Mihaela Miroiu este o personalitate publică foarte cunoscută în mediul educat, fiind asociată, între altele, cu feminismul postdecembrist. A fost implicată în numeroase proiecte civice, militând pentru drepturile femeilor. A fost printre primele cadre didactice universitare care au luptat din răsputeri pentru înființarea unui program de studii masterale de studii de gen, a unei reviste dedicate analizelor teoretice din zona feministă, a unor proiecte de lege privind egalitatea de șanse. Pentru multe dintre feministele de astăzi a fost mentor și sprijin. Multe dintre ele și-au găsit propria cale, unele dezvoltând proiecte ambițioase și organizații non-guvernamentale dedicate luptei pentru drepturile femeilor, cum este, de pildă, centrul Filia. Altele au fondat cercuri de lectură și dezbateri pe teme feministe. Direct sau indirect, Mihaela Miroiu a influențat generații de feministe și a pus temeliile acestei mișcări în România post-1989.

Un aspect interesant este că multe dintre feministele de astăzi nu se mai regăsesc în feminismul liberal de care Mihaela Miroiu a fost atașată ani de zile. Acest detaliu este apreciat ca o dovadă de maturizare a feminismului din țara noastră, maturizare manifestată prin depășirea și a temelor parohiale, și a celor cosmopolite dominante. S-au dezvoltat mai multe direcții și curente, aflate nu de puține ori pe poziții contradictorii. Se discută despre feminismul socialist și despre feminismul intersecțional. Adeptele acestor dezvotări doctrinare, emulând cercetătoare din alte țări sau propunând propriile argumente, nu se mai regăsesc în feminismul liberal, se simt trădate de idealurile acestuia și optează pentru forme mai progresiste ale feminismului în care societatea să fie schimbată profund. Ele nu doresc să andoseze o societate încă profund discrimatorie între genuri și nici nu vor să acrediteze diverse ierarhii instituționale controversate. Azi, de pildă, unele dintre cele mai mari firme de armament sunt conduse de femei. Suntem fericite că femeile au ajuns la butoanele celor mai sofisticate dispozitive criminale? Exagerând pentru exemplifcare, să ne întrebăm, așadar, ce ar fi oare progresul feminist. Conducerea organizațiilor mafiote și a cartelurilor de crimă organizată de către femei? Egalitatea în oprimare și exploatare cu partenerii bărbați? Sau poate o lume în care înseși relațiile de putere să fie fundamental schimbate? O lume în care da, muncile domestice să nu fie desconsiderate, nici expediate ipocrit de către marile doamne din corporații către femei din Asia sau Europa de Est care n-au altă șansă de supraviețuire. Interviul care urmează este unul deschis polemic, unul în care sunt puse față în față puncte de vedere feministe diferite, lucru care poate reprezenta în sine o marcă a faptului că dezbaterile în materie s-au democratizat și deregimentat.

Doamnă profesoară Miroiu, ați fost printre primele feministe din România recentă. De mai bine de două decenii v-ați asumat această luptă continuă cu stereotipurile și nedreptățile îndreptate împotriva femeilor. Dacă ar fi să faceți un bilanț, care sunt lucrurile care vă bucură și ce anume vă nemulțumește în felul în care feminismul a evoluat în țara noastră?

