Nu a trecut mult de când a eșuat lamentabil subscripția publică pentru revenirea „Cumințeniei Pământului” a lui Brâncuși din mâini private „înapoi” la statul român (care o colectivizase/naționalizase cu decenii în urmă, printr-o tranzacție suspectă a fi fost la fel de voluntară precum cea care vizase și ogoare ale chiaburimii, și pe cele ale țărănimii de rând, sau fabrici ale burgheziei industriale, sau reședințe ale dușmanilor intelectuali ai poporului). În acest timp, pe piețele lumii se plătesc bani grei pe operele sale, cu mult mai mulți decât au reușit „toți” românii să strângă. Morala nespusă a poveștii? Poate că arta reprezintă un bun public, dar ea rămâne, înainte de orice, o binecuvântare privată, căci frumusețea nu emană de la autorități colectiv(ist)e, ci este în ochii plătitorului, care și-a apropiat-o liber și apropriat-o legitim.

Națiunea

Constantin Brâncuși a creat în România natală, înainte de a o face în Franța adoptivă. A creat în timpul său, înainte de a o face pentru eternitate. Brâncuși a devenit popular în propria țară după ce a fost adoptat ca profet al unei elite avangardiste europene și a rămas un simbol al culturii românești, fie că simbolistica i-a fost înțeleasă de cei mulți sau doar de niște puțini. Intrând în coliziune frontală cu „realismul socialist” – pretins deopotrivă științific și artistic –, considerat un exponent periculos al unei boeme decadente, cu minunatul său ansamblu din Târgu Jiu, România – alcătuit din Coloana recunoștinței fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului – ferit milimetric de adierea buldozerului, Brâncuși a fost în cele din urmă reabilitat de regimul comunist. În perioada post-stalinistă, despoții Partidului Comunist Român se străduiau să se scuture de jugul universalismului rusesc, cântând refrenul naționalismului românesc. Într-o încercare pragmatică de „reînrădăcinare” a unei ideologii fundamental venetice, aceștia căutau vestigii culturale neaoșe care să le ancoreze autoritatea în ochii poporului. În evul post-1989, „internaționalizatul” Brâncuși (re)devenea sacru în țara sa de obârșie, dar operele de acasă aveau de înfruntat o situație necunoscută până atunci. În locul mai vechii „mișcări a valorilor” între expoziții emfatice și magazii mohorâte (și înapoi) – aceasta în funcție de mofturile poliției culturale a Partidului Comunist, după cum a și fost cazul Cumințeniei –, pentru unele dintre lucrările sale anterior confiscate și, de-acum, gata de retrocedare, s-a deschis noua perspectivă (și presiune) a „mișcării valorilor”, de data aceasta, în spațiul pieței mondiale. Iar pentru o cultură națională, la astfel de tranzacții se strigă „Trădare!”.

Vestea unei posibile licitații pentru capodopera lui Brâncuși, odată înapoiată proprietarilor ei de drept (moștenitorii celor originari), dublată și de suspiciunea părăsirii teritoriului național, a produs o emoție efervescentă. O fi drept ca un exemplar din Tezaurul Cultural al României să odihnească prin muzee străine sau colecții private, departe de căminul în care s-a zămislit? Din punct de vedere juridico-legal, apartenența la categoria „Tezaur” aduce imposibilitatea părăsirii teritoriului românesc de către o operă astfel clasificată, indiferent de regimul de proprietate (public sau privat). Poate fi scoasă doar temporar din țară și doar cu aprobare legală. Și totuși, emoția populară a devenit subit incandescentă. Fie și doar a „privatiza” Cumințenia era o… obrăznicie. Ironic, apropo de originile „naționale” ale operei: piatra din care este făcută, calcar crinoidal, a fost extrasă de undeva din catacombele pariziene, din grotele Savonnieres. Departe de Hobița, Oltenia, România lui natale. „Piatra” a urmat omul; și o „operă” urmează tot omul.

