“Dacă nu știi spre ce port navighezi, niciun vânt nu îți va fi favorabil.” (Seneca)

Nu ne alegem epoca în care ne naștem și în care trăim. Dacă am avea facultatea alegerii, poate că am opta pentru altceva. Aproape sigur că cei mai mulți dintre noi nu am alege perioade sfâșiate de războaie, decenii marcate de dictatură și totalitarism, de frică, presiune ideologică, cenzură și anulare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. După cum n-am alege cu ușurință niciun timp al destructurării, al crizelor în cascadă, al discordiei generalizate, al urii și al înstrăinării, al competiției acerbe pentru putere, al despiritualizării și dezumanizării, al cinismului și minciunii, al egolatriei feroce și al nepăsării pentru celălalt. Poate căam aspira spre o erăa umanismuluișia păcii universale, a înfloririi și prosperității, a spiritului, educației și culturii, a edificării omului șicivilizației. Prea multe în istoria umanității, dominată de tensiuni, conflicte și războaie, nu sunt, dar cele care au fostne îmbie, măcar din goana gândului, în utopica noastră migrație către un alt destin. În ce mă privește, nu mi-ar fi ușor să aleg – dacă aș putea alege –, dar aș fi ispitit de contemporaneitatea unorSolon sau Justinian,marele legislator bizantin, sub triumfulgândirii juridice, de epoca de aur a lui Pericle, de Renașterea italiană, a lui Pico, Leonardo sau Michelangelo, dominată de figura simbolică a lui HomoUniversalis, de vremea lui Montesquieu și de iluminarea prin spiritul legilor, de cea a edificării juridice a lui Napoleon, de Viena și Berlinul lui Maiorescu și Eminescu, de perioada de construcție națională a României Moderne, având în centru personalitatea providențială a regelui Carol I, în fine, de ora astrală din jurul împlinirii visului național al Marii Uniri și de perioada de construcție care a urmat. Dar, întrucât acest lucru nu este posibil, nu ne rămâne decât să trăim în epoca pe care ne-a hărăzit-o Providența.

Se împlinesc, la sfârșitul anului 2019, 30 de ani de la căderea comunismului în Europa și de la sfârșitul regimului comunist din România. Sunt trei decenii de la evenimentele din Decembrie 1989, care, prin sacrificiul eroilor români, cei mai mulți dintre ei tineri, a pus capăt sistemului totalitar,transformat, cel puțin în ultima parte a existenței lui, într-un coșmar istoric, într-o distopie orwelliană. Este un moment important, cu valoare istorică și simbolică, pentru lumea de azi, pentru noi, fie că am parcurs epoca încheiată cu trei decenii în urmă, fie că nu. Unii au trăit-o din plin, chiar de la început, și au cunoscut-o în toate ipostazele ei. Alții, generațiile care au urmat după 1990 și, mai aproape de noi, studenții noștrinu știu despre trecutul recent decâtdin povești de familie, documentare, filme ori narațiuni personale, în generallucruri disparate, fragmentate, deseori superficiale.Curiozitatea pentru istoria recentă, pentru dramele și tragediile trecutului, curiozitatea de a ști cât mai mult sau totul (cum visa un mare umanist al Renașterii) în materie de existență, știință, cultură și cunoaștere, tot mai diminuată, din păcate, nu-i mai împinge pe tineri în biblioteci, în recluziunea fecundă a studiului. Nu este locul aici – și nici nu ne-am propus – să facem o analiză a comunismului, din perspectiva ideologiei și a regimului politic. Lăsămaceastă grea întreprindere comisiilor și institutelor oficiale, istoricilor, politologilor, sociologilor, filosofilor etc. Dar un jubileu istoric de anvergura simbolică a celor 30 de ani de la ieșirea din universul concentraționar al comunismului ar trebui să constituie pentru toțiși pentru fiecare, un moment de complexă și adâncă reflecție la trecutul recent,la deceniile postdecembriste, la lungul și anevoiosul proces al tranziției, la starea noastră de azi, la prezent și la viitor.

