Există diferite concepții ale termenilor „egalitate” și „dreptate”, însă doar unele dintre aceste concepții sunt egale echivalate cu instituția libertății individuale, proprietății private, contractualismului consensual sau a răspunderii personale. Acest eseu dezbate faptul că liberali clasici precum Adam Smith sau John Locke au oferit concepții mai aproape de adevăr cu privire la egalitate și dreptate, în comparație cu majoritatea celor contemporane. Sau, altfel spus, susținem faptul că folosirea actuală a termenilor „egalitate” și „dreptate” este absurdă, sau lipsită de sens; unde absurdul se referă la absența denotării sensului sau a ascunderii intenționate a normativității subiective.

Sunet și furie

Am descoperit că atunci când cuvintele sunt încărcate cu patos, acestea tind să creeze o euforie seductivă care promovează absurdul” – spunea romancierul german Günter Grass în interviul acordat pe 20 August 2010 publicației Der Spiegel, fără să facă referire la egalitate sau dreptate. Dar avertismentul rămâne. În discursul contemporan, ambele concepte sunt încărcate cu patos. Indivizi de convingeri diferite folosesc euforia seductivă a acestor concepte pentru a promova absurdități, sau chiar mai rău.

Thomas Piketty, în lucrarea Capital in the Twenty-First Century (2014), este un exemplu de acest fel. El studiază inegalitatea averilor și a veniturilor din Europa și State Unite, începând cu secolul XVIII. Piketty susține că inegalitatea nu este o întâmplare, ci mai degrabă o caracteristică a capitalismului care poate fi corectată doar prin intervenția statului. Acesta merge chiar mai departe și spune că dacă nu vom vedea o reformă a capitalismului, ordinea democratică va fi amenințată. Soluția pentru reformarea capitalismului este o taxă globală asupra bogăției.

Au existat multe critici la adresa lui Piketty (2014) cu privire la metodologia utilizată sau la analiza datelor, ceea ce este mai degrabă generos pentru acesta (Sutch 2017, Acemoglu & Robinson 2015). Carlos Góes, economist la Fondul Monetar Internațional, nu a găsit nicio confrmare empirică a tezei lui Piketty (2014). Potrivit lui Piketty, atunci când rata rentabilității capitalului (r) este mai mare decât rata creșterii economice (g), pe termen lung, rezultatul este de fapt o concentrare a bogăției. Góes a identifcat chiar un trend opus în 75% din țările incluse în studiul său (Góes 2016).

Cel mai problematic eșec al lucrării lui Piketty e produs la nivel conceptual. El reduce toate problemele economice ale ultimilor 200 ani la inegalitate și își face cititorii să creadă că nimic altceva nu contează. Mai mult decât atât, el nu definește unele dintre cele mai importante concepte, precum capitalul însuși. Nici măcar conceptul inegalității nu este studiat într-un mod corespunzător: Piketty pare să îl reducă la o comparație a rezultatelor, în principalul a stocurilor de capital deținute de diferiți oameni. În final, el nu cercetează soluții diferite și posibilul lor impact asupra capitalului în sine, alocării sau distribuției sale. El doar propune un singur remediu și nici măcar nu oferă o explicație economică despre cum sau de ce taxa pe bogăție va reforma capitalismul și va întări ordinea democratică. De asemenea, Piketty (2014) nu discută despre impactul unei astfel de taxări asupra proprietății private, contractualismului, libertății sau productivității. În apărarea sa, nu trebuie să dezbată aceste teme, din moment ce ele nu au fost luate în calcul de către el. Pentru Piketty, doar inegalitatea contează – restul nu.

Piketty este un exemplu pentru folosirea absurdă a unui concept – în acest caz, egalitatea. Sensul absurdității în acest eseu este reprezentat de absența denotării și de ascunderea intenționată a normativității subiective. Autorul, prin reducerea tuturor temelor economice la una singură și fără a defini variabila sa independentă (capitalul), se plasează în afara retoricii factuale sau academice. Dacă un model nu poate fi evaluat de către un observator terț și dacă datele nu pot fi replicate, dovedite false ori făcute plauzibile, atunci un raționament nu poate fi convingător prin validitatea sa, ci doar prin normativitatea sa. În mod similar, când Piketty (2014) propune o impozitare a bogăției fără a examina consecințele sau alternativele, devine clar că lucrarea reprezintă o agendă normativă personală. El folosește conceptul de egalitate pentru a­-și ascunde intențiile normative și pentru a-­și justifca academic raționamentul.

