Este o temă grea și, de ce nu, una aproape imposibil de a fi atinsă, în câteva pagini, în centrul ei vital: natura moralității elementare, adică surprinderea începutului simțirii etice a fiecărei ființe omenești. În fond, aproape nimic nu este mai dificil pentru intelect decât să se interogheze asupra originilor unui fenomen: de unde vin cinstea sau ipocrizia, bunătatea sau egoismul, altruismul sau indiferența, curajul sau lașitatea, fidelitatea sau trădarea, generozitatea sau invidia, demnitatea sau umilința servilă.

Totodată, am convenit că morala este şi creație, nu numai sentiment şi instinct natural, dar o crea ie aparte, una cu dublă deschidere: pe de o parte, spre bine prin efort şi bunăvoință, dar şi, pe de altă parte, spre rău, prin acea imaginație care este mai tare decât orice inhibiție şi prin acea inventivitate infectă care suprimă orice ruşine şi orice simțământ al vinovăției. Aflat la acest punct, prietenul hobbesian mă avertizează să nu uit ceva extrem de simplu, anume că starea de supunere, de pildă, nu implică neapărat o formă de inventivitate, mai mult sau mai puțin sofisticată. Mulți oameni, spune el, sunt obedienți şi ascultători doar din frică. Teama le cuprinde întreaga simțire şi le paralizează orice undă de voință. Nu mă mir deloc că fascinatul de Leviathan se gândeşte la locul ocupat de frică în viață. Ştiu că moralitatea se obține trudnic. Mai ştiu că oricine meditează asupra condițiilor elementare ale moralității nu poate sări peste omniprezenta frică: de pericole şi primejdii de suferințe diverse. Poate tocmai de aceea, el se simte obligat să adauge: de teama morții violente oamenii vor accepta ca o instanță precum Statul să le impună, prin forță, anumite restricții.

Creativitatea în acest caz este a Statului care imaginează pedeapsa, iar atitudinea individului care vrea să se sustragă este cu certitudine un semn al răului; rezultă că supunerea este bună şi că revolta, refuzul, nesupunea nu pot fi decât rele. Celălalt prieten, rousseauianul, nu se dezminte în crezul său profund şi afirmă răspicat că moralitatea şi supunerea necondiționată, adică obediența umilitoare şi nedemnă, sunt două lucruri complet opuse; cine supune discreționar o altă ființă nu este şi nu poate fi nici liber şi nici moral. Mai mult, spune adeptul ideii generoase că omul este bun de la natură: nu există cu adevărat libertate acolo unde nu sunt legi sau unde cineva se consideră pe sine deasupra legilor. După care conchide, invocând celebra şi cunoscuta formula: un om liber se supune, dar nu ca o slugă; el are conducători, nu stăpâni.

Evident că au dreptate ambii mei prieteni, dar este vorba de acea dreptate care seamănă cu situația dramei dintotdeauna şi de pretutindeni. În fond, se ştie că, în orice dramă autentică fiecare se simte îndreptățit şi tocmai pentru aceea, aceasta ființează şi se întreține. Pentru cazul nostru, mutatis mutandis, rezultă că, pe de o parte, avem motive să credem că supunerea e necesară şi bună, dar şi că, pe de altă parte, orice formă de obediență reprezintă tot ceea ce este mai detestabil şi mai ignobil la un om adevărat.

