la facultate, un autobuz a fost aruncat în aer (1). Au murit mulți copii, iar unul dintre ei era elevul unui prieten. Atunci a fost o perioadă foarte dură, trăiam un stres constant și nu ne puteam concentra pe nimic altceva.

Cum vede israelianul de rând atacurile teroriste ale TNT (2)? Dar ale Hamas (3)?

Nu pot să vorbesc pentru cei de la Hamas (râde acid). Explicația lor este că vor să anihileze statul Israel, că evreii sunt cu toții niște porci și maimuțe și ar trebui să moară. Cei mai moderați spun că ar trebui mutați toți evreii acolo de unde vin, iar asta noi nu înțelegem, pentru că cei mai mulți evrei care locuiesc acum în Israel s-au născut în Israel, sunt la a doua sau a treia generație. Asta e tot ce știu de perspectiva celor de la Hamas. Iar cât despre israelieni, ei consideră că terorismul este o radicalizare a palestinienilor. Au folosit terorismul de la început, iar mulți spun că a fost din cauza ocupației. Dar inclusiv la summit-ul de la Camp David am vrut sa punem punct ocupației din 1967, dar ei nu au vrut niciodată asta. Ei vor doar să scape de evrei, nu vor o soluție de compromis. În 2000, le-am propus soluția de a înființa două state separate, dar ei au refuzat-o și au recurs la teroare pentru a ne exclude din Israel. În cazul meu a funcționat, pentru că am plecat din Israel, dar uite, m-am și întors. În ziua de azi am reușit să luăm măsuri împotriva terorismului și am reușit să îl inhibăm până a ajuns la proporții gestionabile.

Aveați încredere în prim-miniștrii Israelului? Unii dintre ei sunt cunoscuți pentru atacurile teroriste în care au fost implicați împotriva arabilor. Liderul LEHI și prim-ministrul Israelului din 1983 în 1992, Yitzhak Shamir, spunea chiar că „etica și istoria evreilor nu exclud terorismul, el este pentru evrei o parte esențială din lupta politică” (4).

Nu pot să vorbesc decât în numele meu. Da, înainte de înființarea statului Israel, unii evrei au folosit terorismul. Nu sunt de acord cu ce au făcut cum nu sunt de acord cu nicio formă de terorism. Dacă ai un stat organizat care dispune de armată, iar acea armată își folosește forța în mod rațional și uman, asta e în regulă. Dar să ai o organizație teroristã care nu respectă drepturile omului și nu respectă legile, cu asta nu sunt de acord. Nu sunt de acord ca evreii să folosească terorismul, și nu o prea fac. În zilele noastre cele mai multe acte teroriste sunt provocate de musulmani. Iar în ziua de azi, lumea occidentală a ajuns departe. Și trăim într-o vreme în care nu poți să învinovățești victima. Dacă o femeie este violată nu poți să spui că totul se întâmplă din cauza modului în care s-a îmbrăcat sau comportat. Dacă faci asta ești șovin, și sunt de acord. Nu poți să învinovățești victima, iar Vestul asta face, se învinovățește. Iar evreii se învinovățesc pentru că au ocupat Palestina, pentru că Vestul a făcut ce a făcut în țările arabe, dar eu cred că e o mare greșeală pentru că terorismul e terorism. Întotdeauna există și o cale non-violentă de a rezolva o problemă, iar musulmanii întotdeauna par să o aleagă pe cea violentă. De aceea nu sunt de acord că ar trebui să ne învinovățim pentru terorism. Vinovați pentru terorism sunt cei care îl practică. Iar pe ei ar trebui să îi învinovățim, nu să le oferim un podium pe care să urce și să-și strige idealurule.

Familia voastră consideră Israelul „tărâmul promis”? Credeți că evreii sunt locuitorii de drept al pământului dintre Sinai și Cisiordania?

