Captivă cronic în dialectica geopolitică Est-Vest, România explorează axa geoeconomică Nord-Sud

Lumea este rezultatul forţelor inerente în natura umană, iar aceasta, potrivit lui Tucidide („bunicul” realismului politic, dacă este să concedem „paternitatea” modernă lui Morgenthau), este animată (cinicii ar spune că adesea reanimalizată) de phobos, kerdos și doxa: de teamă, de egoism și de glorie. Realiștii, ca metricieni și merceologi ai puterii (exersate între indivizi, dar și între naţiuni), problematizează și geografiază lumea în balanțe de putere. Aceștia îi temperează pe idealiști, căutători ai concordiei (între oameni sau întrestate) prin concilii instituţionalizabile, cu un postulat frust. Cu o mină marţială, realiștii spun că instituţiile, roade ale unui pretins triumf al raţiunii, rămân biete produse secundare ale balanţelor primare de putere. Acum și întotdeauna.

Vreme de două zile (17 și 18 septembrie a.c.), Bucureștiul a găzduit un eveniment major, sub egida Inițiativa celor Trei Mări (I3M), încadrabil, prima facie, în matricea idealismului politic internaţional, însă debordând de calculaţii realiste. Iniţiativa reunește douăsprezece state, legate de o serie de trăsături absolut evidente: poziţia geografică între mările Adriatică, Baltică și Neagră și condiţia istorică de ţări ex-socialiste, „noi” membre ale UE (excluzând Austria), precum și ale NATO (cu aceeași excepţie). Ele sunt și mânate de raţiuni balansiere, al căror firesc este întrecut doar de discreţia etalării: un taler (polono-)est-european mai puţin ușor faţă de cel german, în UE; un taler global american(o- est-european) mai greu relativ la cel rus(o-chinez).

12 state membre participă la Inițiativa celor Trei Mări (I3M) – Republica Austria, Republica Bulgaria, Republica Croația, Republica Cehă, Republica Estonia, Ungaria, Republica Letonia, Republica Lituania, Republica Polonia, România, Republica Slovacă, Republica Slovenia.

 Proiectul a fost prezentat în septembrie 2015, la Adunarea Generală a ONU de la New York, fiind o inițiativă a Președintelui Croației, Kolinda Grabar-Kitarovic, și a Președintelui polonez, Andrzej Duda.

 În august 2016, o dată cu primul summit, desfășurat la Dubrovnik, a fost adoptată și prima declarație comună a celor 12 membri.

 În vara anului 2017 a avut loc al doilea summit al Inițiativei, la care a participat și Președintele american Donald Trump, evenimentul fiind dedicat relației transatlantice.

Amestecul atât de inflamabil de „locuri nepotrivite (geografic)” și „oameni (politici) nepotriviți” poate fi „îmbunat” prin rute și rosturi noi pentru „cei mulți”.

I3M: fața văzută

Gazde primitoare și invitaţi de seamă, discursuri citeţe și semnături zâmbitoare (altfel spus, politicieni și poliţie, poliloghie și politeţuri) – acesta a fost duhul întâlnirilor I3M de la București.

Summit-ul I3M (componenta desfășurată la  nivel de șefi de stat și de guvern) a fost asortat la București și cu un Business Forum, organizat de Administraţia Prezidenţială și de Camera de Comerţ și Industrie a României, în cooperare cu Școala Naţională de Studii Politice și Administrative și Atlantic Council din SUA, sub înaltul patronaj al Președintelui României. Evenimentul politic, de la Cotroceni, a adus laolaltă nouă președinţi de stat, pe președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, și pe Secretarul Energiei din SUA, Rick Perry, în timp ce evenimentul public a reunit participanţi din mediile de afaceri, academic-universitar, al autorităţii publice și al activismului neguvernamental (cu precădere devotat „relaţiilor publice”).

Participarea în rândurile auditoriului la un atare forum polivalent (eventual și ca interpelator în paneluri sau ca interlocutor privat) combină un exerciţiu de răbdare și de recitire.