Oricum, însă, există – în discuțiile din majoritatea doctrinelor etice – un punct de convergență asupra semnificației strict morale a supunerii, a submisivității, a obedienței. În acest sens, să notăm, mai întâi de toate, că este exclus din capul locului acel fel de ascultare pe care-o solicită de la noi legea morală. În fapt, acest tip de subordonare nu implică deloc viața umilă și servilă; din contră, numai pentru că suntem în stare să ne înălțăm dincolo de egoism, dincolo de înclinații, dorințe și pasiuni pe cât de mărginite pe atât de haotice – care au efect negativ, în timp, atât asupra noastră, cât și asupra semenilor noștri –, noi reușim să fim realmente liberi. Se înțelege că, tocmai de aceea, spunem că suntem persoane verticale și nu niște ființe inferioare una cu pământul, pentru că izbutim să vedem cerul valorilor morale în care locuiesc libertatea și egalitatea, demnitatea și fericirea și, deloc la sfârșit, curajul de a înfrunta viața: neîndoit sau frânt, cel mai adesea învins dinainte de orice luptă, de orice opoziție și de orice forțe străine, nivelatoare, degradante.

Prin urmare, supusul neliber este cel ce nu gândește singur, este cel ce n-are voință proprie, este cel veșnic neputincios în a se desprinde de ce spun ceilalți și de ce fac ceilalți: superiorii lui, în fond, întotdeauna stăpânii lui absoluți. Servilul alege fără crâcnire dependența pentru că nu poate sau nu are exercițiul gândirii independente și cel al acțiunii cât de cât libere. El privește viața pasiv sau chiar inert; n-are încredere în sine, pentru că sinele său este chircit, se mulează pe situație și capătă parcă linia acesteia: plecăciunea orizontală. Servilul cuprins de febra aprobării continue privește îndeobște de jos în sus spre stăpân, cerșindu-i chiar și îngăduința de-a exista. El nu-și formează judecata și caracterul cum este normal pentru cel preocupat de moralitate și progres al propriei persoane, ci este doar atent la opinia și umorile celui de care depinde: acestea sunt cu adevărat singurele lui repere certe, iar dacă stăpânul și le schimbă și le modifică și el cu o repeziciune uluitoare.

Profilul servilității este incomplet dacă nu luăm în seamă asentimentul la starea și condiția de supus. La limită sclavul poate face tot ce-i cere stăpânul său fără să-l aprobe, totuși, cu mai mult sau mai puțin entuziasm pe acesta; valetul, la fel, ar putea să dezarmeze toate instrucțiunile stăpânului său și cu toate acestea să păstreze în suflet o rezervă critică; după cum orice om, implicat într-o ierarhie profesională sau într- o ordine publică, se poate struni să nu devină supus docil.


Dar, totuși, de unde vine servilitatea și de ce o considerăm un viciu moral cuibărit în multe suflete și activ – din păcate, până la exasperare – în sfera publică? A jucat și mai joacă în societatea românească servilitatea, în cele două forme (involuntară și voluntară), un rol oarecare după valurile proceselor de modernizare și democratizare din ultimul secol și jumătate? Sunt oare societățile democrațiilor liberale mature total imunizate față de submisivități mai mult sau mai puțin insidioase ivite atât în spațiul public, cât și în cel privat?


Iată câteva întrebări ce-și așteaptă un răspuns în grilă etică în primă și ultimă instanță. În fond, dacă democrația este un ideal moral-politic de societate în cuprinsul căruia emanciparea omului de orice formă de servitute reprezintă un proiect veșnic viu al modernității – pentru a utiliza expresia lui Habermas –, înseamnă că omul servil, individul umil, ființa dispusă mereu la supunere și ascultare oarbă n-ar trebui să trezească decât respingere din partea instituțiilor statului și dispreț în opinia publică.

Așa se petrec cu adevărat lucrurile? Ne este teamă că nu! Cel mai simplu și mai comod ar fi să pasăm vina asupra naturii umane predispusă – știm acum acest adevăr după Holocaust și după experimental lui Stanley Milgram – mai degrabă la ascultare și supunere în fața ordinului ierarhic decât la milă, iubire și judecată independentă. Este clar că această explicație dată servilității ne lasă în mare măsură descumpăniți, dar un răspuns de principiu există totuși: chiar dacă cei mai mulți dintre noi (65%) ascultă și execută până la capăt un ordin, societatea democratică de după episoadele catastrofice și tragic absurde ale ultimului secol încurajează programatic totuși legalitatea și raționalitatea acțiunilor, prudența și înțelepciunea, spiritul de dreptate și blândețea, curajul și jertfa pentru binele public, mila și iertarea. Or, toate aceste valori n-au nimic de-a face cu servilismul grosolan sau sofisticat, cu slugărnicia în bogatele ei fețe.


