Motto:
Ne temem de toate, ca muritori, și râvnim la toate, de parcă am fi nemuritori.”
(François de la Rochefoucauld, Maxime, 53)

Începem într-un mod cam abrupt acest eseu despre ceea ce orice om, întrebat cam care sunt lucrurile cu adevărat rele ale lumii în care trăiește, va răspunde, fără să ezite: un test empiric care stă la îndemâna noastră, lăcomia. Este a tuturor, să-l încercăm. Nu avem, deocamdată, nici argumente istorice, nici constatări obiective, rezultate din cercetări psihologice sau sociologice, care să contrazică acest adevăr al vieții fecăruia. Care să fie cauza adâncă din spatele acestei judecăți atât de universal recunoscute? La nivelul conștiinței comune, cei mai mulți dintre noi dăm vina pe natura umană: dintotdeauna și pretutindeni, coruptă de chipurile desfiguratoare ale lăcomiei. Oare să fie cu adevărat? Căci, dacă așa ar fi, atunci tot o judecată elementară ne-ar spune răspicat: suntem definitiv condamnați ca speță umană pe Pământ. Lăcomia înseamnă instalarea în starea de natură, în care dorința de posesie exclusivă a fiecăruia stârnește și mai mult aceeași reacție în ceilalți, toți fiind într-un război, în care, știm bine formula lui Hobbes, „fiecare este lup pentru semenul său”.

Lăcomia este considerată un defect major în toate culturile cunoscute și cercetate. Am putea spune chiar, reluând expresia unui înțelept român, Mircea Malița, că trăim într-o civilizație, „o singură civilizație” a lăcomiei, și în „zece mii de culturi” ale lăcomiei. Îngrijorător este faptul că civilizația lăcomiei tinde sa aneantizeze orice ieșire din rând a unor culturi care ar vrea să iasă din acest trend universal. Un inventar al acestui statut – „lăcomia este, cu certitudine, un defect; mai mult, ea este un rău incontestabil, adică, un viciu” – pare a fi redundant, fiindcă acordul pe acest subiect este deja și demult stabilit între oameni foarte diferiți în mentalități și practici, în convingeri religioase sau politice și în atitudini. Și totuși, dacă toți repudiază lăcomia, și fac acest lucru cu aproape aceleași argumente, atunci cum se face că ea n-a fost diminuată prin acordul cunoașterii omenești din timpuri imemoriale și din spații culturale diverse?

„Poruncile”, „rațiunea” și lăcomia

Prin acest fel de constatare ajungem să chestionăm, până la urmă, chiar bazele moralității: lăcomia este rea în ordinea considerațiilor de tip deontologic sau ea este rea prin consecințele pe care le aduce cu sine, atât asupra oamenilor ca indivizi, dar și prin efectele pe care le are asupra majorității celor care alcătuiesc o societate sau o comunitate?

În primul caz, cel deontologic, lăcomia este un fapt rău în sine însuși pentru că ea contrazice datoriile morale absolute și necondiționate: cele fără de care omul nu este om cu adevărat, nu este ființă morală deplină. Sunt concordante, în acest sens, și porunca a zecea din Decalog (Exod, 20:3), și obligațiile formulate de stoici, de la cei vechi la cei noi (Seneca, Epictet, Marc Aurelian), dar și prescripțiile din Talmud, și cele din Evanghelii referitoare la lăcomie, ca defect periculos, ca rău ce trebuie să fie evitat, ca mare viciu sau ca păcat intolerabil. „Să nu râvnești la nimic din ceea ce este al aproapelui tău”, din porunca a zecea, trimite explicit la cupiditatea în sine, ca rău major, în accepțiunea monoteismului etic iudaic, după cum, în sapiențialele scrieri talmudice, lăcomia, alături de invidie, de orgoliu și de manie, sunt defecte omenești întru totul, fără niciun rest, detestabile în ele însele.