Date fiind aceste precauţii, depășirea șabloanelor documentare și a stereotipiilor discursive conduce către o realitate care excede schema simplă a evenimentului, menită parcă să împace pe toată lumea prezentă și să nu lezeze explicit pe nimeni (stat sau persoană) dintre cei absenţi (fie din formatul I3M în sine sau, punctual, de la eveniment). Canonic, la forum s-au reluat refrene ca: „sporirea conectivităţii în regiune, în special în sfera energiei, infrastructurii de transport și comunicării digitale”, „stimularea dezvoltării economice, contribuind, în acest mod, la coeziunea est-vest și nord-sud în cadrul Uniunii Europene”, precum și „facilitarea realizării unei convergenţe reale între statele membre ale UE și, finalmente, consolidarea Uniunii în ansamblu”.

Invidia și ostilitatea sunt normale într-un ambient regional în care nu există stat care să nu reclame pentru sine rol de „hub”, „placă turnantă”, „moderator”, „exportator de stabilitate”.

Convergență via inter-conectare

Privite în termeni de generare de prosperitate (deci, economic), dar și în perspectivă europeană (deci, comunitară), cele 12 state membre ale I3M, acoperind 28% din teritoriul UE și 22% din populaţia Uniunii (114 milioane de persoane), sunt responsabile actualmente de doar 10% din PIB-ul acesteia. Cifrele trădează, „ochiometric”, ecartul de performanţă (productivitate) între acest grupaj de economii (evident, cu excepţia Austriei) și nucleul-dur european. Iar o astfel de lipsă de convergenţă poate fi tratată, în viziunea artizanilor I3M, în principal prin mai intensă inter-conectivitate regională: infrastructuri de transport modernizate, furnizare de energie din resurse și pe rute diversificate și adoptare, pe scară largă, a tehnologiilor digitale.

Este limpede că și dimensiunea de securitate – conexă celei economice, nevizând doar sfera militară și tributară vecinătăţilor geografice și dependenţelor istorice în privinţa energiei – reprezintă o preocupare. Textual, pe securitate nu s-a insistat în discursurile de cancelarie, tema fiind comentată mai degrabă în expunerile analiștilor independenţi prezenţi la forum, din zona de intelligence sau military. Totuși, în contextul în care în regiune se simt – chiar nenumite explicit – „nostalgii sovietice”, în care infrastructurile critice trebuie diversificate și protejate, iar conflictele nu au decât în ultimă instanţă componentă militară făţișă, fiind purtate prin proxy și în forme hibride tehnologic, interconectarea devine o parte din reţeta antifragilitate.

„Centrul de comandă” al UE – Bruxelles-ul – nu a privit cu entuziasm formatul I3M, la fel nici marile capitale europene – în frunte cu Berlinul. În marea familie europeană, încercările de a propune formate de integrare parţiale, eventual cu viteze ajustate, cu centri ad-hoc (Polonia) și cu tutori alternativi (SUA) reprezintă o erezie relativ la ortodoxia coeziunii interne a Uniunii, ca activ suprem al acesteia. Deși mai survin și nuanţe. Aici însuși președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, lăsa, în 2017, în planul de reformă al UE o portiţă retorică: „cine vrea mai mult, să facă mai mult”. Oricum, prezenţa lui la summit-ul de la București (și cea a ministrului federal al Afacerilor Externe din Germania) arată interesul și implicarea Uniunii.

Iar forma cea mai eficientă de implicare a UE în cadrul I3M și de cointeresare a membrilor în a nu se abate de la marile comandamente comunitare privind integrarea rămâne cea financiară. Uniunea și-a desenat reţelele trans-europene, vizând edificarea Uniunii Energetice, a Pieţei Unice Digitale și a dezvoltării de moduri de transport sustenabil (cinci din cele nouă coridoare europene principale trec prin I3M, două intersectează România). UE a mobilizat resurse prin Planul de investiţii pentru Europa – „Planul Junker” –, iar, ca instrument dedicat, Facilitatea „Conectarea Europei” va fi în noul exerciţiu financiar, 2021-2027, de 42,3 miliarde de euro. Însă ceea ce dorește UE este ca beneficiile rezultate să nu fie insulate, nici înstrăinate.

Via Carpatia ar trebui să lege portul lituanian Klaipéda de Salonic, urmând a uni segmente de autostrăzi în uz cu altele noi și fiind prevăzut să treacă și prin România, inclusiv cu ramificare spre Constanța.

I3M: fața întrevăzută

Încercarea de a articula un continuum regional între cele trei mări ţine de istoria interbelică, dar are resorturi geo-(grafice/politice) cu mult premergătoare. Ideea contemporană a I3M încă mai poartă pecetea lor.