Familia mea e în Israel din 1948. Bunicii mei s-au mutat aici în primul an de când a fost înființat Israelul. Și da, sunt sioniști evrei și sunt convinși că Israelul este „tărâmul promis”, că este casa evreilor. Iar ideea istorică națională a Israelului este că noi aparținem de acest pământ. Dar oamenii nu prea înțeleg ideea de iudaism. Majoritatea se gândesc la iudaism ca la o religie și atât, ceea ce e o mare greșeală. Iudaismul a fost creat ca o religie și o națiune în același timp. De exemplu Moise, cu toții știm, a spus „lasă pe poporul meu să plece (5)”. Nu a cerut libertatea sau autonomia religiei, ci a cerut libertatea națională. Așa stau lucrurile cu iudaismul, de obicei nu ne gândim în termeni religioși, suntem mult mai seculari decât se gândesc oamenii de obicei. Dar da, suntem mândri de naționalitatea noastră. Personal, eu am altă perspectivă. Bine, putem să avem statul Israel, să fie locul nostru în care putem să ne rugăm, dar eu cred că Israelul ar fi trebuit să fie o parte din Germania. După al doilea război mondial ar fi trebuit să le cerem germanilor o fâșie de pământ pe care să o transformăm în Israel. Pentru că ei sunt de vină, nu palestinienii sau oricine altcineva. Dar acum e prea târziu, avem statul Israel și nu vom avea unde merge altundeva. Noi credem că trebuie în primul rând să avem grijă unii de alții, iar acum așa stau lucrurile.

Prin Declarația Balfour (6), Marea Britanie se angaja să susțină crearea unui stat evreiesc în Palestina. Ce a declanșat ofensiva sionist-teroristă împotriva britanicilor? În 1922, mai puțin de 15% din locuitorii Palestinei erau evrei.

Bunicii mei au venit după ce statul și-a proclamat independența, nu au avut de-a face cu terorismul. Bunicul meu a ajuns și s-a dus direct să semneze Acordul Voluntar Individual. Dar din câte știu, chiar și atunci erau mai multe grupuri diferite, iar cele care au întors armele împotriva britanicilor au făcut-o pur și simplu pentru că nu îi voiau aici. Voiau statul Israel și voiau să îl ia cu forța. Cel mai mare atac terorost israelian a fost în 1946 și a fost orchestrat de o organizație evreiască extremistă (7). De fapt, când a fost înființat Statul Israel, în timpul războiului de independență împotriva țărilor arabe, evreii s-au luptat și între ei pentru a nu îi lăsa pe teroriști să preia controlul. Au bombardat inclusiv o navă a Organizației Israeliene, cu tot cu arme și bombe.

Dar ce putem spune despre exodul palestinienilor din 1948, pe care ei îl numesc Nakba („dezastrul”), când mai mult de jumătate din populația palestiniană a fost forțată să fugă în Iordania, Liban și în împrejurimi? Nu sunt și ei victime?

Sunt și nu sunt de acord. Părerea mea este că Vestul este superior din punct de cultural. Ne-a adus drepturile omului, egalitatea de gen și tot felul de alte valori și idei minunate. Putem vorbi despre asta o zi întreagă. Cultura arabă… unii oameni ar spune că am o viziune rasistă, dar nu e așa, pentru că există mulți arabi cu o gândire mai avansată, există și astfel de musulmani practicanți, care nu își impun religia familiei sau altor oameni, așa că poți desigur să fii musulman și să ai valori occidentale. Dar lucrurile nu stau așa în multe comunități musulmane, care par să facă tot ce le stă în putință să ia înapoi drepturile pe care le-am acordat femeilor și toate progresele civile, așa că nu cred că putem pune semnul egal între obiectivul nostru și obiectivul musulmanilor. Pot să dau un exemplu: în legătură cu refugiații palestinieni din Iordania, a fost un eveniment interesant acolo. În 1970 s-a petrecut Septembrie Negru, când palestinienii au încercat o lovitură de stat împotriva regelui Iordaniei, dar au eșuat, iar regele a omorât în jur de 4000 de palestinieni. Și ei nu știu asta, istoria palestiniană ignoră povestea pentru că nu sună bine. Fac numai ce sună bine pentru a demoniza Israelul, iar dacă povestea nu demonizează Israelul, o șterg din istorie. Tot scopul istoriei lor este să demonstreze că Israelul este singurul popor malefic, singurii agresori din zonă. Dacă israelienii ar fi ridicat un deget împotriva palestinienilor ar fi aflat toată lumea, dar când iordanienii măcelăresc 4000 de palestinieni, nu află nimeni. Israelul e sub lumina reflectorului.