În numele unei exactități, primele feministe din România s-au manifestat public după 1848 și au continuat să evolueze la cote foarte semnificative, inclusiv pe plan internațional. Această evoluție s-a prăbușit și a fost înăbușită odată cu dictaturile, îndeosebi cu dictatura comunistă. Comunismul a însemnat o ruptură radicală cu orice „-ism” democratic. Feminismul a fost considerat deviaționism burghez și a fost tratat ca atare. Eu m-am implicat în cunoașterea și dezvoltarea intelectuală a feminismului începând cu 1991. În cea civică, începând cu 1993. Politic, m-am implicat preponderent la nivel de consiliere și proiecte politice (acum în PLUS). La reînceputurile feminismului, eram o mică mână de oameni care trebuiau să facă de toate: a. Să cerceteze, învețe, să îi învețe pe alții, să creeze, să dezvolte instituții; b. Să înființeze și dezvolte asociații pentru drepturile femeilor; c. Să facă analize politice, să pregătească politicieni, să facă lobby. Partea excelentă este că toate aceste lucruri s-au și întâmplat. Acum există domenii de studii, masterate, cursuri, organizații neguvernamentale, publicații feministe. Există colecții editoriale dedicate feminismului. S-a făcut multă cercetare originală. S-au dezvoltat cursuri și masterate în alte universități pe diverse profiluri: științe politice, sociologie, istorie, studii culturale. În timp asociațiile au devenit foarte active, mai ales în privința combaterii violenței domestice, a hărțuirii sexuale, a sexismului în media. Unele partide noi încearcă să aibă agende feministe (Demos, PLUS). Mă nemulțumesc în principal următoarele lucruri: a. Feminismul este și trebuie să fie și o ofertă creativă. Contestăm, dar e nevoie să producem alternative ginomorfce și androgine la cultura existentă. Oferta actuală nu este încă foarte dezvoltată: b. Feminismul este un termen generic. El îmbracă formele experiențelor și intereselor femeilor din grupuri sociale, etnice, rasiale, de orientare sexuală etc. diferite. Prin urmare, vorbim mai degrabă despre „feminisme”: liberal, socialist, conservator, ecofeminism, anarho-feminism, feminism rom, feminism pentru femei marginale și sărace, feminism LBT, feminism intersecțional etc. Este curios faptul că unele feministe au alergie la acest pluralism; c. Impactul feminismelor în politică este încă precar.

Eu consider că ceea ce au în comun toate feminismele este faptul că sunt un drum spre autonomia femeilor. Anume spre putința de gândi cu propria lor minte, de a-și formula propriile idei și interese, de a acționa în consens cu acestea.

În continuarea discuției noastre, voi aborda o temă mai puțin comodă: feminismul liberal. De curând Editura Fractalia a publicat manifestul Feminismul celor 99%. Acolo feminismul liberal e prezentat ca un curent care trebuie abandonat întrucât el s-ar adresa femeilor privilegiate. Ce părere aveți?