Slugarnicul ocoleşte legea ascultând doar de protectorul său, iar prudența la el devine laşitate: spiritul de dreptate este în cazul lui suprimat în favoarea dreptății stăpânului. Blândețea îi este străină, la fel şi compasiunea sau misericordia: virtutea iertării. În sufletul lui, toate acestea n-au loc şi nici el n-are starea propice acceptării lor. Cu certitudine, explicațiile şi interpretările sociologice şi psihologice asupra servilității ne developează infinite chipuri purtate de sufletul slugoiului dintotdeauna ori dintr-o societate particulară.


Astfel, de pildă, deloc întâmplător, Aristotel vorbeşte despre suflet de sclav, iar Teofrast, când descrie cele treizeci de caractere, începe cu prefăcutul şi linguşitorul: două atribute indubitabile ale servilității eterne. De asemenea, La Boétie, în Discurs asupra servituții voluntare, notează că stă în natura servilului să fie bănuitor față de cel care-l iubeşte şi umil față de cel care-l înşală. Oricum, frica de a pierde încrederea conducătorului şi linguşirea sunt mobiluri şi tehnici mereu prezente în atitudinile celor umili, docili, supuşi. În fapt, înclinațiile servile pleacă de la sentimentul de autoconservare şi siguranță a vieții (şi a postului), iar slugarnicul crede, cu tărie, că orice succes al său în acest domeniu îl datorează doar linguşelii îndelung şi meşteşugit practicate. În aceeaşi ordine de idei, La Bruyère, în Caracterele sale, observa că există o ambivalență a lacheilor: pe de o parte, total servili față de stăpâni şi, pe de altă parte, disprețuitori şi, dacă pot, chiar tiranici față de cei dependenți (ca şi ei, dar asta uită) de interesele sau capriciile patronilor lor. Totodată, acest portret nu este cât de cât conturat dacă nu evidențiem şi alte trăsături, cum ar fi, de pildă, cea semnalată de Hegel: pentru valet nu există om mare; aceasta nu pentru că omul mare nu este într-adevăr mare, ci pentru că valetul este tot valet.

Dar poate că semnificative considerații morale avem despre servilitate dacă ne gândim la ea prin prisma unei sociologii a resentimentului şi a unei psihologii a parvenitismului. Din această perspectivă merită măcar să fie amintite câteva fapte. Astfel, este oare lipsit de relevanță că primul roman românesc este dedicat tocmai temei ciocoismului? Putem să definim ciocoismul autohton ca o formă întrutotul specifică de amestec între elemente precum: parvenitism lipsit de orice scrupul, mitocănie agresivă şi vicleană, slugărnicie fără de margini şi neruşinare ticăloasă? De asemenea, putem oare să eludăm cu nonşalanță imensul rezervor de dependențe toxice din mentalul colectiv autohton în care s-au conservat deprinderi de tip fanariot? Putem oare să ne facem că uităm nedezvoltarea noastră civilizatorică, omițând date brute consemnate de Enciclopedia României (vol. III), când izbucnea Războiul al II-lea Mondial?

De pildă, pentru a da doar acest exemplu, sigur că într-o radiografie lărgită a societății româneşti, inclusiv a sfertului de veac ceauşist, ocupă un loc şi această evidență de ordin social şi economic. În 1938, la o populație totală de 18 milioane de locuitori, din care cea activă era de 10 milioane persoane, distribuția era aceasta: pe cont propriu (patroni) erau aproape 3.300.000; salariați, cam 1.000.000; independenți (proprietari de bunuri, rentieri, pensionari), în jur de 200.000; liber profesionişti, vreo 42.000; iar servitori (slugi), circa 300.000 de persoane.

