Maria Popescu: frumoasă, bogată, adulată, exuberantă, este pusă la 25 de ani, în împrejurări tragice care au avut loc în 1945 la Geneva, față în față cu un zid de valori tradiționale prin care va fi condusă în afara lumii sale fabuloase. Mai mult, ea va ieși și din rândul oamenilor liberi. Pentru unsprezece ani și jumătate de detenție.

Locuia, împreună cu Victor, soțul ei, în Elveția, la adăpost de război, din 1943. De curând, în aceeași casă mai locuiau și socrii ei, și un văr. Îi era dor de țară, de bucuriile și de plăcerile cu care era obișnuită. În memoriile sale admitea că stridența inconștientă a stilului ei de viață a dus, foarte probabil, la aversiunea pe care a inspirat-o juraților. Obișnuită cu bani și lux, orgolioasă și voluntară, călcând peste convenții, chiar dacă, educată în stil clasic, în fond nu și-ar fi încălcat principiile, ajunge să se joace cu focul.

Mă simt pătrunsă de o lumină prin care văd tot ce a fost în viața mea umbră sau slăbiciune. Dacă las deoparte aceste amintiri, mitologie a copilăriei, mă afund în stepa inimii mele, a inimii femeii acesteia inconștiente, atinsă de morbul originalității. Încă de la începutul căsătoriei mele mi-am dat seama foarte bine că nu eram fericită, dar trebuia neapărat să dau impresia că sunt, mai ales părinților mei pe care atâta îi implorasem să își dea acordul. Păstrez în mine toate aceste amintiri: unele dintre ele îmi hrănesc inima și sufletul, iar altele mă îmbolnăvesc. Cei trei ani și trei luni ai căsătoriei sunt pentru mine, aproape în întregime, de o amărăciune de nedescris.”

Stilul de viață de după război nu mai permitea extravaganțe, atmosfera din casă era apăsătoare, iar menajul tinerei familii se destrăma. Crima începe cu mult înainte de a fi înfăptuită, iar criminalul nu este altceva decât un țap ispășitor al societății care l-a născut, spun sociologii.

Miercuri, 26 iulie, poliția o arestează pentru uciderea cameristei ei, Lina Morri. Ulterior, i se impută și uciderea soacrei ei, moartă de cancer cu o lună în urmă, și tentativa de ucidere a socrului. Crimele ar fi fost comise prin otrăvire cu veronal.

Socrul Mariei, Stelian Popescu, magnat de presă și fost ministru de justiție, fusese condamnat la moarte de tribunalul românesc cu o lună în urmă, cu confiscarea averii, pentru politica de propagandă fascistă a ziarului Universul și își pierdea soția de cancer la sân. Infidelitatea nurorii cheltuitoare și semețe era tot ce mai lipsea.

Anii grei de după război, schimbările, pierderea rangurilor, averilor și a libertății, înstrăinarea, fac parte din istorie. Și din noi toți, mereu, oriunde, mai mult sau mai
puțin.

Luată individual, povestea Mariei pare absurdă. Scăpată de război, de comunism și închisorile acestuia, ea cade victimă unor raporturi de familie care în Romania
nu ar fi atras niciun fel de atenție altfel decât în știrile de ziar. În Elveția însă, rufele familiei Popescu au avut parte de ani lungi de dezbateri și procese, plus un vinovat nedovedit: Maria.

Condamnare meritată sau o monumentală eroare judiciară? Poate că nu vom ști niciodată. Acum e partea cea mai tulburătoare din cea mai senzațională afacere a vremii(Tribune de Geneve, la cererea de rejudecare, în 1956).

Oamenii legii l-au crezut pe Stelian Popescu, la rândul lui inspirat de ideea doctorului său, iar procesul a pornit de la premisa vinovăției Mariei. Ei nu-i mai rămânea decât să recunoască faptele așa cum socrul său le reclama sau să indice cine altcineva ar putea fi vinovatul.