Iar dilemele n-au contenit. Este moștenirea noastră culturală de scos la licitație? Este piața globală (cu prețurile sale nebunești, rod al capitalului cosmopolit care când susține arta de fapt o subjugă, în numele și în contul „celui mai potent licitator”) instanța sau autoritatea aptă a consfinți locul geometric și geografic al „valorilor culturale”? Monetizând cultura națională, oare nu o… de-monetizăm? Este oare o indolență mai mare decât cea a statului român, care se ascunde în spatele co-finanțării neconvingătoare a unei chete publice, mimând preocuparea de a păstra în jurisdicția legală și morală românească o lucrare ce ține înăuntrul ei energiile subtile ale Kogaionului geto-dacilor, precum cele care emană din magnetica Cumințenie? Toată zarva pare să se fi învârtit în jurul statului român, dar nu că ar fi obținut-o dubios (de fapt, strămoșul lui brutal comunist, imediat postbelic), ci că a cedat-o cumva „fără luptă” (în ipostaza lui contemporană, „liberală și democratică”), iar, apoi, nu ar mai fi știut cum să o cumpere cu banii „lui” publici. 

Rațiunea

Să fie, totuși, statul custode legitim al operei unui creator anume sau al moștenirii culturale publice? Dar al vreunei emoții artistice, dar al patrimoniului culturii adevărate?

În astfel de momente apare, subit, în rândul unei anumite părți a publicului larg, un patos cultural-naționalist. De cele mai multe ori, el trece dincolo de măsura corectă a lucrurilor și de ideea mai prozaică, poate, care l-a animat pe artist, cum este cazul lui Brâncuși. Da, el a dat un trup (formă) și un suflet (fond) unei pietre inițial amorfe, dar nu s-a sfiit să o lase să ajungă în posesia unor semeni care, și la propriu, și la figurat, vor fi dat „doi bani” (de fapt, mult mai mult) pe ea.

Caracterul negociabil al operelor sale este departe de a fi un păcat. Brâncuși a vândut la vremea sa o mare parte din lucrările sale, acceptând faptul că o tensiune pozitivă rezidă între piață și cultură: actul comercial completează actul cultural atunci când libertatea demiurgică a artistului întâlnește recunoașterea voluntară din partea admiratorului, totul într-un joc al preferințelor demonstrate și reciproc benigne, al producției și liberului-schimb în arte: bunuri contra bani

Circulația unui „bun cultural”, recunoscut ca atare, chiar și în cadrul unei licitații gratuit citite drept cinice, validează (nu slăbește), indiferent de meridiane și paralele, cultura de acasă. „Brâncuși”, scos la licitație la Christie’s (26 de milioane de euro în 2009 la Paris pentru Madame L.R. sau 5,4 milioane de euro în 2014 la New York pentru o versiune în matriță a Sărutului) este tot român. Poate că este chiar mai român de atât, fiindcă și-a trăit românitatea de-a lungul și de-a latul planetei și colectează un soi de „polițe de recunoștință” pentru comunitatea de obârșie, fie și mult după dispariția din această lume. Vorbim despre o lume coagulată de „complemente” economice și consolidată de „complimente” culturale. Nu este deloc deplasată o astfel de dialectică de market(ing): „Vino să investești și să faci comerț cu noi, românii, pentru că pe certificatul nostru de creativitate și credibilitate se poate vedea lesne și efigia trudei și a talentului lui Brâncuși!”. 

Spiritul și marca lui Brâncuși nu sunt statice și rigide. El a ales să scape din strângerea corsetului autosuficienței domestice. A plecat spre alte orizonturi, dar fără să-și piardă busola care indică invariabil înspre acasă. A inspirat același aer cu Rodin doar ca să-l expire în momentul în care s-a simțit sufocat de acesta, a împletit fibra autentic românească cu studiul temelor universale, îmbogățindu-le cu atingerea unui inegalabil geniu. Nu a fost parohial, căci nu a crezut în hărți, ci le-a depășit, le-a transcens. 

„Românitate și universalitate”, „geniu și negoț”. Antinomii, da, dar inseparabile. Așadar, ce fel de granițe se cade să ridicăm când vine vorba de a-l duce pe Brâncuși (cu operele lui) la stat ca și când numai acolo ar fi fost casa lui. „Brâncuși este al meu. Al nostru. Al României” este un mesaj care a însoțit, acum mai bine de jumătate de deceniu, tentativa eșuată de subscripție publică pentru sublima Cumințenie. Rateul ei nu invalidează mesajul, ci îl vindecă de iluzii și îl fixează în sfera realității sincere. „Eu, noi, România” rămânem cei ce-l iubim pe Brâncuși și fără Hotărâri (și bani) de (la) Guvern.