Descreșterile unei economii care raportează obsesiv creștere.

Comentariile privind rezultatele economice ale guvernării PSD, din 2012 şi până în prezent, oscilează de regulă între două extreme polarizante: pe o parte, criticii acuză iresponsabilitatea fiscală a guvernului şi deteriorarea mediului instituțional şi de afaceri; pe de altă parte, susținătorii laudă creşterea economică ridicată obținută în această perioadă, după aşa-numita austeritate a guvernării de criză, şi scăderea ratei standard a şomajului. În realitate, activitatea economică a guvernului din această perioadă nu poate fi judecată cu o singură măsură. Deşi creşterea economică evidențiată de susținătorii PSD este reală, iar o deraiere fiscală a fost evitată, ea ascunde o serie de slăbiciuni întrevăzute de critici, care vor deveni însă mai vizibile pe măsură ce rata de creştere economică se va decelera.

În prezent, guvernarea PSD se află de fapt într-un moment critic din punct de vedere economic: epuizarea efectelor scăderilor de impozite, normalizarea dobânzilor pe plan internațional şi intern, ca urmare a creşterii presiunilor inflaționiste, vor for a guvernul să treacă de la o politică economică expansivă la o politică economică mai restrictivă din perspectivă fiscală. În aceste condiții, rolul principal în menținerea unei rate ridicate de creştere economică va reveni unor măsuri şi politici structurale şi instituționale non-fiscale privind atractivitatea mediului de afaceri, stabilitatea legislativă, absența corupției, nivelul de pregătire al forței de muncă etc., în care PSD nu a excelat niciodată, ba a fost chiar perceput drept marele obstacol.

Caruselul re(dez)echilibărilor

După ce a fost adusă la echilibru din punct de vedere al balanței externe şi al balanței interne, în urma mult-hulitului acord cu Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială şi Comisia Europeană, în anii ce au urmat crizei economice mondiale, declanşată la finalul anului 2008, economia românească este din nou vulnerabilă la şocuri externe care pot ranversa, într-un timp foarte scurt, ani de creştere economică. Deşi deficitul de cont curent este departe de nivelul de două cifre al anului 2008, acesta se află pe o traiectorie ascendentă, atingând 1,9% din PIB la sfârşitul trimestrului II din 2018. În aceeaşi perioadă, rata inflației (surprinsă prin indicele prețurilor de consum – IPC) a atins 5,4%, după ce cu mai puțin de doi ani în urmă era în teren negativ, ultima prognoză a Băncii Naționale a României (BNR) indicând o valoare de 4,7% pe anul în curs, aproape dublul țintei oficiale. Deficitul bugetar a fost menținut în anul 2017 în limita standard de 3% din PIB din Pactul Fiscal european – dar ajustat cu ciclul economic, deficitul bugetar structural probabil că o depăşise –, în timp ce pe execuția bugetară din primele opt luni ale anului în curs deficitul bugetar s-a dublat comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut.

Cu toate că sistemul bancar şi-a redus portofoliul total de credite neperformante la 6,16% şi a cunoscut o oarecare consolidare (numărul de bănci prezente pe piața românească reducându-se de la 43, în 2008, la 36, în 2018), ultimul raport privind stabilitatea financiară al BNR indică faptul că rata creditelor neperformante în monedă națională ale populației a reintrat pe o traiectorie crescătoare, majorându-se cu 13% între martie 2017 şi martie 2018. Alte riscuri financiare au fost pur şi simplu transferate din sectorul bancar în cel bursier şi al titlurilor de valoare. Costul finanțării datoriei publice, de pildă, măsurat prin dobânda la titlurile de stat pe 10 ani, este de asemenea în creştere, atingând 4,82% la sfârşitul lunii septembrie, asta după ce coborâse până la un minim de 2,66% în februarie 2015, de la un vârf de nu mai puțin de 12,06% în noiembrie 2008. Creşterea dobânzilor, atât în plan intern, cât şi în plan extern – deşi este în parte un semn că economia internațională a ieşit din contracția deflaționistă indusă de criza de acum zece ani –, va pune o presiune suplimentară pe deficitul bugetar în România, ca urmare a majorării proporției cheltuielilor cu serviciul datoriei publice, şi va stopa tendința de scădere a datoriei publice înregistrată în ultimii ani, de la 39,1% din PIB, în 2014, la 35%, în 2017.

Indicatorii gâfâie

Dacă, nu mult după declanşarea crizei, economişti şi oficiali dintre care nu puțini apropiați sau membri PSD vorbeau despre o, probabil iluzorie, „rebalansare a economiei româneşti” – dinspre consum şi importuri către investiții şi exporturi –, după şase ani de guvernare PSD – în coaliție cu național-liberalii sau cu facțiuni PNL devenite forțe politice independente (incluzând aici şi guvernul independent condus de Dacian Cioloş, care a fost susținut parlamentar de PSD) –, se impune să constatăm că economia românească se confruntă cu aceleaşi metehne şi riscuri. Chiar dacă considerabil diminuate, ele sunt aceleaşi ca şi în anii care au premers recesiunii care a lovit puternic România în 2009.

