Note de dincolo de perdeaua de gaz ilariant

Preludiu 

2 noiembrie 2014, după-amiaza spre seară Institutul Cultural Român, Londra

Trotuar. Ploaie. Ud. Frig. Frunze moarte. Oameni. Înghesuială. Cozi. Mașini. Înghesuială. Mai frig. Dorinţă. Speranţă. Strigăte. Lozinci. Deznădejde. Mai multe voci. Freamăt. Confuzie. Elicoptere. Frică. Ploaie. Unde-am lăsat umbrela? Tremur. Nu pot să strig. Nu se mai poate face nimic. Hai, toţi acasă! Mai bine, și așa am îngheţat…

Pe la jumătatea lui decembrie 2014, pe la prânz Aeroportul Heathrow, lângă Londra

Devreme. Oameni. Câţiva. Picioare uscate. Călduţ. Or- dine. În apropiere, dorinţă. Experienţe. Speranţă. Voci. Anunţuri. Nădejde. Anunţul. Poarta. Siguranţă. Ce mai contează unde e umbrela? Să strig? Aici? Nici pomenea- lă. Cât de reconfortant! Totul e posibil. Hai, toţi la ca- sele voastre! Ce bine! N-am să mai îngheţ.

Cu siguranţă sunt mulţi cei care se recunosc în măcar una dintre aceste situaţii. De altfel, nici eu nu am fost singură atunci. Și nici nu pot spune că s-a întâmplat doar atât… Personaje, replici, gânduri, simţiri, frământări, multe au fost special omise. Îl las pe fiecare să umple golurile cu propriile gânduri, personaje, replici și simţiri.

De altfel, personajele din întâmplările mele sunt entităţi fără trup. Le-am dat puterea de a glăsui, dar le-am luat mesajul. În mod paradoxal, pare că îi tratez ca pe niște marionete când de fapt le dau libertatea de a se defini, de a se (re)inventa. Exact ca niște trecători prin lume ce sunt(em).

Sunt recunoscătoare că am putut experimenta, printre altele, ceea ce împărtășesc aici; astfel, am reușit să simt „diaspora” în loc doar să o înțeleg.

Cămin sau surghiun

Astfel de contexte/ întâmplări/ situaţii de viaţă au puterea de a ridica semne de întrebare atunci când ne aplecăm (din nou) asupra termenilor cu care lucrăm în momentul în care ne referim la diaspora. Pornind de la cele de mai sus, prefer să folosesc tot mai des expresia „situaţii de diaspora” sau „experienţe diasporice” (1) (fără a avea pretenţia că se află în forma finală) decât „diaspora” per se.

„Diaspora” (cu „D”) a trecut demult de la faza de a fi înţeleasă ca o comunitate sau ca un grup „dezrădăcinat”, forţat de anumite împrejurări să părăsească tărâmul „originar” al ţării-mamă, teritoriul ce definește un popor prin aceea că încorporează simbolurile, miturile, valorile și tradiţiile acestuia. Poporul (grupul) dezrădăcinat va căuta astfel, cu fervoare și neîncetat, a se reuni cu ţara pierdută, „căminul” de care s-a rupt violent. Este o ruptură violentă deoarece această translaţie presupune mai mult decât o strămutare fizică, una culturală.

După cum afirmă Nilufer Bharucha (2008) în articolul său despre traducerea și negocierile culturale și lingvistice (2), „traducerea nu e niciodată o activitate inocentă ce presupune «o trecere peste», însemnând dintr-o limbă într-alta”(3) (trad. mea) deoarece „(traducerea este) un act încărcat cu politici de putere complexe” (4) (trad. mea). Înţeleasă astfel, Diaspora este într-o permanentă căutare a „căminului” (Heimat) și a „casei” (fizice) (Heim) (5), fără de care se simte dezrădăcinată, incompletă, fragmentată. Acest conglomerat (Heim + Heimat) nu este niciodată pierdut din vedere,iar întoarcerea sau reunirea devine scopul primordial al Diasporei.

În această linie de idei se integrează teoriile ce susţin existenţa unui grup sau a unei comunităţi de migranţi pentru a constitui o diaspora. Raghuram et al. (2008) descriu o diaspora ca îndeplinind simultan și obligatoriu patru condiţii: o diaspora trebuie să aibă o conștiinţă etnică comună; ajuns în ţara de destinaţie, grupul diasporic trebuie să aibă o viaţă activă, în care membrii săi să relaţioneze; contactul cu ţara de origine este menţinut constant; grupul trebuie să iniţieze sau să menţină relaţii cu alte grupuri ce aparţin aceleiași etnii. Și William Safran (1991) susţinuse o vedere similară, la care avea să adauge și existenţa traumei (asupra căreia vom reveni mai târziu).

În timp, Diaspora a devenit tot mai mult „diaspora” sau, așa cum este des folosit în limba engleză, „diasporas” (în  forma de plural). Diversitatea experienţelor post-migraţie, determinată de factori precum locaţie, context politic/social/cultural, perioadă (chronos), sexul migrantului (gender), clasă socială/profesie (6), printre altele, a condus la ceea ce numesc aici „situaţii de diaspora”, punând astfel accentul pe complexitatea contextelor în care un grup, o comunitate se găsește.