O parte dintre feministe vestice aparțin stângii anticapitaliste. Eu am trăit 34 de ani într-un regim de extremă stângă. Poate că pe ele le-a oprimat capitalismul. Pe noi, cele din generația mea și a mamelor, ne-a oprimat comunismul. Cu vârf și îndesat. Comunismul, visul abstract al stângiștilor și coșmarul celor care l-au trăit, are cu totul altă semnificație. Pe femeile din generația mea nu le-a obligat la muncă niciun capitalism. Nu capitalismul le-a trimis într-un colț de țară, cu legare de glie. Nu le-a tratat ca parazite dacă nu lucrau timp de 6 luni. Nu capitalismul ne-a măsurat rația de libertate de exprimare, asociere și mișcare, gramele de mâncare, kilowații de curent, metri pătrați locuibili, tipul de haine pe care le pot purta, orele la care vin gazele, zilele de apă caldă. Nu capitalismul ne-a trasat o normă de copii, ne-a încărcat în camioane să ne trimită la controale ginecologice forțate, nu el ne-a pus procuratura la patul de spital. Știu sau admit aceste femei atât de anti-capitaliste că în comunism nu am avut voie să ne adunăm, să protestăm, să facem lobby pentru legi împotriva violenței domestice, a hărțuirii sexuale, a inegalității de șanse și că, prin urmare, nu le-am avut? Știu ele oare că în comunism nici nu se discuta măcar duba zi de muncă a femeilor? Era de la sine înțeleasă. Eu nu cred într-un feminism acontextual. Avem, simplist vorbind, două variante deja experimentate istoric: un capitalism democratic, desigur nedrept pentru multe categorii de oameni și un comunism atroce, deosebit de nedrept pentru oamenii care iubesc libertatea, sunt autoafirmativi, au nevoie să crească și să se dezvolte după puterile lor, dar nu au voie să fie nici liberi, nici creativi, nici asociativi, nici întreprinzători. Pe scurt; toți eram egali. Dar egali cu zero. Judecățile acestea rămân dihotomice: capitalism versus comunism (sau altă societate egalitară, cât mai imaginară cu putință). Am avut o asemenea polemică în revista americană feministă Aspasia. Ca să nu lungesc argumentarea, eu consider că ceea ce au în comun toate feminismele este faptul că sunt un drum spre autonomia femeilor. Anume spre putința de gândi cu propria lor minte, de a-și formula propriile idei și interese, de a acționa în consens cu acestea. Aici apar marile diferențe. Pentru o bună parte a femeilor sărăcia și exploatarea (inclusiv sexuală) sunt complet înăbușitoare. Ele au acută nevoie de un feminism socialist. Dacă aceste imense poveri sociale au și dimensiuni de rasă, etnie, orientare sexuală, cu atât mai mult au nevoie de un feminism intersecțional în combinație cu cel socialist. Femeilor care au profesii performante și aparțin clasei de mijloc este le este bun feminismul liberal, din specia liberalismului etic, care să includă strategii de non-discriminare și egalitate de șanse. Nu cred că există tip de orientare, inclusiv anarho-feminismul și ecofeminismul, care să nu aibă legitimitate și explicații. Nu îmi pot însă explica ce ispită totalitară poate să bântuie anumite cercuri feministe încât să spună că un singur chip al feminismului este adevărat, bun, valid. Cu atât mai mult acum, când se clatină amețitor fundamentele democrațiilor liberale inclusiv în cele mai stabile țări democratice. Mai mult, să contești utilitatea feminismului drepturilor, nediscriminării și egalității de șanse în competiție, adică pe cel liberal, presupune fie că nu mai sunt discriminări și nici asimetrii de exercitare a drepturilor. Suntem oare acolo? Nu cumva contestând feminismul liberal contestăm de fapt, cadrul generic al tuturor celorlalte feminisme? Cred că, în afara extremismelor, cea mai mare amenințare actuală o reprezintă populismele de dreapta și de stânga. Mă tem că trebuie să repet. Mai întâi sunt umanistă și apoi feministă. Mai întâi sunt democrată și apoi feministă liberală. Pe scurt, feminismul este diferența specifică a umanismului și democrației liberale cu pretenții de neutralitate de gen. Când genul proxim – umanismul și democrația se află sub asediu –, mă tem că nu îmi permit luxul sau naivitatea să cred că mai poate exista feminism dacă ele se prăbușesc.

O altă critică importantă privind feminismul liberal vizează femeile de succes din corporații. Autoarele manifestului feminist sunt de părere că rolul feminismului nu este să le încurajeze pe femei să fie părtașe, alături de bărbați, la o lume nedreaptă bazată pe exploatare. Ce părere aveți?

Cred că răspunsul implicit se află mai sus. Dar pragmatic vorbind, până va veni lumea aceea fără exploatare, femeile ce ar trebui să facă? Să își dea demisia din corporație? Sau – dacă ele chiar cred în dreptate socială – să stea colo, să ajungă la decizie și să încurajeze acțiuni corporatiste pentru stakeholders care să ajute comunitățile în care operează corporațiile să facă spitale pentru comunitate, grădinițe pentru copiii angajaților, acțiuni ecologiste? Problema cu utopiile este aceea că nu au termen de dare în folosință. Până la ele, trebuie să trăim viața pe care o avem. Dacă femeile au ceva mai multe înclinații educate spre grijă, atunci cu cât decid mai mult, cu atât șansa ca să existe rețele de apă și canalizare, servicii de îngrijire pentru copii, bolnavi, vârstnici, atât inițiate de către privați, cât și de către stat. Sau, mă rog, asta înțeleg eu prin feminismul profesionistelor de succes din corporații: să umanizeze politica acestora.