O retorică similară are loc în ceea ce privește dreptatea sau mai degrabă lipsa acesteia. De exemplu, Buchanan & Mathieu (1986) au spus că „există dreptate atunci când o persoană primește ceea ce i se cuvine, și anume exact acele beneficii și poveri individuale conforme propriilor particularități și împrejurări”. Teoria lui John Rawls (1971) este că dreptatea este corectitudine, iar corectitudinea poate fi obținută prin redistribuire. Dar Rawls nu este un redistribuitor brut. El reamintește de Ricardo când își bazează a sa Theory of Justice pe două principii. Primul principiu: Fiecare persoană are dreptul egal la cel mai extins sistem total de libertăți fundamentale egale, compatibile cu un sistem similar de libertate pentru toți. Al doilea principiu: Inegalitățile sociale și economice trebuie să fie aranjate astfel încât acestea să fie (a) în cel mai mare benefciu al celor mai puțin avantajați, conform cu principiul economisirilor juste (intergenerațional) și (b) asociate funcțiilor și pozițiilor deschise tuturor în condiții de egalitate de șanse. Totuși, ceea ce este susceptibil de a fi gândire orientată spre rezultate în cazul lui Rawls (1971) este în mod clar normativ în cazul lui Buchanan & Mathieu (1986). Niciunul nu pare interesat de dreptate în sine, ci mai degrabă de prescriere de politici publice. Ei ascund propriile agende normative în spatele conceptului de dreptate; creează impresia propriei idei de justiție ca fiind una obiectivă. Și se bazează pe intuiția morală asociată acestui termen, precum și pe obiectivitatea aparentă pentru a legitima politicile pe care le susțin. În ambele cazuri, se propun politici fără ca alternativele să fie evaluate și fără să fie studiate consecințele acestora – cel puțin nu în cazul individului. Este de notat și faptul că ambele prescripții politice se bazează în mare măsură pe instituții – ca entități birocratice care au autoritate de reglementare asupra individului – care administrează aceste politici. În același timp, nu se analizează modul în care aceste instituții, în sensul lor organizațional și în structurile lor de stimulente și putere, ar putea contribui la generarea de situații nedrepte.

Retorica absurdă

Când acest eseu pretinde că dreptatea și egalitatea sunt absurdități, se dorește a fi înțeles faptul că o mare parte din retorica actuală despre cele două concepte este lipsită de sens. În loc de a evalua conceptele de egalitate sau dreptate, gândirea orientată spre rezultate și normativitatea mascată ghidează folosirea contemporană a acestor termeni. Acest lucru ar putea fi lipsit de onestitate intelectuală, dar este cu atât mai periculos pentru instituții – în sensul regulilor de gramatică ale interacțiunii sociale – menite să protejeze și să împuternicească individul: libertatea individuală, proprietatea privată, contractualismul consensual și răspunderea personală.

Turnura interesantă a evenimentelor este aceea că liberalismul clasic a reprezentat avangarda promovării egalității și dreptății în secolele al XVIII-­lea și al XIX-lea. Ambele concepte sunt centrale pentru gânditori precum John Locke, David Hume sau Adam Smith. Ce s­-a întâmplat între timp? De ce au fost aceste concepte valide atunci, dar sunt invalide, absurde sau chiar distrugătoare acum?

Problema nu este conceptul, ci concepția, adică setul de idei care stau în spatele termenilor. În ultimii 50 de ani, cadrul de referință pentru ambele concepte s­-a schimbat radical. Aceste concepte au fost însușite de o normativitate politică specifică. Descoperirea schimbării/pervertirii ajută la înțelegerea motivului pentru care majoritatea discuțiilor contemporane referitoare la egalitate și dreptate sunt lipsite de sens conform acestui eseu. În același timp, subliniază modul în care putem să le înțelegem mai bine. Privirea în urmă către ideile gânditorilor liberali clasici propune alternative semnifcative pentru înțelegerea și folosirea dreptății și a egalității – fără gândire orientată spre rezultate, normativitate ascunsă sau afiliere politică.