Jurații nu l-au crezut pe avocatul acuzatei, fost profesor la o familie din București, că în România se trăiește în mai mare belșug decât în Elveția și că Maria avea banii ei, nu ai soțului, pentru risipit, iar crima, dacă exista, are multe semne de întrebare complet neglijate. În fond, ei aplicau o lege pentru toți, în interesul tuturor, în timp ce deveneau cu întregul lor sistem, pentru Stelian Popescu, o simplă tribună de la care să poată fi auzit.

În același timp, mărturia și luptele Mariei pentru dreptate au atras atenția asupra arbitrariului și inerției din spatele unui sistem de justiție în care aparențele și statutul striveau, prin însăși puterea legii și a procedurilor, atât demnitatea umană a celor supuși judecății, cât și prestigiul magistraților și al ofițerilor din închisori. Cazul Maria Popescu este o șansă pe care justiția elvețiană s-ar părea că a și valorifcat-o în reforma penitenciară care a urmat. Și nu doar în materie de penal și de condițiile de încarcerare sunt de folos pătimirile ei.

Într-o vreme în care se pune atâta preț pe egalitatea de gen, poveștile de pe când dreptul la vot, care este adoptat în această țară atât de evoluată patruzeci de ani mai târziu decât în România (iar femeile nu erau plătite pentru munca lor, ci soțul!), sunt savurate. Tânăra care odinioară se afișa cu limuzine construite la comandă, având garnituri de servitori și preceptori, străpunge bariera mentalității poate protestantă, poate sexistă, poate doar cauzată de vremuri austere în care ea nu putea întruchipa decât o diabolică femeie adulterină, extrem de periculoasă și de perfidă, și devine un caz sociologic de succes, studiat în universități. Ironic pentru o fată care a trecut prin școală fără plăcere, doar din obligație socială.

Să se facă utilă și acceptată de gardieni… Maria s-a oferit ca ajutor de grădinar:

„- Mi s-a atras atenția să fiu foarte atent cu dumneavoastră, să nu o ștergeți, că sunteți extrem de periculoasă și de perversă.

Oamenii ăștia sunt niște imbecili, domnule director. Mi se pare că aici, în casa dumneavoastră, dumneavoastră conduceți, nu ei. Vă promit în scris că dacă pun un singur pas mai departe decât am voie, vreau ca asta să reprezinte mărturisirea completă a tot ce mi se reproșează. Și nu glumesc, fiți sigur.

Bine, Popesco, îmi iau această responsabilitate. Mi-e de ajuns cuvântul dumitale. Dacă se va afla vreodată, cei de la Geneva vor face infarct.

Asta e cea mai mică grijă a mea. Dar pot să vă asigur că nu veți regreta niciodată încrederea pe care mi-ați acordat-o.”

Dar în lume școala, armata, mânăstirea, tot cam ca închisorile funcționează… de la eliminarea ghilotinei încoace. Maria Popescu se resemnează până la urmă să-și trăiască viața în libertate fără a mai cere vreodată să fie reabilitată (după ce, în urma respingerii ultimei încercări de rejudecare a procesului, le striga judecătorilor: „Domnilor, nu există dreptate la Geneva!”). Este grațiată, după unsprezece ani și jumătate, cu votul unanim al parlamentului („În domeniul toxicologiei, ceea ce ieri era adevărat, astăzi este adesea greșit, iar condamnata a dovedit o purtare exemplară”). Crește un copil și scrie o carte. Apoi, până în 1965, urma i se pierde, dar apare în primul rând la procesul procurorului ei de caz, Pierre Jaccoud, care era judecat și condamnat pentru crimă, alături de care va figura, ca și împărăteasa Sisi, în clasamentul celor șapte procese geneveze celebre considerate erori judiciare. Între ei, Mărioara de la București, la nici 26 de ani, are ceva în plus: este prima femeie condamnată la închisoare pe viață în Elveția.