Cauza palestiniană a unit toate țările arabe printr-un scop comun, refacerea statului palestinian. Oare această solidaritate s-a format pe o bază religioasă sau mai mult pe principii laice, de conservare a integrității teritoriale?

Yasser Arafat s-a născut în Egipt, nu în Palestina. Mulți dintre cei care luptau în numele palestinienilor s-au născut în Egipt, în Iordania, în Liban sau în Siria. Dar înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial nu existau Iordania, Liban, Siria. Nici măcar statul egiptean nu exista așa cum arată acum. Era doar o arie de pământ, iar când israelienii au început să vină acolo, la începutul mandatului britanic, mulți arabi din Egipt, Iordania, Siria și Liban au început să vină în Palestina să își găsească de lucru, cum fac acum românii în Vestul Europei. Merg în Italia, Spania și Marea Britanie să își găsească de lucru. Iar când a început războiul din 1948, mulți dintre ei s-au întors în țările din care veneau. Au văzut că oportunitatea din Israel este pe cale să expire pentru că evreii au început să cucerească pământul și au fugit. Nu au fost alungați de evrei cum spun mulți palestinieni. Unii poate au fost – dar eu nu cred asta, chiar există dovezi că majoritatea au fugit. Și ce e interesant: după ce au fugit, oamenii pentru care cu o generație în urmă erau arabi, la fel ca ei, au început să le spună palestinieni și să îi repartizeze în tabere de refugiați. Totul pentru a crea o națiune persecutată de israelieni și pentru a submina statul Israel.

Dar religiile avraamice nu sunt în parte bazate pe aceiași profeți și pe aceleași cărți sfinte? Nu putem compara Intifadele cu Cruciadele, sau pe islamiști cu sicari? Nu au avut toate religiile o perioadă de declin absolut al toleranței, când violența era considerată cea mai efcientă metodă de a își afirma credința?

Viziunea potrivit căreia religiile sunt toate înrudite și au aceleași învățăminte este o viziune occidentală. Noi spunem că noi toți împărțim același Dumnezeu, că suntem cu toții egali și suntem cu toții oameni, dar asta e o viziune occidentală. Un evreu extremist, un creștin extremist și un musulman extremist nu ar spune asta. Vor spune că ei sunt ei, iar noi suntem noi. Iar cei care nu ne urmează religia nu sunt unii dintre noi. Dar eu cred că nu vei găsi așa mulți evrei sau creștini extremiști. Musulmanii sunt în perioada de apogeu al separării și al radicalismului. Cum spuneai, creștinii au avut cruciadele, evreii i-au avut pe sicari, iar acum este rândul musulmanilor. Iar eu cred că trebuie să rămâmem pe poziții și să le demonstrăm că nu vom ceda valorilor lor extremiste.

Atunci nu le-am încălca libertatea religioasă?

Dacă un musulman spune că în țara lui este corect să trateze femeile ca și cum ar fi inferioare, că este în regulă să își trateze propria fiică de parcă ar fi inferioară, că este dreptul lui să își ucidă fiica dacă se vede cu un bărbat fără permisiunea lui, eu nu sunt de acord că trebuie să îi permitem să facă asta. Societatea occidentală a ajuns prea departe să mai putem permite asta. Spuneai că am fost în poziția asta acum câteva sute de ani, dar de atunci s-au schimbat multe. Revoluția industrială, revoluția socială și revoluția științifică au adus cu ele niște schimbări considerabile. Noi nu înțelegem de ce musulmanii refuză să accepte civilizația occidentală, dar un lucru care mă face mai optimist este faptul că secularismul este religia cu cea mai mare viteză de propagare. Dar știu și mulți musulmani conservatori care după ce au trăit un an în România au devenit mult mai puțin religioși.

Cum crezi că ar trebui tratați refugiații?