Dacă am întinde periscopul istoriei spre cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea și presupunând, improbabil însă, că I3M nu ar mai necesita pedigriul „euro-atlantic” al membrilor, înglobând și ţări ca Ucraina sau Moldova sau fie și doar acceptându-le ca asociate (ele aflându-se, în acest moment, alături de cele din Balcanii de Vest într-un soi de nemărturisită expectativă), am obţine o similitudine tulburătoare. Am avea în faţă o variaţiune cartografică a unui Imperiu Austro-Ungar „plus”, unde, forţând analogia și ţinând cont de iniţiatori și poziţia politică relativă a acestora, clamată sau concesă, în conclavul I3M, Varșovia ar fi pe post de Viena, iar Zagrebul (sau poate Bucureștiul), pe post de Budapesta.

Însă dacă putem identifica o analogie mai vădită, aceasta este cu siguranţă ideea interbelică cunoscută sub numele Intermarium, care datează din 1919-1920, înainte de izbucnirea războiului între Polonia și Rusia Sovietică.

Mareșalul Piłsudski, lider al Poloniei în epocă, propunea o axă de state, renăscute pe puternice baze etnice din cenușa imperiilor extincte la finele războiului. Aceasta s-ar fi întins din Finlanda, trecând prin Ţările Baltice, Belarus și Ucraina, continuând cu Ungaria și România, dar înglobând și noile state multinaţionale, Cehoslovacia și Regatul Sârbilor, Croaţilor și Slovenilor (din 1929, Regatul Iugoslaviei), menită fiind a contracara născânda și agresiva Rusie Sovietică. Nici atunci marile puteri europene nu aveau să sprijine respectiva iniţiativă regională, cu excepţia Franţei, o putere mai mult simbolică, victorioasă nominal, dar șubrezită de război, dornică totuși să înconjoare cu aliaţii ei o Germanie mocnit revanșistă.

O idee, susţinută tot de francezi, avea să fie cea a unei alianţe între state central și sud-est europene: Mica Antantă (La Petite Entente), proiectată a reuni Cehoslovacia, România și Regatul Sârbilor, Croaţilor și Slovenilor.

Toate cele trei state aveau proiecte comune împotriva unei eventuale Ungarii revizioniste, iar Franţa era interesată de menţinerea la cote cât mai scăzute a asertivităţii Germaniei. Două trăsături au avut în comun Intermarium și Mica Antantă și ambele diferite ca intensitate faţă de I3M: o dată, orientarea securitară, explicită atunci, faţă de o Rusie post-ţaristă, sovietizată, care apostola un nou imperialism, ideologic, insidios (transformat apoi într- unul manifest) al socialismului universal, fără limitări geografice și geoculturale previzibile; și, apoi, suportul din partea unei puteri excentrice faţă de regiune (dar infinit mai limitată atunci, în cazul Franţei, faţă de capabilităţile SUA actuale, ca superputere planetară).

Un format recent, pe aliniamente similare I3M, a fost și Grupul de la Vilnius, creat în 2000 de nouă ţări aspirante la NATO (inclusiv România) în siajul trioului precoce (Polonia, Republica Cehă, Ungaria), intrat din 1999.

Întrebările ce răzbat contemplând regiunea care acoperă astăzi Inițiativa celor Trei Mări, cu transformările și malformaţiile ei (dacă este să catalogăm cumva îngheţarea din timpul celor patru decenii și jumătate de partea nefericită a Cortinei de Fier și a Războiului Rece), ar putea fi acestea: avem în acest spaţiu vreun soi de determinism geografic nestins care menţine realitatea unui climat de insecuritate aproape neîntreruptă și aproape indiferentă faţă de idealurile care o animă?; sunt oare sortite toate exerciţiile subsumate ideal(ism)ului prosperităţii, pe care am crezut-o pendinte „lumii libere”, să se sufoce în menghina real(ist)ă a cinicei balanţe de putere? Finalmente, oare vom putea îmbuna geografia? Și cum?

Din alchimiile geografiei… fizice

Cu toată fizicalitatea ei, cu munţi și mări, cu văi fluviale și șesuri largi, geografia este supusă continuu unei (al)chimii umane, culturale, economice, politice. La fel și cu Estul Europei.

