Performanțele umane – de la cele tehnologice și economice, trecând prin cele cognitive și instituționale, la performanțe civice, sociale și morale – depind de educație. Ele nu derivă una din alta – civismul nu rezultă doar din cunoaștere, nici morala din instituții sau democrația din economia de piață. Rareori ele merg mână în mână. Fiecare depinde însă de calitatea educației.

Această dependență este în dublu sens. Refacerea rapidă a unor societăți – cum au fost cele postbelice, ale Germaniei și Japoniei – a ținut de nivelul de educație al populației. Rămânerea în urmă a altor societăți are, la rândul ei, rădăcini în educație. Astăzi chiar în țări care au parcurs la timp reforme ale educației se concep noi reforme.

Bunăoară, actualul președinte american preconiza renunțarea la actualul sistem cantitativist de evaluare, care a dus în impas sistemele de educație din di­ferite țări, oprirea „politicii standardelor unitare”, trecerea învățământului la „nivel local” și încurajarea competiției în educație (vezi Donald Trump, Great Again! Wie ich Amerika retten werde, Börsen Medien, Kulmbach, 2016, p. 69). Copiii trebuie „educați, nu îndoctrinați”! Orizontul este ca fiecare elev și student să se poată dezvolta conform potențialului său.

În Germania, înalți demnitari spun că „tendința actuală duce într­-o nouă catastrofă” (Julian Nida­-Rümelin, Klaus Zierer, Auf dem Weg in eine neue deutsche Bildungskatastrophe. Zwölf unangenehme Wahrheiten, Herder, Freiburg im Breisgau, 2015, p. 147). O seamă de competențe cruciale în viața oamenilor, „competența puterii de judecată”, „competența deciziei”, „competența cooperării”, sunt sacrificate de educație.

Nu ar trebui ca orientarea exclusivă a educației spre componenta cognitivă (p. 106), pe care OECD o ia ca premisă indiscutabilă, să hotărască. În fapt, testele și ierarhizările ce se cultivă creează „motivații false și un ethos pedagogic periculos” (p. 73).

În Franța, actualul ministru al educației spune că „modelul francez trebuie astăzi să facă față la puneri în cauză multiple, legate de neliniștea în fața progresului tehnologic, riscurilor de declin economic și de implozie a societății, pericolului de reacție fundamentalistă în fața modernității, fără a uita blocajele inerente societății înseși, care se exprimă cu claritate în sânul sistemului școlar” (Jean­-Michel Blanquer, L’École de demain. Propositions pour une Éducation nationale rénovée, Odile Jacob, Paris, 2016, p. 7). Trebuie lăsate în muzeu experiențele de sub presiunea globalizării, care au generat veritabile „catastrofe pedagogice”. Jean-­Michel Blanquer atrage atenția asupra nevoii de „a conștientiza că științele cognitive nu sunt busola absolută a tot ceea ce trebuie făcut în materie de educație” (p. 11). Școala însăși își asumă construcția societății în jurul idealului unei națiuni avansate.

Iar dacă aceste țări, care au orientat educația lumii, semnalează criza, atunci ne dăm seama cât de gravă este situația în altele, mai ales acolo unde mimetismul este în floare, iar gândirea cu capul propriu a abdicat.

Criza nu depinde de conștiința celui atins, care poate chiar jubila

Sub termenul „criza educației”, unii au în vedere împrejurarea că educația nu mai formează individualitatea liberă, responsabilă și creativă. Alții se gândesc la faptul că nu a avut loc adaptarea educației la societatea industrializată bazată pe digitalizare și nanoștiințe. Mai sunt unii care au în vedere adâncirea crizei morale din societate și faptul că educația nu are răspuns. Sunt de părere că, istoricește, odată cu deteriorarea formării individualității s­-au produs și scăderea creativității, și adâncirea crizei morale.

Termenul de criză ne vine din limbajul medical. Un organism este în criză atunci când, din diferite cauze, resursele de care dispune nu mai sunt suficiente pentru a­i asigura supraviețuirea. Criza nu depinde de conștiința celui atins, care poate chiar jubila.

