Demitizarea voinței libere, de la Vechiul Testament la noile tehnologii

Încă de la păcatul originar al lui Adam, problema liberului arbitru a fost disputată de filosofi, teologi, oameni de știință deopotrivă ca o chestiune de o importanță deosebită în clarificarea menirii omului pe acest pământ. Dar, în același timp, cum putem împăca liberul arbitru, așa cum a fost definit de exegeții medievali, cu conceptul biblic al destinului? Cele două noțiuni par contradictorii, dar continuă să coexiste până în ziua de azi. Printr-o trecere în revistă a evoluției celor două noțiuni, din antichitate și până la interpretarea religiilor și a doctrinelor politice din contemporaneitate, vom încerca să înțelegem dacă liberul arbitru este cu adevărat o prerogativă omenească sau doar un mecanism de adaptare.

Ideea de liber arbitru a iscat, încă de la primele interpretări filosofice ale naturii umane, o serie de polemici controversate cu privire la opoziția dintre libertatea naturală și dependența de destin. Dacă politeismul Imperiului Roman pre-creștin impunea ideea că oamenii se află în serviciul capricioșilor zei ilustrați în arta grecească, iar poeți precum Homer și Sofocle își dedicau scrierile redării unor lupte disperate dintre om și destin, Evul Mediu marchează trecerea la o nouă etapă în ontologia religioasă, omul medieval fiind tot mai receptiv la principiile autodeterminării.

În dogmele avraamice, parcursul vieții omenești a fost dintotdeauna asociat cu destinul omenirii. Însă fără liber arbitru cum putem vorbi despre păcat, slavă, vină și responsabilitate, concepte inextricabil conectate cu virtutea religioasă? Putem să împăcăm destinul cu puterea voinței?

Să urmărim așadar evoluția teoriilor care tratează liberul arbitru pe parcursul secolelor anterioare cuceririi Constantinopolului și afirmarea necesității libertății în definirea conștiinței umane. Începând cu o contextualizare a perspectivei dogmatice asupra liberului arbitru, continuând cu pătrunderea filosofiei în gândirea religioasă și încheind cu interpretarea libertății individuale din perspectiva climatului politic neomogen al anului 2018, vom arăta cum voința liberă ar putea exista concomitent ca un privilegiu omenesc și un construct psihologic necesar, dar autoimpus.

Mențiuni biblice și interpretarea lor iudaică

Cea dintâi mențiune a abilității omului de a-și alege propria soartă se regăsește în Vechiul Testament, reprezentând dovada diferențierii ființei umane de creația neînsuflețită a lui Dumnezeu. Indiferenți față de paradisul Edenului, Adam și Eva aleg să se încreadă în șarpele care le promitea cunoaștererea întregii creații: De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință, a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a mâncat și el (Facere 3:6). Acest gest de trădare al primilor pământeni față de Dumnezeu avea să ducă la alungarea celor doi din Paradis și supunerea la o viață de păcat și durere.

Vechiul Testament a dat naștere unei prime interpretări libertariene asupra libertății de alegere: cea iudaică. Potrivit acesteia, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu puterea de a alege o cale sau alta: Alegerea de a face un lucru sau altul stă în mâinile noastre. „Priviți”, spuse Domnul, am așezat în fața voastră binele și răul, viața și moartea. Alegeți viața! (Torah, Devarim 1:30).

Dar, spre deosebire de Dumnezeu, noi suntem limitați de creație: nu putem alege să zburăm sau să ne crească un al treilea braț. Așadar, suntem liberi, dar nu omnipotenți; soarta noastră depinde în continuare de creator.

Gândirea medievală: augustinism și tomism

Împrejurările căderii omului în păcat aveau să fie discutate de filosofii creștini în secolele ce au urmat răspândirii Noului Testament. După trei veacuri de persecuție a creștinilor în Imperiul Roman, dominate de pledoariile Părinților Apologeți în fața împăraților păgâni, a urmat legalizarea creștinismului prin Edictul de la Milano, de împăratul Constantin cel Mare. Acest act a marcat începuturile ascensiunii Imperiului Bizantin.

În ceea ce privește păcatul omenesc, Augustin din Hippona este cel care se folosește de exemplul propriei vieți pentru a avertiza împotriva căderii în capcana voluptății: Dacă trupurile plac, laudă pe Dumnezeu din ele și întoarce dragostea către Făcătorul lor, pentru ca nu cumva în acestea, care-ți plac, tu să nu placi (Augustin. Confessiones IV. XII.18).

Una dintre lucrările cu un caracter puternic filosofic ale Preafericitului Augustin este De libero arbitrio, în care episcopul conduce un dialog cu Sfântul Evod cu privire la condiția umană și la natura păcătoasă a oamenilor. Prin voință ne petrecem fericită viața, prin voință, nefericită (Augustin. De libero arbitrio I.XIII.27).

Pe măsură ce creștinismul s-a înfiripat în cultura europeană, devenind cea mai răspândită religie de pe continent, învățații vremii au început să studieze dogmele creștine și să le interpreteze din  perspectivă  filosofică. De la gnosticismul secolului al II-lea și până la mistica speculativă lansată în secolul al XII-lea, cultura religioasă medievală a suferit o serie de schimbări datorate intervenției filosofiei în interpretarea religioasă.