Dacă noţiunea de Europa de Est s-a plimbat pe harta fizică urmând capriciile geografiei politice, ceea ce este indubitabil este că această regiune est-europeană a asigurat, măcar în istoria ultimului veac, un soi de despărţitor, format din state de dimensiuni mici și mijlocii. Acestea aveau să separe spațiile vitale, sau zonele de confort, ale „pulsarului” hiper-militarist german de cel al „găurii negre” ruso-sovietice, cea care reînghiţise posesiunile ţariste, păstrând totodată proprietatea testată în evul lui Napoleon de a topi armiile năvălitoare. Dar cel care a găsit cifrul geografiei regiunii avea să fie Sir Halford J. Mackinder, teoretician suprem al dinamicii geopolitice a Estului Europei (cu al său articol The Geographical Pivot of History, din 1904).


„România este un stat adânc ancorat în cultura europeană și un puternic susținător al proiectului european, care în același timp a construit un parteneriat strategic puternic și diversificat cu SUA. Suntem extrem de interesați să menținem o relație transatlantică operațională și robustă, vitală pentru sistemul de valori al civilizației occidentale”. Klaus Iohannis

„Nu ne-am oprit într-un singur loc, nu ne limităm doar la discuții, nu ne limităm doar la teoria politică. Vrem sa fim, și în realitate suntem, practicieni politici, co-creatori ai unei Europe Centrale eficiente și active, la scară globală”. Andrzej Duda

„Inițiativa dorește să contribuie la dezvoltarea economică a Europei Centrale pentru a elimina diferențele dintre așa-numitul Est și Vest al Europei, între așa-numita Europă Veche și Nouă, ceea ce va înseamna în cele din urmă un nivel de trai mai bun pentru cetățenii noștri bun pentru cetățenii noștri”. Kolinda Grabar-Kitarovic


Middle Tier-ul lui Mackinder – având și alte nume de scenă, precum cordon sanitaire și Teufels Gürtel (Cureaua Diavolului) – se suprapune exact peste regiunea acoperită astăzi de I3M.

În amintitul articol de referinţă al lui Mackinder, Europa de Est reprezenta cea mai convenabilă intrare geografică a Pivotului („pivotul geografic al istoriei”, regiunea care constituia o răscruce și un portal al „lumii vechi”). Dominaţia asupra Pivotului avea să fie cheia dominaţiei asupra Eurasiei, habitatul și ispita marilor civilizaţii, iar dominaţia asupra Eurasiei, cheia dominaţiei mondiale. Într-o lucrare ulterioară, Democratic Ideals and Reality, din 1919, cu deznodământul Primului Război Mondial deja știut, Mackinder revizuia aria Pivotului până la a cuprinde întreaga jumătate de est a Europei și avea să-l reboteze Heartland. I3M reprezintă o replică adusă la zi a viziunii despre lume a lui Mackinder, de acum mai bine de o sută de ani.

Avem o variație cartografică a unui Imperiu Austro-Ungar „plus”, unde, forțând analogia, Varșovia ar fi pe post de Viena, iar Bucureștiul, pe post de Budapesta.

I3M: fața neprevăzută

Într-un recent studiu intitulat The Three Seas Initiative: geographical determinants, geopolitical foundations, and prospective challenges, Petar Kurecic actualizează viziunea geopolitică a lui Mackinder, explicând-o prin datele zilei.

În primul rând, partea de nord a I3M este situată în ceea ce Mackinder denumea the Inner Crescent (semiluna interioară), o zonă din care poate fi accesată și penetrată aria Pivotului, acoperită în prezent de Federaţia Rusă, graţie terenurilor joase care predomină în geografia acestui spaţiu, fără bariere naturale reale. Deși mai degrabă improbabilă o astfel de ofensivă, simpla poziţionare a unor state din bateria NATO creează sentimente de neliniște pentru o Rusie al cărei unic „cordon sanitar” este reprezentat de Belarus.

În al doilea rând, avem raţionamentul inversat, prin care regiunea baltică, din cauza poziţiei avansate, este cea mai expusă incursiunilor dinspre răsărit. I3M, pusă sub scutul NATO, are rol de deterent faţă de exploatarea acestei geo-vulnerabilităţi.

În al treilea rând, deși ipoteza lui Mackinder că dominaţia lumii ar fi pecetluită dacă Germania și Rusia și-ar da mâna, transformând Eurasia și apoi planeta în locul lor de joacă, I3M caută tacit să se imunizeze faţă de o conjuncţie spontană a celor două puteri a căror influenţă este codificată în economia și geografia lor (forţa de producţie germană, stocul de resurse rusesc). SUA caută alternative la (inter) dependenţele ruso-germane (iritată de gazoductele Nord Stream), propunând un win-win geo-politico-economic ţărilor I3M.