Crima Mariei…

…nu poate fi uciderea cameristei Lina Morri, care după reevaluarea probelor, ar fi fost împinsă la sinucidere de situația familială gravă pe care nimeni nu a încercat să o descâlcească în proces (deși avea urme de tăieturi de lamă la încheieturi, ingurgitase veronal și era încuiată în cameră pe dinăuntru, făcuse de curând un avort iar logodnicul ei tocmai își cumpărase un apartament; n-a existat nicio percheziție, nicio prelevare de amprente de pe lamă, nici măcar căutarea cheii de la cameră),..

…nu poate fi uciderea soacrei, bolnavă de cancer în stadiu terminal, doar pentru că o infirmieră a fost de părere că sfârșitul i-a fost grăbit de injectarea de veronal într-o concentrație prea mare (dar expertiza ulterioară infirma atât legătura dintre deces și consumul de quadranox, cât și faptul că bolnavei i s-ar fi injectat într-adevăr substanța),…

…și cu atât mai puțin nu poate fi tentativa de suprimare a „dragului” ei socru, mare maestru al jocurilor de culise, pentru că i-ar fi oferit două pastile conținând quadranox ca să-și trateze o problemă intestinală, ceea ce ar fi dus la o criză (expertiza ulterioară arătând că omul deja consuma substanța ca somnifer recomandat, și asta în doze exagerate).

Crimele ei sunt fuga de viață, înstrăinarea de realitate și îndârjirea de a merge pe un drum ales atunci când tot și toți nu mai existau decât în mintea ei.

Concupiscența și menajul amestecat cu oameni străini, depărtarea de familie, lipsa de preocupare pentru orice se petrece în lume sunt simptome de mare alienare. Nu doar simptomele Mărioarei, ci ale lumii postbelice. O lume împărțită de sus în jos și de la stânga la dreapta de un război parcă abstract. O lume pentru care nu faptul că mama ei murise într-un accident de mașină în chiar acele zile era grav, ci punerea în ordine a familiei în general și a familiei lui Stelian Popescu în special; nu legătura dintre situația politică internațională în contextul căreia încerca Stelian Popescu să-și facă un alt rost, nu închisoarea care devenise România, din care tatăl Mărioarei, fostul magnat al petrolului, nu putea ieși pentru a trăi alături de fiica lui, era un lucru grav, ci faptul că cineva atât de „bine” cum era fostul ziarist are necazuri cu nora. O lume în care solidaritatea între cei de la vârful societății îi obligă pe cei de la baza ei să se sprijine unii pe alții.

Trecând împotriva voinței ei dintr-o barcă în cealaltă, Maria are clarviziunea necesară de a lupta doar pentru dreptata în care a crezut și după ce a renunțat să o mai pretindă, și pentru o viață decentă acolo unde era forțată să trăiască. Alt sprijin nu a mai avut în afară de ea însăși, iar asta a fost încununarea boieriei din care se trăgea, pentru că a reușit.

Într-o zi de miercuri i-am descoperit memoriile cumpărând ieftin cărți dintr-o bibliotecă impresionantă lăsată moștenire de o doamnă religioasă din Lausanne surorii ei care „nu citește nimic”. N-am aflat dacă știa povestea Mariei Popescu și cum judeca cei aproape doisprezece ani de confuzie a justiției din țara ei.

Miercurea următoare am intrat și în povestea socrului Mariei, Stelian Popescu, reper al naționaliștilor vechi și noi, izvor al mentalității ziaristului de tip „șantajul și etajul”, despărțit și el la sfârșitul vieții de iubita lui țară, de o parte a familiei și de Palatul marilor lui realizări. Găsind la un anticar ultimul exemplar al cărții sale de memorii, i-am cerut fiicei mele adresa la care îi poate fi livrată. Mi-a spus să i-o trimit la birou, în Palatul Universul din Brezoianu.