O potrivită paralelă între filosofie și religie este întocmită în scrierile lui Toma d’Aquino, filosoful școlastic al secolului al XIII-lea. Tomismul presupune, în primul rând, deosebirea dintre dogmă și rațiune, distincție in­dispensabilă în contextul istoric în care filosofii considerau necesar să-şi consolideze lucrările făcând apel la teologie şi la interpretarea textelor sacre. Cu toate acestea, Toma d’Aquino priveşte atât religia, cât şi filosofia ca pe două metode de cunoaştere independente şi îşi imaginează că o persoană care ar putea înțelege pe deplin atât filosofia, cât şi credința nu ar mai avea loc de incertitudini.

Gânditorii Evului Mediu timpu susțineau ideea liberului arbitru indiferent de activitatea religioasă, iar teologii învățați ai mileniului al II-lea, precum Toma d’Aquino, pleacă de la premisa că orice existență poate avea trecere la divinitate fie prin cunoaştere, fie prin pioşenie, astfel că putem vorbi des o unanimitate în acceptarea libertății de decizie. Acest lucru se regăseşte în opoziție cu viziunea naturalistă a filosofilor antici. Epoca medievală marchează aşadar un punct de cotitură în definirea conştiinței umane, conduc astfel la viziunea umanistă ce a propagat modernitatea.

O scurtă paranteză: liberul arbitru în Islam

Perspectiva musulmană asupra libertății de decizie se bazează pe un mesaj care apare ca un laitmotiv al cărților sfinte: Viața noastră este un test şi vom fi judecați în funcție de acțiunile noastre în viața de apoi. Binecuvântat fie Cel în mâinile căruia este stăpânirea, căci El are putere asupra tuturor lucrurilor, El care a creat moartea şi viața, pentru a vedea care dintre voi este mai bun în faptă: şi el este înălțat în puteri, preaiertător (Coran 67:1-2).

Dar în acelaşi timp, trebuie precizat că în viziunea islamică, metafizicii, potrivit lui David Hume.

David Hume credea că libertatea este pur şi simplu puterea de a acționa sau de a nu acționa, în funcție de determinarea voinței. Această libertate ipotetică este universal permisă oricui are libertate de mişcare. Dar unde tragem linie, la libertatea fizică, starea de a nu fi legat în lanțuri, sau la libertatea morală, politică, religioasă?

Spre exemplu, cetățenii unei țări aflate sub regim autoritar ar putea avea mai puțin acces la exercitarea liberului arbitru decât noi ceilalți. Spre exemplu, unei muncitoare creştine din Pakistan i se poate interpreta gestul de a bea dintr-o cană cu apă menită pentru un fermier musulman drept blasfemie, faptă pedepsită cu moartea. Prin urmare, indiferent dacă femeia are sau nu libertatea fizică de a comite o „blasfemie”, faptele ei vor fi cel mai probabil influențate de modul în care ar putea fi interpretate în climatul actual.

Acestă  tendință  de  conducere  autoritar-clericală din lumea arabă este în concordanță cu perspectiva islamică a adorării divine ca principal obiectiv al vieții omeneşti: prin extrapolare, principalul obiectiv al cetățenilor unei țări este de a respecta autoritatea conducerii, în special în condițiile în are religia musulmană nu permite înființarea unui stat laic.

Odată  expusă  dimensiunea  religioasă,  putem aborda liberul arbitru din perspectivă pur metafizică, prin prisma dihotomiei libertarianism-determinism. Determinismul presupune existența unui singur viitor posibil, determinat în totalitate de cauze preexistente, în timp ce libertarianismul susține că agenții au voință liberă, prin care îşi pot influența viitorul. Libertarianismul este o poziție incompatibilistă, susținând imposibilitatea coexistenței dintre determinism şi liber arbitru.

Dar determinismul implică imposibilitatea existenței unei voințe libere, cum susțin incompatibiliştii, sau permite şi acționarea liberului arbitru, cum susțin compatibiliştii?

Privilegiu sau placebo?

Un răspuns plauzibil poate fi găsit şi în filmul The Matrix, în ceea ce personajul Arhitectului defineşte ca iluzia alegerii, un model psihologic care afirmă că oamenii sunt fericiți atât timp cât cred că au control asupra propriilor lor acțiuni şi îşi pot exercita liberul arbitru. Dacă voința liberă este privată sau aparent lipsită de la un individ, el sau ea va deveni rebel, chiar dacă alegerea care îi este forțată este identică cu cea pe care ar fi ales-o din proprie inițiativă, spune definiția eticianului amator Joshua Kennon.

Putem înțelege cum noțiunea de liber arbitru este convenabilă, chiar necesară pentru o viață satisfăcătoare. Prin urmare, nu ar putea fi nimic mai mult decât un construct uman cu efect de placebo: un medicament fals care dă naştere unor efecte fiziologice reale prin autosugestie. Indiferent dacă deciziile noastre sunt predeterminate sau nu, o viziune deterministă ne-ar priva de orice dorință de a acționa pozitiv, moral, echitabil sau profitabil. Ne-ar răpi voința, motivația şi ambiția.

În alte cuvinte, dacă liberul arbitru nu ar exista, mulți dintre noi ar prefera să-l inventeze.