Tabloul nu este complet şi nici întrutotul lămuritor dacă nu-i adăugăm şi pe cei aproape 1.000.000 de muncitori agricoli şi forestieri zilieri și, de asemenea, pe cei 4.600.000 de auxiliari, adică pe acei membri ai familiilor de țărani sau ai micilor comercianți ambulanți, care nu aveau răspunderea unei întreprinderi pe cont propriu, dar care-l ajutau pe capul familiei în exercitarea muncii sale. Un calcul simplu și sec sună astfel: numărul dependenților economici (aproape 60% din populația activă) este precumpănitor față de cel al independenților, adică al celor care au o libertate economică dată de o întreprindere, de o profesie sau de un salariu. Cifrele reci sunt și mai revelatoare dacă ne raportăm la populația totală unde intră, evident, toți copiii și bătrânii și toți dezavantajații fizici și psihici: doar al cincilea om avea un statut asociat ideii de independență materială și socială.

Oricine meditează la aceste realități greu de contestat se va gândi probabil și la suportul existențial al servilității românești, la modul în care s-a convertit sociologia dependenței și a penuriei într-o psihologie a aservirii și acceptării iraționale a unui Conducător, a unui Stăpân. Deprinderile mentale și de putere ale servilității nu s-au statornicit nicăieri, și, prin urmare, nici la noi, într-un an sau doi; ele își au, cu certitudine, o istorie bogată în mecanisme de psihologia și sociologia supunerii, a ascultării, a acceptării obediente a ierarhiilor sacrosante; a generării libere a sentimentelor de invidie și de ură față de cei avuți, dar și de râvnire spre puterea și influența pe care o au cei înainte contestați, devalorizați, urâți și disprețuiți.


Nenumărate expresii depun mărturie pentru atitudini ambivalente sau compensatorii, ori chiar pentru sentimente valorice de legitimare morală a stării de servitute: Capul plecat sabia nu-l taie!; Vorba dulce (lingușitoare) mult aduce; sau, de-a dreptul Stăpânul are întotdeauna dreptate. Nu este deloc lipsită de adevăr și finețe a observației nici formula verbală ce consemnează statutul parveniților, servili până ieri, tiranici de azi înainte, de când au obținut invidiata putere și avere: Să n-ajungi să fii slugă la cine n-a avut niciodată!


Prietenul kantian vrea să încheie el aceste succinte considerații. Dacă – spune el – vrem să înțelegem de ce România a fost o excepție printre celelalte țări acum 20 de ani, printr-un decembrie sângeros, atunci trebuie să dezvelim cu luciditate și responsabilitate vălul lanțurilor de servilism, de submisivitate, de umilitate și de obediență slugarnică din țesătura întregii psihologii publice autohtone. Să nu uităm că fețele tăcerii s-au însoțit cu fețele servilității. Dar asta nu înseamnă că, acum, fețele vorbirii incontinente vor aduce de la sine verticalitatea morală și privirea demnă a omului independent!

Prietenul străvechi – ce a avut privilegiul să-l cunoască pe Stanley Milgram și să-și gândească teza de doctorat îndrumat de acesta – spune: nu vreau neapărat să am ultimul cuvânt, dar nici nu pot să nu observ ceva, poate important, și anume că avem, ca țară, o combinație deloc de invidiat între o istorie bogată în satrapi, dar săracă în tradiție democratică. Avem, din păcate, o alianță perversă între o orientare morală pseudoteleologică (Până treci puntea, te faci frate și cu Dracu’) marcată de cascade de ambiguități (Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase), saturată insidios cu un egoism resentimentar cinic (Să moară capra vecinului!) cu multiple posibilități de participare pasivă prin autodecepție la rău, la cel izvorât din submisivitate. Deocamdată – conchide el – din întunecări obediente s-a ieșit numai prin eliberări explozive.