Cu toate acestea, în dezacord cu teoriile care susţin că numai un grup sau o comunitate poate fi considerat/ă diaspora, socotesc că și individul trebuie analizat și identificat ca o diasporă (vezi Vertovec (1997)(7). Există un nivel micro în care experienţa sa proprie (a individului) reprezintă un caz unic de diaspora (o „situaţie de diaspora”), și există un nivel macro în care individul este membru al unui grup, al unei comunităţi diasporice. După cum chiar teoreticienii care afirmă că un individ, pentru a face parte dintr-un grup diasporic, trebuie să participe activ la viaţa acestuia, deduc faptul că există indivizi care nu o fac, reieșind astfel că nu sunt practic diasporeni în adevăratul sens al cuvântului. Ei ar fi astfel mai degrabă integraţi sau chiar asimilaţi populaţiilor majoritare din ţara de destinaţie. Deducţie parţial incorectă, deoarece, așa cum există comunităţi sau grupuri ghetoizate (în special ca o consecinţă a discriminării la nivel social), la fel sunt și indivizi ce se auto-ghetoizează (din anumitemotive socio-culturale și/sau de ordin psihologic, cum ar fi depresia și înstrăinarea). Elementul psihologic de care aminteam mai sus (teoria lui Safran), dezvoltată de Vijay Mishra (2007) care vorbește despre traumă ca fiind un tip de „mourning” („jelire”), traumă sau nostalgie, poate însoţi diasporeanul sau grupul diasporic permanent sau cu intermitenţe. Conform acestora, trauma/nostalgia este o caracteristică inerentă a celor ce sunt forţaţi de împrejurări să aleagă imigrarea (nu includem aici categoria expaţilor, a celor privilegiaţi economic și social, pentru care mobilitatea este facilă).

Trauma și nostalgia sunt percepute ca o cauză a dezrădăcinării, o consecinţă a distanţării faţă de ceea ce le este familiar, „aproape”, „al său”. Cu alte cuvinte, nostalgia este automat legată de ideea de apartenență („belonging”)(8) sau, mai bine zis, de nevoia de apartenenţă la un grup, o comunitate, o ţară. Distanţa (fizică) și distanţarea (non-fizică) contribuie la confuzia individului de a identifica „obiectul” de care aparţine, oscilând între variantele pe care le are la dispoziţie sau făcând o alegere conștientă, în funcţie de eventuale planuri personale (sau de familie), planuri materializabile într-o ţară (cu a sa cultură) sau într-alta. Prin planuri înţelegem și anumite obligaţii (de obicei de familie) pe care individul nu le poate ignora.

Integrare sau întoarcere

În zilele noastre, sentimentul de non-apartenenţă, indus de obicei de imposibilitatea individului de a se integra/adapta sau a se lăsa asimilat, de discriminare, de lipsa unui cerc de prieteni sau a familiei, sau pur și simplu din motive economice, este cel care poate determina diasporeanul să ia tot mai în serios posibilitatea/necesitatea întoarcerii. Lăsând la o parte situațiile în care motivele sunt pur și simplu de ordin economic, intenția întoarcerii este însoțită de speranța (re)găsirii acelui „ceva” ce poate fi înțeles drept Das Ding (the Thing) a lui Lacan (1966), un mod de sublimare a identității(9), pe care diasporenii simt că l-au pierdut pe perioada migrării.

Iar ceea ce pot găsi însă la întoarcere ar putea fi exact opusul așteptărilor lor. Așa cum în contextul socio-politic, economic și cultural din țara de destinație au survenit diverse modificări, tot așa și cel din țara de origine se adaptează schimbărilor și realităților la nivel (inter)național. În căutarea unei fericiri pierdute ce se contopește cu un tărâm imaginar (cf. Rushdie (1992)), ca o compensare față de „eșecul” migrării (cum poate fi înțeles actul revenirii), diasporeanul are tendința revalorificării tradițiilor din țara de origine. Acestea din urmă au puterea de a da un suflu nou tendințelor naționaliste, fără a fi neapărat și radicale. În rețelele de socializare, de exemplu, în România, există o serie de pagini web care promovează frumusețea țării în diferite tipuri, preluate și distribuite ca o formă de manifestare a mândriei că ești român. Nu există o statistică oficială care să arate precis proporția de români din România relativ la cei din străinătate sau reveniți în țară, însă datele empirice arată că ambele categorii sunt conștiente de existența acestora și se manifestă activ.

Este, așadar, de extrem de mare importanță sentimentul de apartenență în cazul diasporeanului, sentiment însoțit și de cel de respect de sine, de valoare/ valorizare și de demnitate a individului. Existența sau lipsa acestor sentimente în experiențele diasporenilor reprezintă factori importanți ce determină sau influențează (non)întoarcerea lor acasă.

