Evoluţiile pe care societatea românească le-a înregistrat după anul 1990 au fost complexe în multiple planuri. Din păcate, dincolo de realizări semnificative, ce nu pot fi nici negate, nici ignorate, în ceea ce privește multe dintre standardele care caracterizează o societate democratică, există o serie de aspecte, acum după aproape 30 de ani, care ar trebui să preocupe în cel mai înalt grad și să focalizeze acţiunea instituţiilor și factorilor responsabili din domeniile de decizie legislativă, politică, economică ș.a.m.d.

Realități românești

Apartenenţa ţării noastre la Uniunea Europeană, din 2007, a asigurat, în mod indubitabil, cadrul politic și economic necesar pentru consolidarea pașilor făcuţi în direcţia unei societăţi ce funcţionează în concordanţă cu principiile tratatelor fundamentale comunitare, precum și asigurarea potenţialităţilor de dezvoltare mai rapidă și sistematică.

Pe de altă parte, statutul de stat membru a acordat și posibilitatea exercitării unui efect pe care l-am numi al „oglinzii întoarse”. Astfel, am putut constata că în multe arii de activitate nu am avansat cu viteza dorită, atunci când ne-am raportat la alte state membre cu situaţii politice și economice comparabile.

Mai mult, în statisticile europene, multe date ne plasează constant printre ultimele state membre în ceea ce privește indicatori care vizează în mod direct consistenţa economică și calitatea vieţii cetăţenilor.

Inconsistenţa și lipsa de coerenţă în aplicarea politicilor de dezvoltare, în măsura în care acestea au existat, neprofesionalismul manifest, precum și o societate în care corupţia și lipsa de eficacitate a legii au avut o contribuţie determinantă au generat ca astăzi în România o populaţie puternic diminuată numeric și valoric de o migraţie scăpată de sub control să fie afectată de cel mai înalt grad de sărăcie de la nivelul Uniunii Europene, să aibă procentajul cel mai mare de copii ce trăiesc în sărăcie absolută, nivelul cel mai înalt de abandon școlar, precum și cei mai mulţi tineri care după absolvirea studiilor obligatorii nu urmează nici învăţământul profesional (atât cât mai există), liceal sau universitar și nici nu sunt angajaţi în câmpul muncii.

De asemenea, ţara noastră are nivelul cel mai dramatic de lipsă de coeziune și solidaritate socială, de vreme ce aceleași date arată că o minoritate dintre cetăţenii săi are un nivel de trai și de bunăstare comparabile cu cele din statele avansate, pe când o imensă majoritate trăiește din venituri ce caracterizează statele cele mai sărace din lume.

Crearea unor „caste” privilegiate din punct de vedere financiar și nu numai în domeniul politic, al înalţilor funcţionari publici sau al magistraţilor nu este nici ea în măsură să contribuie la zidirea unui „spirit al poporului” care să anime și să mobilizeze toţi cetăţenii în sensul acţiunii concertate întru dezvoltarea și promovarea naţiunii.

Pe de altă parte, piaţa autohtonă a forţei de muncă, urmare a lipsei investiţiilor sistematice în domenii care să asigure locuri de muncă de calitate, înalt productive, a rămas nonofertantă pentru milioane de români care au plecat către alte azimuturi. România are cel mai ridicat procentaj de salariaţi care conform standardelor internaţionale trăiesc în sărăcie, veniturile obţinute din munca lor nefiind în măsură să-i scoată din acest statut.

Golirea ţării de forţa muncă aflată la vârsta maturităţii optime a dus la o criză pe plan intern, dar care, din păcate, nu este cauzată de creșterea influxurilor investiţionale, ci de schimbări în structura demografică ce vor avea efecte tot mai dramatice de la an la an.

Prin urmare, în materia drepturilor sociale, România se află într-un moment în care lipsa de viziune, strategii coerente și acţiune determinată este în măsură să pună în discuţie însăși existenţa naţională și poate chiar statală în coordonatele sale clasice.

Răspunsuri europene

Pentru a nu se ajunge la acest trist deznodământ istoric, o șansă o constituie și faptul că după 60 de ani de la crearea sa, Uniunea Europeană a conștientizat ideea că succesul construcţiei comunitare constă în faptul că acţiunea sa în materiile de competenţă trebuie să se repercuteze direct în ceea ce privește calitatea vieţii fiecărui european.

Astfel a apărut în 2017 ideea unui Pilon european al drepturilor sociale (1), care prezintă o serie de principii și drepturi concrete, care urmează să se materializeze la nivel naţional și la nivelul UE. El acordă prioritate cetăţenilor și stabilește o cale de urmat comună pentru a asigura egalitatea de șanse și de acces pe piaţa forţei de muncă, condiţii de lucru echitabile și protecţie și incluziune socială.