Critica aşa-numitei „austerități” şi atacurile, adesea populiste, la politica de prudență şi echilibru bugetar, care reuşise – cu mari costuri sociale şi politice – să aducă în 2014 deficitul de cont curent la 0,7% (de la 11,8%, în 2008) şi rata standard, neajustată cu  scăderea TVA, a inflației la 1,1% (de la 7,8%, în 2008), au descătuşat şi impulsionat într-adevăr angajarea, rata şomajului scăzând de la 6,8%, în 2014, la 4,1%, în T2 2018, iar populația ocupată crescând de la 61%, la sfârşitul lui 2014, la 65,5%, la sfârşitul T2 al anului în curs. Dar accelerarea creşterii economice, de la 3,5%, în 2013, şi 3,1%, în 2014, la 4,8%, în 2016, şi 6,8%, în 2017, prin creşterea deficitului bugetar de la 1,3%, în 2014, şi 0,8%, în 2015, la 3%, în 2016, şi 2,9%, în 2017, a reinflamat inflația şi presiunile asupra cursului de schimb al monedei naționale, împingând economia românească peste actualul său potențial stabil de creştere şi lărgind în mod nesustenabil deficitul de cont curent, care a atins 3,6%, în 2017, de trei ori valoarea anului 2015.

Statu-quo structural

Pe scurt, o transformare structurală a economiei româneşti în această perioadă nu s-a produs. Dimpotrivă, unele reforme deosebit de importante şi de necesare pe termen mediu şi lung – cum ar fi reforma administrației publice sau reforma sistemului deficitar de pensii (şi, în particular, cea a regimurilor de pensii speciale) – declanşate mai mult sau mai puțin promițător în urma crizei au fost stopate sau chiar inversate. Între timp, singura idee cu adevărat nouă, chiar exotică pentru unii observatori, formulată de PSD, cea a înființării unui Fond Suveran de Investiții, care să rentabilizeze companiile de stat şi participațiile statului la diverse companii publice, a venit la pachet cu propuneri inoportune privind exceptarea acestora de la normele comune de guvernanță corporativă. Ba mai mult, calitatea politicii economice nu pare să se fi ameliorat foarte mult, iar lecția anului 2009, când – în absența acordului de sprijin financiar în valoare de aproape 20 de miliarde de euro cu instituțiile internaționale – România nu avea spațiu fiscal şi monetar de manevră ca să răspundă la turbulențele economice cu care se confrunta, pare să nu fi fost absorbită de guvernanți.

Deşi niciun oficial al actualei puteri politice sau înalt funcționar public nu o afirmă în mod răspicat, faptul că politica economică a guvernării PSD-ALDE – bazată pe o combinație nu foarte sofisticată de cheltuieli publice în deficit şi represiune financiară, ca urmare a unor dobânzi real negative pe piața interbancară (ROBID/ ROBOR), acoperind întreaga plajă de scadențe – şi-a atins limitele în momentul de față este indirect confirmat de toate instituțiile oficiale însărcinate cu conceperea şi implementarea politicii economice în România.

Astfel, de pildă, Comisia Națională de Prognoză (CNP), organismul principal al Guvernului în materie de analiză macroeconomică, şi-a revizuit în scădere proiecția privind creşterea economică pe anul în curs de la 6,1% în februarie şi aprilie la 5,5% în iulie. Însă proiecțiile CNP, a căror fiabilitate stă adesea sub semnul întrebării, vor trebui mai mult ca sigur revizuite. Guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, care nu e responsabil  cu creşterea economică, ci doar cu (ne)ținerea sub control a inflației, a declarat deja că estimează pe baza propriului model al economiei româneşti o creştere economică mai realistă de doar 4% pentru 2018, valoare avansată şi de Comisia Europeană. Chiar şi ministrul de finanțe Eugen Teodorovici, într-o declarație ocazionată de criticile Preşedintelui Klaus Iohannis la adresa Guvernului privind situația bugetului de stat înainte de găzduirea summit-ului Inițiativei celor Trei Mări, a declarat că lucrează la o construcție bugetară fundamentată pe o creştere economică de 4%.

Dilema momentului

Singura întrebare care rămâne fără răspuns în prezent, aşadar, este dacă – la fel ca în cazul aşa-zisei reforme a justiției – Guvernul PSD-ALDE condus oficial de premierul Viorica Dăncilă, dar dirijat din spate de liderii majorității parlamentare, preşedintele PSD, Liviu Dragnea, şi preşedintele ALDE, Călin Popescu-Tăriceanu, îşi va revizui politica economică înainte de a periclita în mod iremediabil stabilitatea macroeconomică a țării. Aceasta a fost obținută şi prin impopularele măsuri de criză din anul 2010, repunând economia României pe o traiectorie inflaționistă şi volatilă într-o conjunctură economică internațională care se anunță din nou tensionată.