Sunt o adeptă a democrației paritare, deci a unor liste electorale în care să se succeadă fecare gen: o femeie/ un bărbat. Sistemele democratice sunt o oglindă a populației. În numele cărui considerent nu ar trebui femeile reprezentate proporțional?

O altă problemă spinoasă care privește feminismul liberal se referă la externalizarea muncii domestice. Cu alte cuvinte, femeile albe puternice se bazează pe femei din așa-numitul Sud Global pentru muncile casnice. Or, poate ar trebui să lupte pentru o lume în care să avem toate șansa de a avansa profesional. Cum vă poziționați în această privință?

Munca de acasă a fost, prin tradiție, gratuită, prestată aproape exclusiv de către femei. Nu a fost nici măcar recunoscută ca muncă. Nu a condus la drepturi la îngrijiri medicale, la pensii sau concedii plătite etc. Întrebare: de ce ar trebui să fim împotriva muncii salariate de îngrijire a copiilor, vârstnicilor și de menaj? Munca este plătită. Dacă e contractuală, ea înseamnă și asigurări de sănătate și pensie. Dacă ne uităm cu dispreț la muncile casnice, înseamnă că avem o mare problemă. De ce e umilitor să le faci? De ce este inferior? De ce e mai bine pentru femei să care saci, să plivească buruieni sau să culeagă banane, să adune cifre decât să facă munci casnice salariate? Pentru că acestea sunt tradițional femeiești, deci înjositoare? Eu cred că, dacă gândim așa, am aterizat într-o contradicție în termeni: feminism misogin. În plus, la ora actuală e foarte probabil ca aceste locuri de muncă să fie tot mai căutate, inclusiv de către bărbați. Cu cât cererea va fi mai mare, cu atât mai mult vor crește salariile pentru muncile casnice. În plus, sunt mult mai puțin plicticoase decât muncile de rutină, fie ea și rutină intelectuală.

Un alt element tranșant al feministelor militante privește tavavanul sau plafonul de sticlă. Ele spun că nu sunt interesate să spargă niciun plafon de sticlă atâta timp cât restul de 99% vor rămâne să strângă cioburile. Cum vă raportați la un asemenea punct de vedere?

Îmi pare rău, dar nu mă omor după polemizat cu metafore.

În fne, cotele de gen: ne puteți explica dacă și de ce am avea nevoie de ele?

Da. Sunt o adeptă a democrației paritare, deci a unor liste electorale în care să se succeadă fecare gen: o femeie/un bărbat. Rațiunile: a. Sistemele democratice sunt o oglindă a populației. Am acceptat că nu îi alegem pe cei mai buni doar din București, ci din toată țara, potrivit cu proporția populației respective din fecare județ, oraș, comună; b. Am acceptat că minoritățile etnice trebuie reprezentate pentru că au și interese specifice; c. Femeile sunt jumătate din populație și au și experiențe și interese specifice. În numele cărui considerent nu sunt reprezentate proporțional? Oare precaritatea sau lipsa rețelelor de apă și canalizare, calitatea slabă a sănătății publice, calitatea precară a ofertei și condițiilor de educație și ierarhizarea salariilor bugetare cu educația, sănătatea (acum ceva mai puțin) și cultura la coada cozilor nu au nicio legătură cu nereprezentarea femeilor și intereselor lor?

Avem partide, chiar partidul de guvernare, care avansează femei în poziții de conducere. Totuși sunt voci care spun că acest lucru face mai mult rău decât bine feminismului. Dumneavoastră ce credeți?

Cotele paritare de gen sunt necesare pentru ca femeile să nu mai fie promovate prin privilegiul unei relații speciale cu șeful, ci prin dreptul de a fi reprezentate. Dacă sunt promovate de șef, normal că își reprezintă șefii, nu electoratul. O astfel de promovare face rău feminismului, democrației, dar mai ales electoratului.