Pilonul prezintă 20 de domenii incluse în Recomandarea (UE) 2017/761 pe care statele membre ar trebui să le ia în considerare: educaţie, formare profesională și învăţare pe tot parcursul vieţii; egalitatea de gen; egalitatea de șanse; sprijin activ pentru ocuparea forţei de muncă; locuri de muncă sigure și adaptabile; salarii; informaţii despre condiţiile de angajare și protecţia în caz de concediere; dialogul social și participarea lucrătorilor; echilibrul dintre viaţa profesională și cea personală; un mediu de lucru sănătos, sigur și adaptat și protecţia datelor; îngrijirea copilului și sprijin pentru copii; protecţie socială; indemnizaţii de șomaj; venit minim; prestaţii de bătrâneţe și pensii; asistenţă medicală; incluziunea persoanelor cu handicap; îngrijire pe termen lung; locuinţe și asistenţă pentru persoanele fără adăpost și accesul la servicii esenţiale (2).

Deși stabilește un cadru de referinţă, pilonul este conceput ca un instrument dinamic care lasă o marjă de manevră actorilor de la toate nivelurile pentru a acţiona conform competenţelor care le revin și a-și actualiza instrumentele în lumina situaţiilor specifice. Mai exact, ar trebui încurajate experimentarea în materie de politici și inovaţiile sociale pentru a face faţă noilor provocări, fapt ce va aduce beneficii tuturor.

Evident că în acest joc de partajare de competenţe, fiecare stat membru trebuie să acţioneze cât mai eficient și cu bună credinţă în interesul propriilor cetăţeni.

Reverberații comune

Preluarea de România a Președinţiei Consiliului Uniunii Europene în prima jumătate a anului 2019 constituie o ocazie pentru ţara noastră de a concentra activităţile specifice inclusiv în această problematică, care este, așa cum am arătat, atât de importantă pentru cetăţenii români.

Dezideratul este de evidentă actualitate, de vreme ce, așa cum precizam, drepturile sociale au loc serios de ameliorare în ţara noastră. Pentru că, pe lângă aspectele anterior menţionate, și urmărind domeniile de acţiune propuse vom constata alte necesare acţiuni de apropiere de media europeană.

Astfel, succesul iniţiativei europene ar însemna, fără îndoială, și progrese în spaţiul social autohton, în condiţiile în care sistemul educaţional are probleme serioase, fiind ultima ţară din Uniunea Europeană în ceea ce privește cuprinderea populaţiei în sisteme de învăţare pe tot parcursul vieţii.

Totodată, carenţele pieţei muncii, subliniate și ele anterior, nu permit încă o concretizare pe deplin a principiilor din Pilonul european al drepturilor sociale referitoare la locuri de muncă sigure și adaptabile sau la nivelul salariilor, care rămân printre cele mai mici din Europa, în ciuda creșterilor salariului minim din ultimii ani.

Dialogul social și participarea lucrătorilor la organizarea activităţii în întreprinderile în care își desfășoară activitatea sunt departe de obiectivele generoase al directivelor europene. În fapt, dialogul social în societate și întreprinderi a cunoscut un recul îngrijorător, afectând astfel climatul general democratic, atât de necesar unei societăţi ce trebuie să funcţioneze în baza democraţiei pluraliste și statului de drept.

Principiile privind protecţia socială și incluziunea din Pilonul european al drepturilor sociale vizează progrese în aspecte în care ţara noastră se află la niveluri joase. Este vorba de îngrijirea copiilor și sprijinul acordat acestora, în condiţiile în care în România sunt recenzaţi cei mai mulţi copii care merg la culcare înfometaţi.

De asemenea, se includ aici serviciile de asistenţă medicală și incluziunea persoanelor cu handicap, prestaţiile de bătrâneţe și pensiile, al căror mod defectuos de reglementare și organizare a general plecarea din ţară a zeci de mii de cadre medicale, inexistenţa unui sistem coerent de protecţie socială, precum și mari disparităţi în ceea ce privește nivelul pensiilor, prin care un număr restrâns de beneficiari primesc pensii speciale și de serviciu, în timp ce marea majoritate a pensionarilor au o pensie medie ce nu poate asigura un trai decent.

Este clar că atât aceste serioase probleme sociale, cât și inegalităţile frapante în ceea ce privește nivelul de viaţă al cetăţenilor români nu sunt în măsură să asigure o societate incluzivă, în care membrii ei să fie stimulaţi să acţioneze și să trăiască tot mai bine spre beneficiul lor ca indivizi, dar și al corpului social comunitar căruia aparţin.

La nivelul Uniunii Europene, aceste imperative se pare că au fost înţelese și se acţionează în consecinţă.

În România, cei responsabili trebuie să ne convingă de acest lucru. Numai că nu prea se știe la care ușă să se bată. Și, chiar și așa, nu se știe dacă se va și deschide…

  1. Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor privind instituirea unui Pilon european al drepturilor sociale, COM(2017) 250, 04.2017.
  2. Recomandarea (UE) 2017/761 a Comisiei din 26 aprilie 2017 privind Pilonul european al drepturilor