Palatul Parlamentului și Catedrala Mântuirii Neamului alcătuiesc un singur proiect, o unitate a puterii. Dacă Palatul este a doua clădire din lume, ca mărime, întregul ansamblu este de departe primul spațiu al puterii, ca mărime, din lume.

Evident, un asemenea spațiu nu are acoperire în realitatea istorică și politică, România fiind o țară de mărime medie cu o influență mai degrabă slabă la nivel regional și global. Această hipertrofie este parțial explicabilă, actualul Palat al Parlamentului fiind construit, în anii 1980, de dictatorul megaloman Nicolae Ceaușescu. Numită inițial Casa Republicii, clădirea a fost botezată Casa Poporului (deoarece a fost ridicată de poporul căzut în sclavie), și era în realitate casa tiranului, deci a unui singur om și a familiei sale. Imensa casă era simbolul tiraniei sale. Avem de-a face cu o răsturnare politică (opusul ideii de revoluție), poporul fiind redus la un singur om. Tiranul, singur, exista. Numai el avea pregnanță ontologică. În același timp, cu o ficționalizare a puterii; într-adevăr, clădirea are trăsături ficționale, fiind un castel kafkian, la care nu ajungi niciodată. Din orice loc al Bucureștiului privești Palatul Parlamentului, el pare a fi situat la doi pași. Clădirea domină întregul oraș (un oraș altfel întins), care astfel devine meschin, insignifiant. Dacă pornești pe jos, să spunem dinspre stația de metrou Izvor (un loc apropiat de Palatul Parlamentului), trebuie să parcurgi o distanță destul de mare. În timp ce mergi, ai senzația că nu înaintezi deloc, că palatul, dimpotrivă, se distanțează, ca o imagine ce se retrage. Cu totul altfel stau lucrurile dacă orașul e privit de la unul din balcoanele Palatului. El apare în depărtare, redus la dimensiunile și consistența unei butaforii. Vederea care cuprinde Bulevardul Victoria Socialismului este și mai stranie, lăsând impresia unei inversări, ca și cum întregul oraș ar fi o anexă a Palatului și, de fapt, ca și cum întregul oraș ar avea o singură stradă. Logica întregii construcții se bazează pe un joc al distanței, al apropierii și îndepărtării, în cadrul căruia puterea își manifestă transcendența.

Catedrala Mântuirii Neamului și-a făcut loc, recent, în imensul spațiu din jurul Palatului, delimitat de un gard înalt de beton. Ca și palatul, este vizibilă din aproape orice loc al orașului, dar apariția ei a introdus o nouă dimensiune, cea verticală, în jocul distanțelor. Catedrala este puțin mai înaltă decât Palatul (90 de metri, față de 86 de metri) și este situată în vârful dealului, în timp ce Palatul este mai adânc (92 de metri). Un palat în oglindă se află dedesubt. Dacă puterea laică are o zonă obscură, labirintică în subsoluri, puterea bisericească tinde către cer prin turlele sale.

Estetica urâtului, etica frumosului

S-a discutat mult despre stilistica Palatului Parlamentului. Ea poate fi redusă la formula unui turist occidental, pe care am auzit-o întâmplător, într-o seară: „Huge and ugly”, sau pot fi identificate diverse modalități de interpretare, de la cele care pun în lumină amprenta realismului socialist până la cele care evidențiează multitudinea postmodernă de stiluri (acest aspect, al postmodernității clădirii construite de Ceaușescu este, în sine, uluitor). Destul de asemănător stau lucrurile în privința Catedralei Neamului. Am tot privit-o, stând la stop, și ceea ce am remarcat, în primul rând, e că nu are mai nimic românesc în stilistica ei, nu pare a fi o catedrală „a neamului”. În plus, nu pare a prinde, în conceptul ei, timpul istoric în care a fost construită. Nu e tradițională, nu e nici futuristă, experimentală etc. Nici așa, nici altminteri. E mare, impunătoare, dar cam atât. O clădire care nu transmite ceva anume. Pare că n-a fost construită pentru a spune un mesaj, chiar și atât de târziu în istoria creștinătății. Pare că a fost construită numai ca să fie. Tot ce s-a putut face a fost construcția, planul concret. Planul abstract lipsește. Totuși, finalizarea construcției va dezvălui, mai mult ca sigur, intenții stilistice complexe, care nu pot fi clar descifrate pe o clădire aflată la roșu. Catedrala este una dintre cele mai mari din lumea ortodoxă și deține cel mai mare clopot din lume (peste 25 de tone și un diametru de peste 3 metri).

Piscul și abisul

Palatul și Catedrala nu sunt proiecte recente și nu au fost concepute împreună. Ideea de a construi o clădire a parlamentului pe Dealul Arsenalului îi aparține lui Carol I, iar ideea de a construi o catedrală a neamului datează din vremea lui Carol II. Ambele aparțin însă autorității și exprimă voința de putere. În orice caz, Catedrala și Casa Poporului construiesc, așa cum am spus, un spațiu unic al puterii. Ele au apărut dintr-o dorință halucinantă, maiestoasă, apăsătoare de putere, în condițiile în care, pentru mult timp, românii nu au avut un stat al lor și nu-și puteau afirma în mod liber identitatea. Curtea Veche era un ansamblu imposibil de acareturi, care primea trimiși ai sultanului cu acte de mazilire. „Lui Dumnezeu îi place lemnul și spațiile mici” numai când un popor se află sub jug. Liber, el își exprimă identitatea în forme perene și mărețe. Catedrala și Palatul exprimă voința de istorie a românilor. Casa Poporului este opera unui tiran (dar aproape toate clădirile de acest gen au fost construite de tirani). Ceaușescu n-ar fi acceptat niciodată construirea Catedralei. Dar istoria se folosește uneori de tirani pentru a-și realiza propriile obiective. Noul complex respectă logica unei istorii mai ample. Resemnificarea Casei Poporului în Palat al Parlamentului, adică al reprezentanților poporului, este ceea ce a permis construcția Catedralei, care însă – odată terminată – va modifica din nou semnificația întregului spațiu, punând în abis Palatul. El nu consacră o putere totalitară sau democratică, ci Puterea sau, mai bine spus, sursa ei – și este semnificativ că alăturarea celor două clădiri respectă mai degrabă logica bizantină, conform căreia suveranul și preotul fac parte din același complex al puterii, nefiind separați.

Mai există însă un pas care va trebui făcut. E vorba despre transformarea spațiului din jurul celor două clădiri, democratizarea acestui spațiu. Mai multe proiecte au fost lansate, dar deocamdată ele au rămas pe hârtie. Ansamblul nu va fi însă finalizat până când gardul nu va fi dărâmat, iar cele două clădiri nu vor fi integrate, pe cât posibil, în oraș, în lumea vieții.