Titu Maiorescu lasă elita academică europeană și crema filosofiei continentale pentru a statornici la noi mișcările literare ale sfârșitului de secol XIX.

După ce-și termină studiile, într-un ritm alert (care nu e pe placul tatălui), și-și obține titlurile academice, Titu Maiorescu se grăbește să se întoarcă în țară. La Viena, Berlin și Paris, își făcuse o bună imagine în elita universitară, manualul lui de Logică fusese lăudat în lumea științifică, gândirea lui filosofică era apreciată, conferințele publice cucereau sufragiile unui public instruit, iar recunoașterea tânărului nu întârziase să apară: fusese ales membru corespondent în Societatea Filosofică din Berlin, devenise colaborator al revistei Der Gedanke (publicația Societății), iar altele urmau să vină. În plin avânt, la începutul unei cariere academice care se anunța strălucită, după debutul promițător din marile capitale europene, Maiorescu alege să se întoarcă în țară. În ciuda succesului din lumea mare a educației academice și a culturii occidentale, nu renunțase nicio clipă la gândul de a se implica în emanciparea națiunii sale, de a participa la procesul de afirmare a identității naționale, de modernizare a culturii și civilizației românești. Acasă Maiorescu nu rămâne strict ancorat în domeniul filosofiei și al culturii, ci dezvoltă o activitate ramificată în mai multe zone: magistratură, avocatură, educație secundară, directorat, învățământ universitar, profesorat, oratorie, politică, îndepărtându-se, mai mult sau mai puțin, de zona reflecției și creației filosofice. Preferă unei cariere exclusive în domeniul filosofiei și al culturii misiunea de mentor cultural, poziție de la înălțimea căreia își exercită spiritul critic în ariile educației, culturii și politicii. În această calitate, devine o voce importantă, cea mai înaltă autoritate intelectuală, critică și morală a culturii noastre, a cărei judecată este esențială, al cărei cuvânt contează. 

Undeva, Simion Mehedinți reflectează, cu îngrijorare, la posibilitatea, indezirabilă de pe poziția interesului național, ca tânărul doctor în filosofie să fi rămas în străinătate: „ce amară pierdere pentru țara noastră ar fi fost rămânerea sa printre străini” . Și, într-adevăr, prin ceea ce întreprinde pe toate planurile activității sale publice, în educație, cultură, în special în domeniul literaturii, esteticii și criticii literare, și în politică, Maiorescu își aduce o contribuție fundamentală la ridicarea societății românești din starea de înapoiere și stagnare, la consolidarea învățământului, la modernizarea culturii și civilizației noastre în spiritul valorilor europene. În mod firesc, în fața acestui curs al destinului, se nasc întrebări, în aria speculației și a presupozițiilor: ce s-ar fi întâmplat dacă Maiorescu nu s-ar fi întors în țară și ar fi optat pentru o carieră academică în străinătate? Ce-ar fi fost dacă ar fi continuat, în țară, pe calea începută la Viena și Berlin, prin focalizarea gândirii și activității lui pe domeniile logicii și filosofiei? Fără Maiorescu și Junimea, Eminescu ar mai fi fost așa cum îl știm? Ce a câștigat și, în același timp, ce a pierdut cultura românească, ce a pierdut cultura europeană prin întoarcerea lui în țară, prin extinderea activității sale spre zone mai întinse, dincolo de teritoriul filosofiei? etc., etc. Jocul speculațiilor și al ipotezelor sub semnul lui „Ce-ar fi fost dacă?…” poate continua la nesfârșit, fără să ne furnizeze și răspunsuri, ci doar presupuneri, mai mult sau mai puțin susținute. Pe lângă aceste întrebări, apare, totuși, o alta, dramatică: dacă întoarcerea lui Maiorescu în țară și cursul pe care și l-a imprimat vieții și activității sale s-au dovedit a fi de bun augur, poate providențiale, pentru națiunea română, au fost ele benefice pentru el însuși, pentru destinul său în sfera culturii europene? În această materie, privitoare la cursul și sensul destinului maiorescian, opiniile exegeților, deși, în termeni esențiali, convergente, comportă anumite nuanțe. 

