În data de 20 iulie 2019, lumea a celebrat 50 de ani de la prima „aterizare” („aselenizare”, pe numele personalizat) a unui echipaj uman pe un astru ceresc. În ton cu lupta dintre ideologii antagoniste în perioada Războiului Rece, care s-a resimțit și printr-o cursă spațială furibundă, realizarea americană a fost prezentată drept o reușită pentru întreaga umanitate, precum și o validare a potenței sistemului vestic, liberal și capitalist. Chiar dacă lupta a continuat pentru câțiva ani (stația Mir, spre exemplu), cursa simbolică pentru atingerea unor puncte-cheie vizibile publicului global s-a încheiat. Uniunea Sovietică s-a concentrat pe aplicații practice și nu a mai avut capacitatea de a se concentra pe lovituri de imagine cum ar fi o cursă pentru planeta Marte. Adesea promisă și anunțată de americani, efortul de trimitere a oamenilor pe planeta roșie nu s-a concretizat și a intrat într-un con de umbră, fiind înlocuit de programe cu sonde robotice. Pentru a ilustra aplanarea cursei spațiale, trebuie notat faptul că, peste încă trei ani, vom avea o aniversare tristă – o jumătate de secol de la ultima aselenizare a unui echipaj uman (Apollo 17) pe satelitul nostru natural. Decepția suferită de comunitatea celor care văd destinul uman printre astre, de a-și fi văzut visul cooptat într-o confruntare geopolitică cu puternice valențe militare și apoi abandonat când rațiunea acestei competiții a dispărut, se resimte și astăzi. Cu excepția amplului program de explorare robotizată a sistemului solar, programele spațiale s-au concentrat pe dezvoltarea prezenței umane și a utilității economice în spațiul din imediata apropiere a Pământului. Dezvoltarea economică extraordinară în orbita terestră nu s-a tradus și printr-o prezență umană extensivă, dincolo de programul Stației Spațiale Internaționale, a cărei finalizare și continuare sunt subiecte importante de dezbatere.

Conform bazei de date open-source a Union of ConcernedScientists, peste 2.000 de sateliți activi aflați în orbit Pământului oferă servicii variate și critice pentru un spectru larg de aplicații, în domeniul comunicațiilor, poziționării, navigării, sincronizării, strângerii de date și observației Terrei, precum și altele. Industria spațială, de la echipamente și până la servicii, valorează 360 de miliarde de dolari pe an, iar o analiză a domeniului spațial întocmită de OECD în 2019 citează studii care ar plasa economia spațială la nivelul de două trilioane de dolari până în anul 2040.

În același timp, o nouă cursă spațială pare să se contureze, sub impulsul prioritizării acestui domeniu de către China, precum și al campaniei lui Donald Trump de a face America din nou „măreață”. Acesta este contextul geopolitic al unei competiții de reaccesare a spațiului care s-a extins și în domeniul privat, cu o nouă generație de antreprenori care caută să revoluționeze și să democratizeze accesul la spațiu și la servicii spațiale. Spre îngrijorarea multora, subtextul noii competiții este unul de natură militară, iar Uniunea Europeană, ONU, precum și o suită de alți actori și-au exprimat temerea legată de insuficiența cadrului legal și administrativ curent pentru a preîntâmpina militarizarea spațiului și toate cele ce decurg din acest fenomen.

Spațiul în cifre

Tabelul de mai jos prezintă principalele date publice cu privire la numărul și tipul sateliților aflați în orbita Pământului, conform Union of ConcernedScientists.

Număr total de sateliți = 2.062 la 31.05.2019
Țara Statele Unite

901

China

299

Rusia

153

Alții

709

Orbită Joasă

1,338

Medie

125

Geosincronă

554

Eliptică

45

Număr total de sateliți SUA = 901
După proprietar Civil

38

Comercial

523

Guvernamental

164

Militar

176

 

Se observă că SUA are cel mai mare număr de sateliți, iar numărul este în creștere rapidă de la an la an prin apariția unor noi categorii de sateliți, a căror arhitectură îi face mult mai accesibili și altor categorii de investitori spațiali (universități, companii start-up). Din acest motiv, observăm preponderența sateliților comerciali. Mulți dintre aceștia au capabilități limitate și au fost lansați recent. Vor avea o durată de viață scăzută, însă vor putea fi înlocuiți mult mai ușor.