În cel de al doilea caz, lăcomia este evaluată ca fiind nu rea în sine, ci ca fiind imorală prin consecințele sale de neacceptat pentru cineva care alege rațional gândindu-se la principiul celei mai mari fericiri pentru cel mai mare număr de oameni. Raționamentul simplificat al acestei abordări ar suna cam așa: egoismul omului lacom are efecte asupra altor oameni, le produce acestora o suferință, o durere, prin urmare, aduce, prin atitudinea sa, nefericire celor mai mulți. Nu există, astfel, justificări din punctul de vedere al utilității pentru lăcomia excesivă, pentru spiritul hrăpăreț lipsit de orice limită sau măsură.

În perspectiva deontologică pur-sânge, lăcomia nu poate fi niciodată o calitate morală sau, mai mult, o virtute. Ea este fără niciun dubiu, un viciu, unul major, niciodată marginal, periferic, într-un tablou sau icoană a virtuților imaginate. Cealaltă linie de gândire etică, în care punctul de plecare îl constitue consecințele bune pentru cel mai mare număr de oameni, este însă mai îngăduitoare cu lăcomia ca stare psihologică, ca atitudine, ca motor al acțiunilor omenești care produc bunăstare, bogăție, avere, confort, progres material. Din acest punct de vedere, perspectiva consecințialistă, este, cu siguranță, mult mai realistă decât cea deontologică. De aceea, în momentul în care utilitariștii își analizează propria poziție și o compară cu cea a absolutismului moral deontologic, vor spune despre ei că sunt, mai ales în privința evaluării rolului lăcomiei în mobilurile societății, niște „realiști treji”, în timp ce îi etichetează pe ceilalți drept niște „utopiști visători”. Pe bună dreptate, cei care cred că lăcomia este rea în ea însăși, independent de eventualele consecințe bune pe care le ar aduce cu ea, vor considera că ei pot fi etichetați ca niște „utopiști treji”. Și, vor adăuga, fără să se jeneze: morala universală, cea valabilă în mod necesar pentru orice ființă rațională, implică ideea de utopie. Ființele morale sunt, în grade diferite, utopice pentru simplul motiv că moralitatea implică un „trebuie”; or, un „trebuie” semnifică faptul că, înainte de toate, ceea ce este în lume și printre oameni, inclusiv multă lăcomie, n-ar trebui să existe ca stare morală elementară.

„Natura” și/sau „cultura” lăcomiei

Lăcomia o întâlnim și în relațiile primare, și în relațiile din viața economică, și în orice relație care implică posesie și distribuire de bunuri, și în felul în care dorim să avem mai mult și mai multe, și în relațiile de putere, și în felul în care fiecare se raportează la sine crezând că merită ceva mai mult decât i s-a oferit. În fond, și în perspectiva „utopiștilor treji”, și în cea a „realiștilor treji”, lăcomia nu are justificări morale, și acest fapt este realmente important. De ce, atunci, deși știm că lăcomia nu poate fi susținută în registrul tare al argumentației morale, ea nu este nici în scădere, ci, din contră, vor afrma cei mai informați dintre noi, ea este într-o creștere fără de sfârșit, una exponențială? Tindem să-i dăm multă dreptate lui Erich Fromm, care în A avea sau a fi, carte de căpătâi a secolului al XX-lea, dedica deloc întâmplător tocmai fenomenului lăcomiei pagini memorabile. El ne spune două lucruri extrem de importante. Primul: „Marea Promisiune” a modernității – progresul nelimitat al bogăției și bunăstării – a folosit lăcomia ca motiv de acțiune legitimă în anumite limite, dar aceasta n-a redus dorința de posesie și sacul fără fund al dorințelor, ci l-a propulsat la cote nici măcar bănuite anterior în istoria lungă a penuriei și sărăciei omenești. Al doilea: lăcomia și invidia – în tandem – sunt atât de puternice în societatea actuală, nu pentru că ar fi vicii inerente „naturii umane”, ci pentru că a existat și există intensificată în toată structura societății obsedate de progres, eficiență, succes și competiție permanentă, o enormă presiune publică tradusă prin îndemnul: trebuie să aveți bunuri, relații, putere, influență, voi sunteti ceea ce posedați; trebuie deci să aveți succes, trebuie să aveți ceva, înainte de a fi ceva! Nu insistăm asupra esențialei distincții stabilite de filosoful american între „a fi”, a fi om întreg și ființă morală deplină, și „a avea”, ca semn de multe ori al renunțării la calități umane autentice. Sunt lucruri cunoscute și recunoscute ca importante și semnificative. Inclusiv pentru ceea ce el considera că ar putea fi o depășire, în viitorul apropiat, a comportamentului lacom și apoi a caracterului lacom. Observația lui din ultima sa carte, Anatomia distructivității umane (1973; ediția românească, 2015) merită toata atenția: adevărul simplu pentru societățile omenești este acela că oamenii nu vor numai ceea ce este necesar pentru o viață decentă; „cei mai mulți, în cultura noastră, sunt lacomi: lăcomia de mai multă mâncare, băutură, sex, averi, putere și faimă; lăcomia lor se poate îndrepta mai mult spre unul sau spre altul dintre aceste lucruri, dar ceea ce toți au în comun este că sunt nesățioși și, implicit, niciodată satisfăcuți”. Și, adaugă, în strânsă legătură cu ideea sa a importanței presiunii publice asupra instinctului natural al posesiei la orice ființă umană: „lăcomia este una dintre cele mai puternice patimi neinstinctuale ale omului și este, în mod evident, un semn de disfuncționalitate fizică, de goliciune interioară și de lipsă a unui simț interior; este manifestarea patologică a eșecului omului de a se dezvolta plenar, precum și unul din păcatele capitale în etica budistă, iudaică ori creștină”.