McIntyre (1988) avertizează că: „O analiză a conceptelor de dreptate și raționalitate susține că în societatea noastră există conflicte fundamentale nerezolvate cu privire la ceea ce presupune dreptatea, deoarece există un dezacord fundamental cu privire la ceea ce este justifcarea rațională de a acționa într-un fel și nu în altul. […] Astfel, niciun lucru nu există ca o raționalitate care să nu fie raționalitatea unei anumite tradiții. Aristotel, Augustin, Toma din Aquino și Hume sunt patru mari filosofi care reprezintă tradiții de cercetare rivale. Fiecare tradiție s-a dezvoltat într-un anumit context istoric și a căutat să soluționeze conflicte de natură particulară. Devotamentul sau loialitatea față de o tradiție anume poate permite un contact semnifcativ cu alte tradiții într-un mod care să conducă la înțelegerea, justificarea sau revizuirea acestei tradiții în forma sa continuă. Astfel, numai prin ancorarea în propria noastră istorie și în cea a tradițiilor diferite de ea vom reuși să restaurăm raționalitatea și inteligibilitatea în atitudinile și angajamentele noastre morale de astăzi.”

A ne aminti concepțiile de dreptate și egalitate ale liberalismului clasic este un exercițiu de îmbogățire și îmbunătățire a retoricii actuale. Oferă o perspectivă alternativă care nu este nici orientată spre rezultate, nici particularistă. Ea se bazează pe libertate, proprietate privată și voluntarism și este ghidată de principiul proporționalității – care poate fi rezumat de următorul folk-ism: „Nu trebuie să folosești un ciocan pneumatic pentru a sparge o nucă, dacă un spărgător de nuci ar fi de ajuns” (pentru referință, a se vedea Common Law Case R v Goldstein [1983] 1 WLR 151, 155).

Traducere de Iulia-Ioana Filip și Călin Popa

Referințe bibibiografice:

1. Acemoglu, D. & Robinson, J. (2015). The Rise and Decline of General Laws of Capitalism. Journal of Economic Perspectives, 29(1), 3–28.

2. Buchanan, A., & Mathieu, D. (1986). Philosophy and justice. In Justice (pp. 11-45). Springer US.

3. Fay, B. (1996).Contemporary philosophy of social science: A multicultural approach. Oxford: Blackwell.

4. Góes, C. (2016).Testing Piketty’s Hypothesis on the Drivers of Income Inequality: Evidence from Panel VARs with Heterogeneous Dynamics. International Monetary Fund working paper 16160.

5. Griswold, C. L. (1999). Adam Smith and the virtues of enlightenment. Cambridge University Press.

6. Locke, J. (1698, 1946). The second treatise of civil government: And a letter concerning toleration. B. Blackwell.

7. MacIntyre, A. C. (1988). Whose justice? Which rationality? University of Notre Dame Press.

8. McCloskey, D. N. (2006). Bourgeois Virtue. University of Chicago Press.

9. Piketty, T. (2014). Capital in the Twenty-First Century. Belknap Press.

10. Primeaux, P. S., Karri, R., & Caldwell, C. (2003). Cultural insights to justice: A theoretical perspective through a subjective lens. Journal of Business Ethics, 46(2), 187-199.

11. Rawls, J. (1971). A Theory of Justice. Belknap Press.

12. Sandel, M. J. (1998). Liberalism and the Limits of Justice. Cambridge University Press.

13. Schneider, H. (2018). Virtues Matter: The interested self in Adam Smith and Confucius. Dao, forthcoming.

14. Siedentop, L. (2014). Inventing the individual: The origins of Western liberalism. Harvard University Press.

15. Smith, A. (1759). The theory of moral sentiments. Raphael, D & MacFie, A. (eds.), Liberty Fund.

16. Smith, A. (1776). An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations. Longman.

17. Snow, N. (2010). Virtue as Social Intelligence: An Empirically Grounded Theory. Routledge.

18. Snow, N. (ed.) (2015). Cultivating Virtue. Oxford University Press.

19. Sutch, R. (2017). The One Percent across Two Centuries: A Replication of Thomas Piketty’s Data on the Concentration of Wealth in the United States. Social Science History, 41(4), 587-613.

20. Waldron, J. (2002). God, Locke, and equality: Christian foundations in Locke’s political thought. Cambridge University Press.