Riscurile exogene și endo… crine

Alintată Trimarium (ca aluzie la ideea interbelică) sau Verticala (urmărind dispunerea longitudinală a componentelor), Inițiativa celor Trei Mări rămâne o delicată construcţie inter-statală, fie ea și informală. Și ca orice astfel de arhitectură, este prinsă într-un exerciţiu multistrat de „echilibristică politică”. Straturile, altminteri puternic intercorelate, sunt inter-, intra-, infra-.

La nivel inter-, am discutat deja despre poziţionarea I3M pe talerul euro-atlantic în balanţa de putere regională, în care Rusia este percepută ca o prezenţă apăsătoare, ameninţătoare. Doar că vorbim despre grade diferite de „ruso-fobie”. În ciuda unanimităţii în susţinerea sancţiunilor contra Rusiei, a susţinerii rolului NATO în Europa și a adeziunii la politica externă SUA post-1990, statele membre ale I3M par împărţite în două tabere: una formată din Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, România și Croaţia, adică „New Warriors”, puternic și angajat pro-atlantistă, iar cealaltă compusă din Austria, Bulgaria, Ungaria, Slovacia și Slovenia, grupul „Pragmatics”, pe motiv de atitudine conciliantă faţă de Moscova, lubrifiată și de dependenţa de gazul rusesc.

În privinţa nivelului intra-, compactul de state este animat de raţiuni de influenţă regională care trec de paritatea afișată la nivel oficial. Ascendentul teritorial și demografic al Poloniei, rezultatele economice sistematic peste media blocului ex-socialist est-european (observate atât în perioada de tranziţie, cât și recent, în rezilienţa la recesiunea globală), precum și prestanţa politică în plan comunitar european (unde a exhibat valenţe de policy-maker, nu de policy-taker) o recomandă pentru statutul de primadonă. Însă o atare revendicare nu are cum să nu iște sentimente de invidie și ostilitate într-un ambient regional în care nu există stat care să nu reclame pentru sine rol de „hub”, „placă turnantă”, „moderator” sau „exportator de stabilitate”.

Nu în ultimul rând, la nivel infra-, se observă în majoritatea ţărilor membre I3M o concentrare de „anti-valori” (cel puţin în raport cu gândirea politică europeană dominantă), desemnate ca tendinţe iliberale (conservatoare). Privind doar la statele membre ale Grupului de la Vișegrad (Polonia, Republica Cehă, Slovacia și Ungaria), acestea poartă în prezent eticheta de „democraţii iliberale”, obiectând faţă de acceptarea refugiaţilor conform cotelor impuse de UE și, în genere, reticente sau opuse făţiș unui Bruxelles perceput ca a-naţional, federalist, hiper-integrator. Aceste atitudini lărgesc decalajul est-vest din UE, fără însă a se înţelege din aceasta că sunt vreun liant în sine pe axa nord-sud, date fiind fricţiunile și fobiile asimetrice din conclav.

I3M: fața revăzută

Revenind la evenimentul I3M din România, acesta a fost premers mediatic de un întreg cortegiu de semnale contradictorii. Unele erau menite a acredita o inabilitate românească în a citi semnele vremurilor: vezi invitarea de Președintele Iohannis a Germaniei – știut partener economico-energetic al Rusiei – într-o regiune care, în pofida amplasamentului pur european, abundă de interese americane – reactivate și pe tema exporturilor de gaze, alături de tezele securităţii și pavezei NATO. Altele glosau pe luptele între „palate” și „sabotarea”, pe parte bugetară, a Președinţiei, ca amfitrion al summit-ului, în contextul diferendului de competenţe în materie de politică externă, dar și al animozităţii mai ample între Cotroceni și Victoria/ Kiseleff.

Proiectul pentru gaz natural lichefiat include un terminal de gaze din Polonia, deja operațional în portul baltic Swinoujscie, și un al doilea, care ar trebui finalizat anul viitor, în Croația, pe insula Krk.

  • Sub privirile unui prezidiu format din Președintele României, Klaus Iohannis, Președintele Croației, Kolinda Grabar-Kitarovic, Președintele Poloniei, Andrzej Duda, Președintele Republicii Federale Austria, Alexander van der Bellen, și Comisarul European pentru Dezvoltare Regională, Corina Crețu, la București au fost semnate două documente importante în perspectivă comercială și investițională: Declarația Comună pentru crearea Rețelei de Camere de Comerț I3M și investițională și Scrisoarea de Intenție cu privire la înfițințarea Fondului de Investiții al celor Trei Mări.

