Limba este o ipostază subtilă a acțiunii umane. Și nu doar că numai omul acționează, intențional, spre deosebire de lucruri, care doar se întâmplă, dar el și gândește verbal înfăptuirile. Mai mult, raționând, el și relaționează. Verbalizând. „Facta, non verba”, asta cer unii. Căci „acțiunile vorbesc mai cu putere decât cuvintele”. Această aserțiune, și hiper-citată, și supralicitată, nu prea face dreptate limbii. „Cuvintele potrivite” (și la situație, și în enunțuri) sunt tot acțiuni, chiar critice, cu darul de a ordona restul faptelor. Iar când sunt nepotrivite, pot otrăvi.

Mărci ale culturilor și ale civilizației, limbile (înțelese ca instrumente acționale comunicative) ne mai comunică ceva. Alături de moralitate, de lege și de bani, ele sunt toate rezultate ale ordinii spontane a societății, nu ale designului planificat al statului. Acesta pare a fi un detaliu cumva insesizabil, care devine izbitor abia în clipa în care autoritățile auto-acreditate caută să confiște ordinea comunicabilă. Abia atunci ne izbesc în plin pendularea morală (între puritanism și pornografie), arbitrariul legal totalitar, hiperinflația și, da, „limba de lemn politică”.

O proprietate a limbii (la fel ca a moralității liber asumate, a legii judicios descoperite, nu inventate, a monedei acceptate de utilizator, nu doar bătute de suveran) este difuziunea ei, sau, cu un cuvânt la modă acum, contagiunea ei. Ea face prozeliți pe care îi fidelizează, înainte de orice, prin proprietățile ei intime, deși, în istorie, fie și cele mai rafinate limbi au avut nevoie de rugina fierului de armă pentru a se înstăpâni. Tendința oricărei limbi, deși nu devine și un destin al fiecăreia, este de a se „îmbogăți” prin cuvintele pe care le adoptă și numărul celor care o adoptă.

Contagiunea limbilor – a englezei (utilitar-inerțială), a francezei (seducător-șarmantă), a altor surate latine sau a arabei (în evul premodern), a rusei (cu dialectul ei sovietizant, în trecutul apropiat) sau a chinezei (în viitorul apropiat!?) – este cumva starea lor de natură. Are facilitatori deopotrivă geopolitici și geoeconomici. Dar și ceva ce îi transcende. Separați și laolaltă, trăim astăzi experiența unei pandemii care pune la încercare comunicarea. Indiferent de limba în care vorbim și înfăptuim, tânjim ca specie după o „lingua francă”: a sincerității, loialității, francheței.