În monografia Titu Maiorescu, din 1940, Eugen Lovinescu răspunde, de-a lungul unui capitol, la două întrebări: „1. A fost T. Maiorescu un filozof, un cugetător original? 2. Ar fi fost oare dacă ar fi rămas în Germania?” Căutând răspuns la prima întrebare, Lovinescu opinează că toate datele privitoare la pregătirea și personalitatea sa l-ar fi recomandat pe Maiorescu să-și continue activitatea în domeniul filosofiei și după întoarcerea în țară. În context, criticul îi face ilustrului său antecesor un portret intelectual trasat din tușe esențiale: „…doctor în filosofie din Germania și licențiat în drept al Universității din Paris, cu un remarcabil talent de expresie oratorică, clarificator de abstracții filosofice, conferențiar de vocație și pedagog prin temperament, bine orientat în mișcarea filosofică a timpului, herbartian integral, dar și cu infiltrații hegeliene prin Feuerbach, inițiat și în Kant, și în Schopenhauer, cu o cultură bogată…”. Cu toate acestea, unica operă filosofică a lui Maiorescu, subliniază exegetul, a rămas Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form, în care „nu găsim nici un fel de invenție, ci simple influențe ale altor filosofi, combinate, altoite unele pe altele și cu o vădită înclinare spre elementul social.”. În schimb, Maiorescu s-a dedicat cursurilor, conferințelor și prelegerilor publice, traducerilor și studiilor aplicate culturii românești, descoperindu-și vocația și „adevărata misiune” în opera de „educator și îndrumător”. Această turnură dramatică – „abținerea de la orice activitate filosofică și speculativă” – își are explicația (și a lămurit-o Maiorescu însuși) în uriașa discrepanță dintre cultura germană și occidentală și cultura românească, în care Maiorescu nu a găsit un cadru propice de manifestare a sa ca filosof în spiritul și la nivelul activității sale anterioare din străinătate. Temperamentul său „mai mult pragmatic decât speculativ”, observă Lovinescu, a avut un rol important în asumarea misiunii de a educa și de a îndruma. Unele dintre însemnările zilnice ale diaristului Maiorescu consemnează o preocupare dramatică a autorului de a se menține în fluxul ideilor și al creației filosofice, continuitate pe care mediul cultural românesc, aflat în epoca întemeierii, nu i-o favorizează însă. 

În amplul și memorabilul capitol pe care G. Călinescu i-l dedică în Istoria sa, în care îi recunoaște lui Titu Maiorescu geniul de mentor și meritele excepționale în calitate de fondator, critic și îndrumător literar, dar îi arată și limitele, în marginile subiectivismului călinescian („Opera lui Maiorescu este așadar didactică”; „Estetica poetică a lui Maiorescu era hotărât rudimentară”; „Dealtfel toate ideile temeinice ale criticei noastre ca și toate platitudinile vin de la Maiorescu”; „Critic de analiză, de creație n-a fost Maiorescu și singura valoare a articolelor citate este aceea care decurge din acțiunea lor” etc.), criticul face următoarea afirmație-cheie în interpretarea și înțelegerea „enigmei” Maiorescu: „Întors din străinătate cu o cultură de o mare rotunzime, Titu Maiorescu a crezut că găsește în țară un mediu nepotrivit încă unei exercitări gratuite a intelectului. Într-o măsură greșea, deoarece creațiunea ideologică este o forță incoercibilă ce n-are nevoie de ascultători imediați”. Pe temeiul acestei credințe, vine sentința călinesciană, care pune la îndoială chemarea lui Maiorescu de a fi un creator de sisteme originale de gândire, acreditând însă vocația lui de critic și de îndrumător cultural: „Putem presupune, cu foarte mult temei, că în orice împrejurare Maiorescu ar fi rămas un om care se îmbogățește din bunurile culturii celei mai înalte fără a produce un sistem propriu. Însă faptul de a se afla în mijlocul unei lumi inferioare i-a pus în valoare o însușire excepțională: arta de a corecta și a admonesta.” 

Opiniile unor critici precum Lovinescu și Călinescu nu lasă loc de echivoc privitor la destinul de filosof al lui Maiorescu. Acesta a dat însă acest curs propriului destin dintr-o înaltă conștiință a misiunii pe care simțea că o are de îndeplinit și pe care n-o vedea decât strâns legată de soarta națiunii sale și a țării. Se poate spune – și există probe în acest sens, chiar în însemnările sale – că marele cărturar a ales, cu bună-știință, să pună pe plan secund preocupările sale pentru domeniul elevat, rarefiat, al filosofiei pure, al logicii, al esteticii și criticii literare și să se dedice educării tinerilor și societății, construirii statului modern, modernizării civilizației, în cadrul unei activități de mentorat cultural și de susținută implicare politică. Semnificativă (și dezarmantă) este o confesiune maioresciană din ultimii săi ani, care luminează retrospectiv o viață și un destin: „Când am văzut că studenții scriau nam într-un cuvânt, am înțeles că în țara noastră trebuia s-o las mai domol cu filosofia. Ce Kant! Ce Spencer! Ce Auguste Comte! Gramatică și logică elementară întâi de toate.”