  • Liderii prezenți la summit-ul I3M au mai adoptat și o listă cu 27 de proiecte regionale de interconectare, dintre care șase au fost propuse de România: o bursă de transporturi și logistică în regiune; gazoductul BRUA (Bulgaria, România, Ungaria, Austria); o platformă digitală pentru monitorizarea bazinelor hidrografi ce din zonă; FAIRway Danube – reabilitarea și întreținerea șenalului Dunării și aflțuenților săi navigabili; coridorul feroviar Gdansk-Constanța; soluții de interoperabilitate pentru un sector energetic digitalizat și sustenabil în domeniul stocării energiei.

Finalmente, summit-ul și forumul au avut și buget, și loc, au generat socializare B2B și B2G, precum și mesaje politice. Declaraţia comună a statelor participante avea să reprezinte suma sentimentelor și raţiunilor pozitive de la un eveniment care va fi facilitat câteva concilieri și deschideri potenţiale: invitarea Germaniei drept viitor partener (recunoscându-se importanţa „binecuvântării” Berlinului, dacă nu chiar a „împreună-lucrării” în orice iniţiativă care se petrece în Europa unită și mai ales la graniţele germane), împăcată cu reconfirmarea rolului crucial al SUA (și prin NATO) în a furniza securitate militară și energetică regiunii (esenţială pentru orice fel de emulaţie economică s-ar dori în perimetrul I3M).

Privit într-o notă mai personală, subiectivă, componenta de forum a evenimentului a avut un aer aparte. Frapantă de la bun început a fost prezenţa americană care putea părea asediantă pentru cineva care ar fi venit la eveniment înarmat doar cu cunoștinţe de geografie: de când e America riverană la vreuna dintre cele trei mări? Venea servit în minte bancul cu Uniunea Sovietică, ai cărei vecini erau cine voia ea să fie. Apoi, atmosfera aproape cazonă oferită de moderatorii sesiunilor de deschidere și de închidere ale forumului de… afaceri: generalul James L. Jones, președinte interimar al Atlantic Council, ex-comandant al forţelor americane din Europa, și Ian Brzezinski, fiul celebrului său tată, Zbigniew, și, pe urmele lui, reputat consultant militar.

Însă, de departe, starul evenimentului avea să fie Rick Perry („not from the military”, așa cum avea să se prezinte hâtru fostul ofiţer în Air Force, marcând deferenţa ce există în armata SUA faţă de „adevăraţii soldaţi”, cei din Marine Corps – pușcașii marini –, din rândurile cărora făcuse parte și generalul Jones). Speech-ul texanului din administraţia Trump a fost sclipitor, cu toate ingredientele retoricii și oratoriei, în contrast cu produsele „școlii” de discurs public românesc, pur banale și clișeiste. Cu atât mai iconoclast a fost Perry vorbind nepanicarde despre gazele de șist, despre progresele ecologice care vin doar o dată cu dezvoltarea economică și despre pripeala frenetică conexă tezei încălzirii globale.

România, mările și… măririle ei

Ţara noastră – atât la nivel de autoritate centrală, cât și la nivel de societate în ansamblu –, la fel ca fiecare dintre participantele la I3M, precum și ca potenţialele viitoare membre, ca partenerele active sau ca spectatoarele rezervate, are propriile idei și idealuri, după cum și propriile calcule de necesitate și de oportunitate. Are frământări interne și are fricţiuni externe.

Dincolo de calitatea de membru în organizaţiile-pilon euro-atlantice – UE și NATO –, România și-a desenat propriul portofoliu de relaţionări regionale și transregionale, motivate de interese de securitate, în sensul larg al termenului. Acestea sunt atinse mai bine în formate mai suple, înainte de a fi puse pe mese de negociere mai largi: Formatul București (B9 – flancul estic al NATO) sau, în trecut, Grupul de la Craiova (întru pregătirea aderării la UE). România ia parte și la Inițiativa 16+1 (reunind China și 16 state central și est-europene) sau la Inițiativa Belt&Road (remake al vechiului Drum al Mătăsii). Ceea ce aduceformatul I3M ar fi tocmai acea „verticalizare” gândită a regenera relaţii economice și securitare și pe orientarea longitudinală.