Mulți oameni nu vor fi de acord cu mine, dar în opinia mea dacă un refugiat vrea să aibă dreptul la toate drepturile și libertățile pe care le avem în Europa, trebuie în primul rând
să demonstreze că, deși este un musulman religios, acceptă oamenii așa cum sunt. Și sunt modalități de a verifca asta. Poți verifica dacă cineva este extremist, moderat sau secular. Iar eu cred că dacă realizezi că cineva are tendințe extremiste, nu ar trebui să îi permiți accesul. Statele Unite fac asta, acceptă refugiați numai dacă aceștia trec cu brio de o serie de proceduri menite să stabilească dacă persoanele respective sunt dispuse
să aibă o contribuție activă în societatea americană și nu să se închidă într-un cerc izolat de musulmani. Un motiv pentru care cred că occidentalii le permit musulmanilor atât de multe lucruri este pentru că nu am luptat pentru aceste valori. Suntem o generație care a primit valorile moderne pe tavă, cel puțin în vestul Europei. În România e mai puțin valabil, pentru că ați trecut recent printr-o revoluție menită să revendice valorile pierdute o perioadă. Dar în Occident am trecut deja la o generație care nu mai înțelege cât au costat. Nu au luptat în război, nu au murit în război, nu a fost nevoie să muncească pentru valori. De aceea ne este mai ușor să renunțăm la ele.

Sau cum spunea Thomas Jefferson: „Pomul libertății mai trebuie împrospătat din când în când cu sângele patrioților și al tiranilor”.

În 2018 Michael s-a întors în Haifa, al treilea oraș ca mărime din Israel, după 15 ani în București. Vizitează însă România cu fiecare ocazie.

Note:

1. Atentat sinucigaș revendicat de Hamas, efectuat la 5 martie 2003 în autobuzul 37 din Haifa, Israel. Șaptezeci de pasageri au fost uciși în atac și 53 au fost răniți. Multe dintre victime au fost studenți de la Universitatea din Haifa.

2. Acronim pentru „Teroare contra teroare”, organizație militară radicală evreiască care a sponsorizat mai multe atacuri împotriva țintelor palestiniene.

3. Acronim pentru „Mișcarea de rezistență islamică“, organizație paramilitară palestiniană islamistă, al cărei scop declarat este cucerirea teritoriilor aflate în prezent în cadrul statului Israel, Cisiordania și Fâșia Gaza.

4. Randall D. Law, Istoria Terorismului de la asirieni la jihadiști, p. 290, Corint, 2016.

5. Vechiul Testament, Exodul, 5, Moise și Aaron înaintea lui Faraon, https://biblia.resursecrestine.ro/exodul /5.

6. Secretar al Ministerului de Externe (Foreign Ofce), Sir Arthur Balfour, promite liderilor sioniști un cămin național evreiesc în Palestina, în 1917: „Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin Național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.” Din lumea iudaică, Declarația Balfour – baza politicii britanice către un Cămin Național al Evreilor în Palestina, http://www.miscarea.net/libertatea-lumea-iudaica1.htm

7. Irgun. Este vorba despre atentatul din hotelul King David, soldat cu 91 de morți, inclusiv 41 de arabi, 28 de britanici și 17 evrei (n.r.).

Ipocrizia modernității

„În toată drama care a transformat niște oameni în refugiați, ei nu pot găsi un loc sigur care să îi accepte”

Rasha Rimon Al Murarkar este profesoară de engleză în Iordania, țara în care părinții ei palestinieni s-au refugiat în 1983 din cauza atacurilor violente din jurul casei lor situate lângă Betleem, teritoriu ocupat de israelieni începând din 1967. Cu toate că familia ei făcea parte din comunitatea creștin-ortodoxă a țării musulmane, iar ea a trăit în Iordania toată viața, Rasha se prezintă ca o palestiniancă trup și suflet.

Spune-ne în primul rând de ce ai plecat din Palestina.

