Turistul occidental vine în București pentru a vedea Casa Poporului, clădirea fostului C.C. al P.C.R., de pe care au fugit soții Ceaușescu, Palatul Regal, Ateneul și alte câteva locuri cu semnificație istorică sau culturală certă, situate mai ales pe Calea Victoriei și menționate în toate pliantele și site-urile publicitare. Și totuși, mai există un alt București, ascuns până și bucureștenilor.

Serile, turistul occidental se abandonează în nebunia consumului din Centrul Vechi, nu înainte de a trece pe lângă ruinele Curții Vechi și a auzi de-afară slujba de seară din Biserica Curtea Veche. Acesta este un loc straniu, un fel de cale de acces către o lume diferită de ceea ce este obișnuit să vadă într-un oraș occidental. Ruinele, arhitectura bisericii, muzica ce învăluie locul și vederea Hanului lui Manuc, aflat peste drum, creează un univers oriental, balcanic. Nu întâmplător, cârciuma crailor lui Mateiu Caragiale se afla în imediata apropiere, iar cu ani în urmă un restaurant cu numele ”Craii de Curtea Veche” era deschis chiar la intrarea pe Strada Covaci din spatele ruinelor. Turistul nostru simte și vede atunci că există un București care nu apare în pliantele turistice și pe care bucureștenii înșiși, din dorința de a fi cât mai occidentali, mai europeni, îl ignoră sau îl ascund. Clădiri cum sunt cele din ”micul Paris” a mai văzut în multe orașe, dar slujbă de seară atât de ciudată, nu. De fapt, totul în jurul lui îi vorbește despre o altă lume, o altă civilizație, iar dacă este un turist cultivat, va recunoaște imediat Orientul.

Dimensiunea orientală a Bucureștiului sare în ochi mai ales unei priviri ex-centrice, pentru care orientalul este ceva straniu. Pentru bucureșteni, Orientul este însă ceva vechi, uzat, uitat și refulat. El nu este inclus, de regulă, în circuitele turistice, nu este semnalizat și, în orice caz, nu e frecventat nici măcar de bucureșteni decât inconștient, așa cum respiri aerul. Orientul se află însă peste tot în București, nu doar în Centrul Vechi, ci și în mahalalele sale, mahalale care au devenit, între timp, zone rezidențiale. Una dintre cele mai interesante și mai vechi este mahalaua Lucaci, și pentru că acolo a trăit și a fost îngropat un simbol al Balcanilor: Anton Pann (1798-1854). Dacă aș concepe eu harta turistică a Bucureștiului, aș pune mormântul lui Anton Pann printre destinațiile de neratat.

Balcanicul, cosmopolitul oriental

Zona e cunoscută: undeva între Hala Traian și Mântuleasa, în vecinătatea Cartierului Evreiesc. Un mic cartier de case, majoritatea vechi, al cărui centru este Biserica Lucaci de pe Strada Logofăt Udriște nr. 6-8. Chiar la intrarea în curtea bisericii se află un bust de bronz al lui Anton Pann, așezat pe un soclu înalt, pe care sunt înscrise următoarele versuri, cu rezonanțe pașoptiste:

Cântă, măi frate române

Pe graiul și limba ta

Și lasă cele străine

Ei de a și le cânta.