Dacă este un aspect din care avem de câștigat, dincolo de cifrele fluide ce pot relativiza o analiză cost-beneficiu ca la carte, acelea sunt câștigurile obtenabile din accelerarea investiţiilor în infrastructuri – boală lungă românească –, fie acestea de transport (coridoare europene, ca bază pentru racorduri interne), energetice (vezi proiectul gazoductului BRUA) și de telecomunicaţii.

Dar privind fie și doar la numele I3M, un interes major al României este conectarea, prin ea, a Mării Negre la economia grupului, la economia UE și la cea globală, în ultimă instanţă. Vorbim despre o mare cu zăcăminte de gaze naturale pe platoul continental românesc (a căror exploatare s-a poticnit în proverbul cu „blana ursului din pădurea… ofshore”), despre Constanţa, cel mai mare, dar și subutilizat port de containere, despre Dunăre și magistrale europene TEN-T, precum și despre o mare cu narative culturale pestriţe, greu acomodabile politic, cu o Crimee re-apropriată de Rusia exact pentru poziţia pontică și cu rute de navigaţie folosite în contrabandă.

A propune formate de integrare parțiale, cu viteze ajustate, cu centri ad-hoc (Polonia) și cu tutori alternativi (SUA) reprezintă o erezie relativ la ortodoxia coeziunii interne a Uniunii.


Noi trăim aici la o raspântie de drumuri, la o raspântie de culturi și, din nefericire, la o raspântie de năvăliri și imperialisme. Noi nu putem fi despărțiți de întregul complex geografic care, cum veți vedea, ne mărginește și ne hotărăște destinul, între cele două elemente care îl stăpânesc, muntele și marea. Ceea ce aș vrea să apară lămurit este că, pentru a ne înțelege trecutul, trebuie să înțelegem mai întâi întregul complex geografic, istoric, geopolitic, din care acesta face parte. Gheorghe Bratianu (1941)


Statele Unite ar trebui să facă tot ceea ce ține de ea pentru a ajuta la revenirea la normalitatea sănătății economice în lume, fără de care nu poate exista stabilitate politică și nici nu poate fi asigurată pacea. George C. Marshall (1947)


Micile națiuni nu cunosc senzația fericită de a exista dintotdeauna și pentru totdeauna; toate au trecut, într-un moment sau altul al istoriei lor, prin anticamera morții; confruntate mereu cu aroganța celor mari, ele își văd existența veșnic amenințată sau pusă sub semnul întrebării, fiindcă existența lor este o întrebare… Milan Kunder (1993)

(A)Morala poveștii

Un vechi dicton, care își clamează validitatea imuabilă și în ecosistemul rural tradiţional, și în cel al coabitării regionale inter-state, spune că „gardurile înalte fac vecinii buni”. Desigur, nu toate răspunsurile bunei convieţuiri internaţionale stau în graniţele fortificate și, în corolarul lor, diplomaţia distributivă, cea care de multe ori încearcă a împărţi „deneîmpărţitul”. În spaţii geopolitice tensionate – și care nu sunt?; și câte sunt mai puţin ca Orientul european? –, există și soluţia amintită cerebral, în a sa Zece mii de culturi, o singură civilizație, de Mircea Maliţa. Diplomația integrativă, „școala proiectului comun”, a pacificat, prin cărbune și oţel, Vestul – fie și imperfect economic, mai bine decât creioanele politice cu vârf gros plimbate pe harta Estului.

Conectivitatea și comercialitatea (intrarea în diviziunea extinsă a muncii, cum ziceau clasicii economiei, sau în lanţurile de ofertă sau valoare adăugată, cum zic cei contemporani) reprezintă singurul mod în care distribuția puținului poate fi înlocuită întâi marginal, apoi tot mai convingător, printr-o contribuție remunerativă la… mai mult. Sună, firește, idealist; și se știe din istorie că realismul puterii fixează marja de operare a raţiunii. Însă chiar și așa, amestecul atât de inflamabil de „locuri nepotrivite” (apropo și de Răzbunarea geografiei a lui Robert D. Kaplan) și „oameni (politici) nepotriviţi” poate să fie „îmbunat” prin rute și rosturi noi pentru „cei mulţi”. Și uite-așa primește și plebelul, și Cezarul ce-i al fiecăruia, și Domnul pe ambii mai bine-dispus.