Părinții mei au trăit toată viața în Palestina, în Beit Jala (1). Mama mea a mers la facultate în Ramallah (2), dar tatăl meu a studiat în Grecia. Când s-au căsătorit, mama s-a mutat din Palestina în Grecia timp de doi ani pentru a fi cu el, în timp ce își termina studiile, iar în acea perioadă s-a născut primul lor copil. După ce și-a terminat studiile, părinții mei au decis să se mute în Iordania pentru a-și începe viața de familie acolo. Voiau să își crească copiii într-un loc mai sigur, deoarece atât ei, cât și familia lor fuseseră afectați și traumatizați de ocupația israeliană din Palestina. M-am născut în orașul Zarqa din Iordania, unde mi-am petrecut primii doi ani din viață și apoi familia mea s-a mutat în Aqaba, Iordania. Mama s-a asigurat că fiecare dintre copiii ei aveau documentație care să dovedească că suntem palestinieni, în așa fel încât să putem vizita oricând țara noastră. Am trei frați și de fecare dată când se năștea un copil, călătoream cu toții până în Palestina pentru a-l înregistra în sistemul de acolo, unde primea o carte de identitate palestiniană și un buletin de trecere care ne permite să călătorim în și din teritoriile palestiniene fără a fi nevoie de viză. Din păcate, mulți alți palestinieni deveniți refugiați și nu și-au putut permite să meargă în Palestina și să-și înregistreze copiii.

Cum se desfășura călătoria între Iordania și Palestina atunci? Dar acum?

Condițiile de călătorie din Iordania în Palestina erau teribile. Am fost maltratate de forțele israeliene, ținute să așteptăm în autobuze cu orele, trebuia să mergem prin aparate de securitate care erau ilegale peste tot altundeva în lume. De asemenea, am fost supuși unor percheziții corporale, îmi amintesc când mama mi-a spus că un ofițer israelian a vrut să ia scutecul surorii mele de un an și jumătate, pentru a îl verifica. Călătoria din Iordania dura aproximativ 6-8 ore pentru a ajunge la casa bunicii noastre, în timp ce în condiții normale ar fi o călătorie de 2-3 ore! În ciuda condițiilor, odată la un an sau doi, mama, frații mei și cu mine călătorim până în Palestina și petrecem două luni de vară acolo. A fost întotdeauna punctul culminant al anului nostru, când ne întorceam la casa bunicilor, înconjurați de verișori, pentru a ne petrece vara la ferma din Jericho (Ierihon) cu caprele, rațele, pisicile și câinii care ne-au construit toate amintirile frumoase din copilărie. Încă mai facem asta, călătorim cel puțin odată la doi ani pentru a petrece timp cu familia noastră extinsă, iar călătoria durează la fel de mult.

Cum vă simțiți știind că sunteți palestinieni cu cetățenie iordaniană, știind despre evenimente ca Septembrie Negru (3) când revoltele palestiniene au fost pedepsite cu vărsare de sânge?

Guvernele din Iordania și din alte țări arabe au făcut o tradiție din a dezamăgi Cauza Palestiniană din multe puncte de vedere. Vreau să spun guvernele se preocupă numai de ele însele, spun că susțin cauza, că ei cred în dreptul de întoarcere al palestinienilor, dar realitatea este diferită. În urmă cu un an, un soldat israelian a împușcat și ucis doi cetățeni iordanieni la complexul ambasadei israeliene din Amman. Erau tâmplari care mergeau acolo să onoreze o comandă și au fost împușcați și uciși. Soldatul care i-a ucis a călătorit prin granița iordaniană în Israel și a ajuns în siguranță sub aripile guvernului său, deși autoritățile iordaniene știau prea bine că tocmai îi ucisese doi cetățeni. O poveste de acest gen te face să te simți ca și când nu ai fi altceva decât un număr în țara în care locuiești. Este atât de trist să știi că viața ta nu are nicio valoare pentru ei.

Consideri că drepturile religioase și civile ale palestinienilor sunt respectate de autoritățile și de cetățenii israelieni?

Cu siguranță nu, Israelul s-a format peste cadavrele palestinienilor! Palestinienii au fost fie omorâți, fie strămutați, fie au devenit refugiați din cauza ocupației israeliene, exact așa cum v-ați aștepta.

Dar ce părere ai despre spusele istoricului Randall D. Law, că „victimizarea palestiniană și perfidia israeliană sunt principalele motive pentru escaladarea conflictului în Levant”?