Nu se știe însă sigur dacă Anton Pann a fost român. Născut în fostul Imperiu Otoman, într-o localitate din actuala Bulgarie, Pann cunoștea bine și grecește, și turcește, iar, după o perioadă petrecută la Chișinău, a învățat și rusește. A fost, prin educație și traiectoria vieții, un balcanic. E foarte posibil ca, în mahalaua Lucaciului, unde și-a petrecut ultima parte a vieții, să se fi simțit acasă, dar cel mai sigur nu ca român, ci drept cetățean al Balcanilor. Temele și motivele scrierilor sale, ca și personajele (Nastratin Hogea), sunt orientale. Anton Pann a scris în românește și a fost traducător în română și editor de carte românească, însă nu dintr-o vocație romantică, specifică pașoptiștilor, ci dintr-o pasiune față de limba celor umili, a oamenilor din mahalale. Interesul său fundamental nu a fost orientat către politică și cultura înaltă. De altfel, Pann nu a participat la niciuna dintre cele două revoluții ale epocii sale, de la 1821 și 1848, deși a scris muzica actualului imn al României („Deșteaptă-te, române”). Și-a trăit întreaga viață aproape de biserică, fiind cântăreț în strană, compozitor, traducător etc., dar și mai mult i-a plăcut muzica laică și de petrecere din mahalale. Ion Ghica îl amintește în scrisorile sale către Vasile Alecsandri ca pe unul dintre protagoniști: „Ziua aveau, n-aveau de lucru, dar seara, când era lună, răsuna mahalalele de serenade”. Pann era pasionat de ceea ce astăzi se numește pop culture, a fost vocea mahalalei, căreia i-a spus povestea. A dedicat un lung poem incendiului din 1847, care a distrus Biserica Lucaci:

Lucaciul falnic, mahala mare

Cădiri frumoase pe al său drum

Și biserica din cele rare

S-au topit toate, s-au făcut scrum.

Piatra vorbitoare a „povestitorului vorbei”

Pictura interioară, care e de dată relativ recentă, îl plasează pe bună dreptate printre cei care au contribuit la reconstrucția bisericii după incendiu. Nu ea este însă importantă, ci mormântul, aflat în grădină, la fereastra de nord a bisericii, aproape de locul unde se săvârșește proscomidia, adică depunerea pâinii și a vinului. În grădina bisericii nu mai există niciun alt mormânt, iar – aparent – el nu are cruce. E un mormânt ciudat. Pare a fi locul în care a fost depus un străin. În locul crucii, se află o amforă grecească (mama sa era grecoaică) acoperită de un șervet, un posibil simbol balcanic, trimitere la activitatea sa artistică și poate și la pasiunile bahice (a scris o carte, intitulată Îndreptătorul bețivilor, în care a făcut o clasificare a bețivilor). În realitate, crucea există. Ea pare încastrată în trupul bisericii, fiind deci situată la o oarecare distanță de mormânt. Este o piatră vorbitoare, care spune povestea lui Pann printr-un epitaf, dar e ca și cum ar fi spusă de biserica însăși, crucea fiind transformată în mediu de comunicare:

Aici s-a mutat cu jale

În cel mai din urmă an,

Cel care-n cărțile sale

Se subscrie Anton Pann.

Acum mâna-i încetează,

Ce la scris mereu ședea,

Nopți întregi nu mai lucrează

La lumină cărți să dea.

Împlinindu-și datoria

Și talentul ne-ngropând

Și-a făcut călătoria

Dând în lume altor… rând.

Întregul amplasament descrie o situație paradoxală, de apropiere și totodată de distanțare de biserică, dar este exact tipul de raportare pe care Anton Pann l-a practicat întreaga sa viață. A fost, în felul lui, un iluminist. Biserica l-a acceptat, deși nu era preot, nici mare boier sau domnitor. Mai mult, l-a acceptat în calitatea sa de artist, de scriitor, deși puteau fi invocate nenumăratele sale acțiuni care au legătură directă cu viața religioasă. Anton Pann a fost, într-adevăr, în primul rând un artist, dar a fost un artist balcanic.

Aproape de biserică, pe strada care-i poartă numele, la numărul 20, se află, în fosta casă (reconstruită) a lui Anton Pann, un muzeu interactiv, care prezintă viața lui Pann și epoca în care acesta a trăit. Muzeul dezvăluie – prin imagini, montaje, instrumente muzicale, muzică etc. – o lume orientală, balcanică. Este lumea în care trăiau bucureștenii la începutul secolului al XIX-lea, acel univers care îi sare în ochi turistului occidental, dar pe care bucureștenii de astăzi pur și simplu nu-l văd. Dar noi nu vedem cu ochii, ci cu ajutorul ideilor și imaginilor care se află în mintea noastră. Ele ne orientează privirea.