Conform înțelegerii clasicizate, educația (Bildung) reunește, în scop, conținut și mijloace, deopotrivă, individualitatea și valorile conviețuirii, libertatea și răspunderea, integrarea în prezent și memoria trecutului, profesia și percepția importanței ei în comunitate (Wilhelm von Humboldt, Theorie der Bildung des Menschen, 1793). Astăzi s­-a ajuns într­o asemenea situație în care educația se reduce în fapt la un fel de ucenicie, la o formă de răspândire a cunoștințelor, chiar de propagandă și comerț și încetează să mai fie educație.

În ce constă criza actuală a educației?

Nici educația nu este un scop în sine, cum nu sunt nici economia, nici politica. Un indicator de criză a educației este și că azi se pune prea puțin întrebarea: ce are educația de creat? Creează, adică, educația inși disciplinați, care respectă valorile angajate de o societate? Sau indivizi relativ profesionalizați, care nu se interesează decât de ei înșiși? Sau veleitari care se strecoară, dar nu lasă mare lucru în urmă? Sau impostori care plac regimurilor, căci pot fi instrumentalizați? Sau forță de muncă ce se vinde, dar nu are decât interese pecuniare? Sau oameni care pot să se descurce găsind un job indiferent de condiții? Sau persoane competente și responsabile, în stare să­-și promoveze vederile? Sau personalități capabile să conceapă soluții de interes obștesc și să­-și asume răspunderi în societate? Fiecare putem răspunde la aceste întrebări și întocmi un scor. Acela ne va indica dimensiunile crizei educației.

Cunoașterea cu orizont jos produce oameni cu umanitate redusă

După multe indicii, s­-a trecut în fapt la „needucație” (Unbildung) organizată (Konrad Paul Liessmann, Theorie der Unbildung. Die Irrtümer der Wissensgesellschaft, Piper, München, Zürich, 2006). Aceasta creează inși în cazul bun utili, dar nu educați (gebildete). Ea este ruptă de „năzuința la cunoaștere fondată, reflecție critică, întâlnire cu propria tradiție și culturi străine și la o putere de judecată ascuțită” (Konrad Paul Liessmann, Bildung als Provokation, Paul Zsolnay, Wien, 2017). Educația nu mai produce mai mult decât „actuala cultură media”.

Numai că situația este și mai difcilă. Chiar în societăți europene dezvoltate, sărăcia, fie și relativă, urcă dincolo de mijlocul societății (Reinhard Cardinal Marx, Das Kapital: Ein Plädoyer für den Menschen, 2009). Profesionalismul european este în declin (Alan Greenspan, The Age of Turbulence, 2003). Șomajul licențiaților și masteranzilor capătă amploare. În unele țări, abandonul școlar continuă. Iliterația este un fapt incontestabil. Oportunismul este mod de viață.

Este clar că educația carentă lasă în urmă ființe în cazul bun robotizate. Max Weber scria că odată cu expansiunea „oamenilor moderni specializați (moderne Fachmenschentum)” (Max Weber, Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus, Siebenstern, Hamburg, 1975, p. 172), cultura va produce „specialiști fără spirit și oameni ai plăcerilor fără inimă” pe o scară nemaiîntâlnită înainte. Avertismentul lui Husserl de acum un secol – cunoașterea cu orizont jos dă oameni cu umanitate redusă – este mai actual ca oricând. În definitiv, degradarea culturală de azi este legată de lacunele educației.

Problemele acestea reapar astăzi în educația însăși. Cel mai important pedagog de azi a arătat că „a fi recunoscut ca membru al unei profesii nu este același lucru cu a acționa ca specialist” (Howard Gardner, Five Minds for the Future, Harvard Business Press, 2008, p. 129). Adaug distincția dintre „a fi absolvit ceva” și „a fi priceput în specialitate”. Câți oameni nu poartă titluri, dar pregătirea lor este mediocră? În epoca comerțului cu locuri de studii, fiabilitatea diplomelor a devenit problemă.

Educația existentă pregătește insuficient pentru administrare și autoadministrare și antrenează slaba înțelegere a societății. Experiențele atestă că nu se ating performanțe durabile acolo unde nu sunt decât egoism, oportunism, șiretenie.

Fără îndoială, educația a generat și persoane competente și responsabile, în stare să­-și promoveze vederile și să conceapă soluții de interes obștesc. Numai că efectivul acestora este surclasat de efectivul nepregătiților, semidocților, descurcăreților, veleitarilor, impostorilor. Această disproporție sintetizează gravitatea crizei educației actuale.