Conform OECD, economia spațială a intrat într-o nouă fază de dezvoltare, în care „asistăm la utilizarea semnalelor și datelor infrastructurii satelitare în cadrul produselor pentru piața consumului de masăși în monitorizarea tratatelor, la dezvoltarea stațiilor spațiale de a treia generație, la cartografierea extensivă a sistemului solar prin noi telescoape și misiuni robotice, precum și la maturizarea unor noi activități și sisteme spațiale (ex: noi lansatoare, întreținere în orbită, manufacturi în orbită)”. Iar economia spațială se află la intersecția dintre forțele de piață și a cererii crescânde de servicii spațiale, și forțe geopolitice care întețesc sau amorțesc dinamica investițiilor spațiale.

Dinamica noii curse spațiale

Rusia și-a menținutși continuat industria spațială din era sovietică, precum și numeroase capabilități, cum ar fi sistemul Soyuz, singurul mijloc de transport al astronauților către SSI după retragerea din exploatare a flotei americane de navete spațiale, dar și sistemul satelitar de navigație globală (GNSS), GLONASS, principalul rival al GPS-ului american. Existența acestor capabilități i-a oferit influență și prestigiu în momentul acutizării crizei programului spațial american, când naveta spațială a fost retrasă fără să existe un sistem de înlocuire și după ce fuseseră anulate mai multe programe de profil, cum a fost Constellation. Pentru Rusia, sistemele spațiale sunt și cheia menținerii măcar a iluziei unei parități cu SUA și alte puteri, prin rolul important al sistemelor de poziționare globală în utilizarea munițiilor inteligente și a coordonării logisticii militare, rolul sateliților de telecomunicații în coordonarea forțelor militare și rolul culegerii de date din spațiu în aparatul de intelligence.

Aceste realități au fost și un motiv principal al investițiilor chineze în dezvoltarea unui program spațial, în plus față de importanta componentă civilă pentru prestigiul național. China și-a dezvoltat independent un spectru complet de capabilități spațiale, urmând să aibă și propriul avanpost permanent în spațiu, după ce a devenit, recent, a treia țară în istorie care a plasat un robot teleghidat pe Lună. Excluderea Chinei de la programul SSI, sub presiunea SUA, a forțat această dezvoltare independentă de capabilități, iar China vorbește de o viitoare misiune spațială umană spre Lună, parcă pentru a prelua torța de la americani.

Uniunea Europeană s-a concentrat pe o „autonomie strategică” axată exclusiv pe sisteme civile. Statele membre UE cu programe spațiale avansate (Franța, Germania) mențin o separare activă între capabilitățile și proiectele civile, în cadrul cărora cooperează substanțial unele cu altele, și cele militare, unde cooperarea se face, în continuare, limitat și anevoios la nivelul NATO. În cadrul summit-ului NATO de la Londra din decembrie 2019, spațiul a fost declarat domeniu operaționale militar la fel ca zona terestră maritimă, aeriană și cibernetică, dovedind importanța spațiului pentru zona militară. Lipsa resurselor și a viziunii politice a determinat o realitate dură pentru țări cum ar fi Franța și Marea Britanie, cu pretenții de egalitate, dacă nu și paritate, cu Rusia și SUA. Niciuna dintre ele nu își permite spectrul complet de capabilități spațiale, iar sistemele pe care le pot dezvolta nu includ cele GNSS, care necesită zeci de sateliți în orbită, cu înlocuire continuă. Uniunea Europeană (prin Agenția Spațială Europeană, o organizație interguvernamentală) a dezvoltat capabilitățile pe care membrii nu le puteau dezvolta de unii singuri – sistemul GNSS GALILEO, singurul guvernat civil și compatibil cu GPS,și GLONASS (care nu pot fi utilizate simultan); sistemul COPERNICUS de sateliți de observație terestră și, în viitor, sistemul GOVSATCOM de telecomunicații guvernamentale. În același timp, țările UE mizează pe cooperarea strânsă cu SUA în cadrul SSI, dar și a altor inițiative punctuale. În 2019, s-a hotărât ca UE să își dezvolte un Directorat al Industriei de Apărare și al Spațiului (observați alăturarea) și o Agenție UE a Programului Spațial, care să asigure o mai bună coordonare a eforturilor în domeniu și a instituțiilor existente, cum ar fi Centrul Satelitar sau Centrul Galileo. Nu se știe încă felul în care va decurge cooperarea, până acum strânsă, cu Agenția Spațială Europeană.