„Ubicuitatea”, „veșnicia” și lăcomia

Fără îndoială că Fromm identifica în acest text fapte și idei mai mult decât importante pentru a înțelege și natura lăcomiei, și dificultatea de a o limita în efectele ei rele, periculoase, distructive. Căci ce altceva spuneau, în aceeași ordine de idei, gânditori precum, de pildă, Cato, când afirma că lăcomia are în conținutul ei toate viciile; sau Cicero, când credea că dacă vrem să „înlăturăm lăcomia, trebuie să alungăm, mai întâi, pe cel care a produs-o – luxul”; sau Buddha, când era convins că „lăcomia este cauza suferințelor și nu cauza bucuriei umane”; sau întreaga tradiție iudaică, inclusiv cea talmudică, atunci când se afirma că „bogat este cel care se mulțumește cu ceea ce are”; sau ceea ce constituie chintesența gândirii din Noul Testament, anume că oamenii moralei creștine trebuie să se elibereze de lăcomie și de dorința lor nesățioasă de a poseda, altfel nu vor fi autentici purtători ai moralei personificate prin Iisus.

În mod sigur, putem spune că de-abia acum în chip deplin înțelegem de ce, în toate eticile tradiționale, tema lăcomiei a fost considerata de neocolit. Nu altceva obseva, în acest sens, de pildă, Henri Bergson, în Cele două izvoare ale moralei și ale religiei (1932), când afirma că trebuie făcută distincția străveche între satisfacție și bucurie. Acum, este cea mai firească prelungire a acestei idei vechi să se afrme: fericirea bazată pe posesie lacomă și consum nenecesar poate genera satisfacție, dar în niciun caz bucurie morală.

Gânduri (deloc) finale despre lăcomie

În fine, încheind aici aceste frânturi de gânduri despre o temă care merită mai mult decât un simplu eseu, credem ca putem fi de acord cel puțin asupra acestei constatări: lăcomia este, înainte de a o califica drept viciu, o stare, un afect dominant, o pasiune puternic impregnată de iraționalitate, o dorință arzătoare de a încerca să fentezi moartea prin stăpânire de lucruri, un defect omenesc expansiv și mereu devorator. Numai sfinții însă nu sunt lacomi. Iată de ce nu putem să nu ne gândim la autorul Întoarcerii huliganului, Norman Manea: „îmi amintesc ce mi-a spus cândva unul dintre dascălii mei: Nu avem nevoie de sfinți, doar de înțelepți”.