Palestinienii sunt victime și suferă de 70 de ani! Israelul încalcă orice lege internațională posibilă. Desigur că asta dezechilibrează Levantul. Pentru că Israelul, cu ajutorul Statelor Unite, încearcă să discrediteze orice țară care poate amenința siguranța statului său.

A devenit Cauza Palestiniană un instrument util pentru guvernele arabe de a-și menține conducerea autoritară?

Guvernele arabe sunt dispuse să folosească orice pentru a se menține la putere. Și bineînțeles, toate sloganurile, cum ar fi „Free Palestine (4)”, au fost folosite abuziv pentru a obține sprijinul oamenilor și a păstra aceeași autoritate.

Cum vede palestinianul de rând atacurile teroriste ale Irgun? Dar ale Hamas?

Le detestă și consideră căile lor extreme, observă că singura cale prin care Hamas îi recrutează pe tinerii palestinieni este folosind religia pentru a le spăla creierul. Dar cel puțin au avut o cauză decentă pe care au vrut să o apere. Pe de altă parte, organizația Irgun a venit pe lume deoarece crede că apără niște oameni superiori, pe „cei aleși”… Suntem în 2018 și ei încă mai cred că Dumnezeu preferă un om lângă un altul!

Consideri că refuzul palestinienilor de a semna un acord de două state (Planul de partiționare din 1948) atunci când israelienii aveau nevoie de refugiu după Al Doilea Război Mondial poate fi comparabil cu unele țări occidentale care refuză acum să găzduiască refugiați sirieni?

Nu, eu nu. Așa este, israelienii au suferit genocidul germanilor, iar sirienii suferă genocidul familiei Al-Assad, sunt cazuri similare. Ambele grupuri căutau siguranță și stabilitate. Dar diferența este că refugiații sirieni din Europa nu vor începe să își declare propria țară în mijlocul Germaniei, Austriei sau Greciei! Și sunt destul de sigură că nu vor aplica și ei genocidul asupra comunităților europene. În schimb, israelienii ucid, torturează și alungă în masă populația israeliană de 70 de ani și Dumnezeu știe până când. Refugiații sirieni respinsi de țări occidentale fac obiectul unui caz umanitar. Acum, eu nu știu cu certitudine care sunt motivele pentru care aceste țări resping refugiații, dar știu că personal mă simt descumpănită că, în toată drama care i-a transformat pe acești oameni în refugiați, nu pot găsi un loc sigur care să îi accepte.

Ce părere ai despre situația refugiaților? Consideri că oamenii ar trebui să fie supuși unor teste aprofundate pentru a se asigura că nu au tendințe radicale înainte ca aceștia să primească statutul de refugiat?

Refugiații nu au ajuns refugiați în urma unor alegeri personale. Nimeni nu vrea o schimbare bruscă și radicală în viața lui, despre care nu are niciun cuvânt de spus. Acești oameni sufereau foarte mult și tocmai doreau un viitor sigur, care să nu le amenințe viața lor și familiile. Nu sunt convinsă că ar fi o întâmpinare decentă pentru cineva care a fost traumatizat de război și cărăuși prin călătorii. Nu cred că este suficient. Cel mai bun lucru pe care îl poți face este să încerci să îi faci să se simtă parte din comunitățile în care locuiesc. Și dacă există îndoieli cu privire la anumite persoane, atunci pur și simplu le poți urmări activitățile îndeaproape.

Care este opinia ta generală despre terorism? Este o tendință înnăscută spre radicalism sau ține de mediul de dezvoltare? Cum crezi că poate fi învins?

Terorismul cu siguranță nu este înnăscut, ci o condiție de mediu. Singura modalitate de a îl învinge este prin educație. Singurul motiv pentru care oamenii se implică în astfel de grupări teroriste este ignoranța, nu cred că un om bine educat se va înhăita vreodată cu astfel de extremiști.

Mahatma Gandhi spunea cândva următoarele cuvinte: „Omenirea este un ocean; dacă câteva picături de ocean sunt murdare, nu înseamnă că oceanul se murdărește”.

În timpul unui stagiu de practică în Tunisia, Rasha l-a cunoscut pe Denis, cel care un an mai târziu avea să îi devină soț. Cei doi locuiesc acum în Divaca, Slovenia.