Apar și noi actori, cum ar fi India, care și-a dezvoltat propriul lansator de sateliți și acum plănuiește misiunea Chandrayaan-2 de a trimite o sondă-robot pe Lună.

Programul spațial american

Președintele Trump a fost un susținător aprig al restaurării întâietății americane în domeniul spațial, fără să fi propus programe specifice în afară de importanța concentrării pe trimiterea oamenilor în spațiu și percepând inclusiv importanța spațiului în asigurarea supremației militare americane. Legătura a fost notată de generali americani acum și în trecut. Spre exemplu, generalul Michael Harnel a spus, după testul unei arme anti-satelit a Chinei în 2007, că„dacă ne vor lua avantajul asimetric în spațiu, ne vom transforma dintr-o armată a erei informațională într-o armată a erei industriale […] iar avantajul va fi al adversarului”. Președintele Trump a dispus crearea unei Arme Spațiale (Space Force), prima de acest gen, după cea terestră, maritimă și aeriană, în fața unei opoziții generalizate a sectorului civil față de inevitabila militarizare a spațiului. De asemenea, el a tăiat nodul gordian al luptei pentru supremație în problematica spațială dintre diversele ramuri ale forțelor armate americane prin acest proiect și a creat premisele pentru o dezvoltare rapidă a capabilităților militare dedicate în spațiu. Una dintre posibilități, după retragerea din tratatul rachetelor nucleare cu rază intermediară și acuzațiile aduse Rusiei, dar având în vedere și amenințările nucleare fățișe ale Coreei de Nord, ar fi dezvoltarea vechiului program Star Wars propus de Ronald Reagan, de plasare în spațiu a sistemelor anti-rachetă care să asigure interceptarea rachetelor balistice intercontinentale. Dezvoltarea unui sistem defensiv este primul pas în militarizarea permanentă a spațiului, urmând și plasarea de sisteme ofensive. Oricum, acest paragraf a menționat capabilitățile anti-satelit ale Chinei. În 2019, și India a reușit să distrugă un satelit, iar despre Rusia se bănuiește că ar fi avut mereu aceste mijloace, și că dezvoltă altele, cum ar fi cele bazate pe laser.

Problema programului spațial american a stat în dependența de factorul politic și prioritățile sale în schimbare de la un ciclu electoral la altul pentru finanțarea și continuarea programelor specifice. Prin urmare, multe programe au fost anulate după ce sume importante au fost cheltuite și tehnologii majore dezvoltate, fără ca ele să ajungă să fie utilizate. Menționăm programul rachetelor cu motor nuclear încheiat în anii 1980 și care acum va fi restartat de la zero, programul modulelor gonflabile de stații spațiale (tehnologie preluată de miliardarul hotelier Robert Bigelowși intrată în oferta Bigelow Aerospace), tehnologia alimentării nucleare a sateliților (unde americanii sunt și acum cu mult în urma Rusiei), încercările ratate de dezvoltare a unei noi arhitecturi de acces la spațiu (VentureStar, Orion, Constellation, SpaceLaunchSystem) și încercările ratate de a realiza un program de trimitere a oamenilor pe Marte.