O astfel de reflecție ar trebui, în continuare, să conducă la o analiză critică, lucidă și rațională, subsumată adevărului istoric și proiectării viitorului țării. Scopul ei primordial ar fica noi cei de azi și de mâine să învățăm din lecția istoriei, în cazul de față o lecție tragică, însângerată, pentru a nu mai repeta greșelile trecutului, în măsura, desigur, în care acestea depind de noi. Iar unele dintre erorile, derapajele, extremismele, în gamă minoră sau majoră, din regimul comunist au fost cauzate de oameni, de excesele, slăbiciunile, friabilitatea lor morală, ori, pur și simplu, de ticăloșia lor. Nu toate relele trecutului trebuie puse pe seama ideologiei și a sistemului totalitar. Orice sistem este opera oamenilor. Regimurile comuniste din Europa de Est au fost diferite din punctul de vedere al presiunii ideologice, autoritarismului, terorii, limitării drepturilor și libertăților, nivelului de trai etc. În unele, comunismul a fost suportabil, la marginea lumii libere; în altele, la limita suportabilității și a disperării. Miza cunoașterii istoriei cu bunele și relele ei, cu adevărurile și minciunile ei, cu propaganda și manipulările ei este de aceea foarte importantă pentru noi toți. Dar o astfel de analiză este însă tot mai dificil de conceput și de realizat astăzi, când societatea românească este mai fragmentată decât oricând, sub semnul discordiei, nu al pluralismului de opinii într-un concert simfonic al democrației.

Educația are în acest proces un rol esențial. Vorbind despre educație, temă fundamentală pentruorice epocă a umanității, trebuie să ne întoarcem la semnificațiile complexe ale termenului. Astăzi, există tendința de îngustare a ariei lui conceptuale, de limitarea lui pe liniile stricte ale formării în specialitate. Or, este necesar să recuperăm conceptul în paradigma umanismului renascentist: pe de o parte,în sensul educației pentru cunoaștere, o cunoaștere complexă, și specializată, dar și comprehensivă; pe de altă parte,al educației pentru edificare morală și umană, prin cultivarea valorilor etice, juridice, spirituale și sociale. O provocare importantă a educației de azi o reprezintă regăsirea acestei dimensiuni aproape pierdute. Universitatea, la rândul ei, este, în acest proces, instituția-cheie, aflată în centrul societății, ca un laborator al viitorului. Pe lângă noțiunile domeniului de studiu, tinerii din amfiteatre trebuie să înțeleagă ceea ce se întâmplă dincolo de ziduri, ce a fost înaintea lor, în trecutul recent sau mai îndepărtat, să vadă mai adânc în prezent, dincolo de suprafața lucrurilor și de haosul care deseori le definește, să-și explice semnificația și implicațiile evenimentelor și să prefigureze, atât cât este posibil, viitorul, să vadă, altfel spus, într-un act de înțelegere cuprinzător, sensul istoriei. Studenții trebuie să învețelecția trecutului, pentru a înțelege prezentul și a proiecta un sens al viitorului. Cei care au misiunea de a le explica trecutul și prezentul, sensul evoluției sau involuției, cei care au misiunea morală de a le spune adevărul sunt profesorii. Pentru că tinerii, studenții noștri de azi, vor avea în anii care vin roluri tot mai importante de jucat. Ei sunt cei care pot înnoi treptat clasa politică românească, pot aduce o nouă mentalitate, un nou spirit, care pot schimba lucrurile în această țară. Dar,pentru aceasta, trebuie, înainte de toate, să cunoască trecutul, să aibă instrumentele critice, etice și axiologicede a judeca nuanțat, de a-l înțelege și evalua, de a avea capacitatea să vadă binele și răul, adevărul și minciuna. Pentru că numai pe cunoaștere și adevăr, pe luciditate și vizionarism, se poate clădi viitorul. Cu toții visăm la o țară altfel, de această dată un altfel în sens bun, constructiv, de inspirație și anvergură europeană.

Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremi”, spune undeva cronicarul Miron Costin, și desigur că are dreptate. Dar vorbele lui, de filosof sceptic, pot justifica azi orice neimplicare ori abandon, orice depunere a armelor în agora cetății, pe ideea că individul nu are nicio șansă în lupta cu destinul, în încleștarea cu forțele istoriei, cu stihiile puterii care subjugă, domină și guvernează peste capetele noastre, peste voința noastră. Dar, chiar dacă acest adevăr memorabil e greu de contestat în sensul lui filosofic și existențial, omul trebuie măcar să încerce să se ridice deasupra vremilor. Trebuie să trăim nu doar pur și simplu, ci sub semnul conștiinței și al implicării, al ideii programatice de a face tot ce putem mai bine, de a da tot ce avem mai bun, de a participa la binele comun, de a schimba lumea în bine. Chiar dacă nu ne-o alegem, putem măcar încerca să facem din epoca în care ne-a fost dat să trăim timpul în care ne dorim cu adevărat să trăim. Acest lucru este posibil prin deșteptarea conștiințelor și a responsabilității – așa cum ne îndeamnă de atâta vreme imnul nostru –, prin solidaritate și o amplă sinergie națională în jurul unor idealuri comune, în care să ne regăsim sensul existenței și al evoluției ca națiune.