Întoarcerea/revenirea este o cale anevoioasă din diverse puncte de vedere. În primul rând, în funcție de perioada de absență și de frecvența vizitelor în țară, re-adaptarea poate fi mai ușoară sau mai dificilă. În al doilea rând, apartenența nu se limitează doar la cea de ordin familial sau la un grup de prieteni. Aceasta trebuie înțeleasă (și nu trebuie ignorată) și din punct de vedere profesional, juridic și al responsabilităților și obligațiilor cetățenești, ce trec de cele în calitate de individ sau ca membru al unei familii etc.

Procesul complet de readaptare, însoțit sau determinat de întoarcere (revenirea acasă), este numit de Michel Laguerre (2006) „dediasporization” („dez-diasporizare”, trad. mea). Trecerea prin procesul de dez-diasporizare nu este la fel de simplă precum o schimbare a unui loc fizic cu un altul. Dimpotrivă. Reveniții trebuie să găsească modalitatea de a se (re)integra în diverse grupuri sociale și profesionale care, între timp, au suferit modificări de funcționare și/sau structură. De asemenea, relaționarea cu membrii respectivelor grupuri poate avea de suferit în funcție de percepția personală a celor numiți mai sus asupra migranților, de fapt, a foștilor migranți.

Cei reveniți trebuie să reconstruiască acei piloni esențiali pentru statutul lor de cetățeni cu drepturi și responsabilități în statul în care au revenit: de ordin juridic prin depunerea obligatorie, dacă ele există, a anumitor documente (ale eventualilor soți sau copii care au revenit în țară); de ordin financiar (de exemplu, declarații de venit, eventuale impozite, refacere de conturi și carduri bancare etc.); de ordin medical (de exemplu, un nou medic de familie, plata contribuțiilor de sănătate, dacă este cazul, asigurări medicale și de viață etc.).

Toate acestea destramă imaginea romantică a revenirii și readuc fostul migrant față în față cu realitatea. Trebuie menționat însă încă o dată că există o prea mare diversitate de experiențe și de „situații de diaspora” pentru a afirma fie că diasporeanul se adaptează sau nu se adaptează îndeajuns pentru a rămâne, fie că se întoarce în țara de origine definitiv sau nu. După cum am arătat deja, complicațiile și eventualele dezamăgiri ce pot apărea post-revenire pot determina indivizii să migreze din nou. De altfel, în zilele noastre observăm tot mai des indivizi și grupuri transnaționale, mereu în mișcare, schimbându-și frecvent „casa” (vezi Faist (2007, 2008, 2010); Vertovec (2009)).

Încheiere deschisă

Acest articol nu a avut nicio clipă pretenția de a discuta totalitatea „situațiilor de diaspora” și a experiențelor revenirii în țara de origine (fie ele și de incandescența celor din recentul 10 august românesc). Intenția este de a introduce complexitatea conceptului diaspora în contextul mai larg al migrației internaționale, ca subiect de amploare și de continuu interes. De asemenea, se dorește ca acesta să reprezinte o invitație către toți cei interesați să îl dezbată cu scopul de a analiza și a înțelege mai profund realitățile lumii noastre, cu apropierile și depărtările ei față de ideea fiecăruia de ce înseamnă acasă.

  1. Așa cum este el definit în limba română, cuvântul „situație” înseamnă „totalitatea împrejurărilor care determină la un moment dat condițiile existenței unei ființe, a unei colectivități, a unei activități; stare de fapt care decurge de aici pentru cineva sau ceva” (emfaza mea).
  2. Studiile de Traducere se întrepătrund des cu Studiile Postcoloniale și de Migrație, „traducere” fiind foarte des un cuvânt ce se referă atât la traducerile lingvistice, cât și la cele de ordin cultural, inclusiv înțelesul cuvântului „translație”. De aceea, de multe ori, ele se și substituie unul altuia.
  3. „Translation is never an innocent activity merely concerned with «bearing across» meaning from one language to another” (Bharucha, 53).
  4. „An act laden with intricate power politics” (ibid.) (emfază în original).
  5. Heim și Heimat sunt concepte împrumutate de la Heidegger (1962) și adaptate de Peter Blickle (2002), trecându-se astfel peste înțelesul de „locuință”.
  6. Acești factori sunt numiți de Nira Yuval-Davis (2006) „social divisions”.
  7. Vertovec afirmă că o formă a diasporei este și „diasporic consciousness” („conștiința diasporică”, trad. mea), care se referă la individ (în plus față de comunitatea diasporică).
  8. Sentimentul de apartenență („belonging”) a fost descris în termeni de solidaritate cu o comunitate de Tönnies, în 1955, care a reinterpretat înțelesul termenului Gemeinschaft, propus de Weber (1911-1913). Dacă dorim să extindem înțelesul lui „belonging”, putem lua în considerare și pe Gesellschaft (societate).
  9. Das Ding include chiar și pe „non-Thing”, un vid ce trebuie umplut printr-un proces ex nihilo (parafrazat din Rășcanu (2017).