Impactul americanilor este cu atât mai mare cu cât bugetul NASA (și, în sens mai larg, bugetul tuturor inițiativelor spațiale americane) este un procent substanțial din cheltuielile guvernamentale globale cu spațiul. De asemenea, în absența susținerii guvernamentale vizionare a domeniului, nu a existat o acumulare de capital fix în spațiu și o creștere a pieței astfel încât să se ajungă la o masă critică a economiei spațiale în care piața guvernamentală de achiziții și servicii să nu mai fie cea principală. Chiar și vizionarii mult lăudați din zona privată – Musk, Bezos, Bigelow – depind fundamental de contracte cu statul pentru cifra lor de afaceri. Există foarte puține circuite economice spațiale în care statul să nu fie unul dintre actori. Fără comenzile guvernului, prezente și anticipate, capsula Dragon (cu și fără pilot) a lui SpaceXși varianta FalconHeavy a rachetei de lansare nu ar mai avea client.

Schimbări de paradigmă se înregistrează în principal în orbita joasă și în domenii cum ar fi observații terestre. Conform Bryce Aerospace, jumătate din cei 1.300 de sateliți lansați în perioada 2012-2018 au fost cubesat. Aceștia sunt sateliți mici, ieftini și standardizați ca arhitectură și funcționalitate, astfel încât să poată fi lansați în numere mari și înlocuiți des. Odată cu miniaturizarea multor componente satelitare, cubesats au devenit platforme viabile pentru o întreagă suită de aplicații științifice și comerciale, de unde și interesul crescând pentru aceștia. Domeniul mai larg al smallsats (sateliți mici, de multe ori modulari) a înregistrat un avânt considerabil. Mega-constelațiile propuse de SpaceXși de Facebook pentru a asigura acoperire cu Internet a întregii planete sunt compuse din smallsats. Începând cu luna mai a anului 2019, SpaceX a lansat peste o sută din cei patru mii de sateliți Starlink, iar greutatea lor per unitate a fost de numai 200 de kilograme.

Această revoluție a costului, competitivității și standardizării arhitecturii sistemelor spațiale promite o transformare fundamentală a sectorului în următorii ani și o democratizare a accesului la spațiu, astfel încât universitățile, statele mici și cele sărace, precum și numeroase companii mai mici să își poată permite un astfel de acces. Cu toate acestea, cele mai importante aplicații și cele mai importante sisteme, în special cele militare, vor rămâne accesibile unui club restrâns de puteri, care vor manevra pentru avantaj economic și geopolitic.

Concluzie

La 50 de ani de la aselenizare, civilizația umană stă concomitent mai bine și mai prost decât își imaginau vizionarii epocii de aur a explorării spațiale. Prin noi tehnologii și dinamici economice, am reușit să generăm domenii noi de activitate în spațiu care au penetrat funcționarea societăților noastre în moduri nebănuite (agricultură de precizie, lanțuri globale de aprovizionare, protecția mediului, monitorizarea respectării acordurilor nucleare). În același timp, acest progres a fost unul introspectiv, în care nu s-au materializat expediții umane în afara orbitei terestre, crearea de colonii sau exploatarea economică a sistemului solar. Prezența noastră în restul sistemului solar se reduce la curiozitate științifică și la câteva inițiative bazate pe considerente de securitate, cum ar fi programe de SpaceSituationalAwareness pentru detectarea asteroizilor cu potențial de coliziune. Susținătorii destinului multiplanetar al speciei umane au de ce să se teamă. În curând, vor fi trecut 50 de ani de la ultima aselenizare, nu avem înlocuitor pregătit pentru SSI și dezvoltarea roboticii, a miniaturizării și a inteligenței artificiale ne oferă perspectiva unei exploatări a spațiului fără să trebuiască să ne părăsim noi înșine atmosfera. Această viziune animă eforturile pe termen scurt, însă nu și pe cele pe termen lung, în care vizionari ca ElonMusk și naționaliști ca Donald Trump văd destin și împlinire a măreției pe Marte și dincolo de acesta.