Stimată doamnă rector, CV-ul și întreaga Dvs. activitate depun mărturie, ca să spunem astfel, despre o viață și o carieră dedicate învățământului superior, cercetării și științei, în speță științelor juridice. Cum ați ales Dreptul, ce înseamnă educația, învățământul superior pentru Dumneavoastră?

Am studiat Dreptul la Universitatea din București nu doar în urma unei simple opțiuni de continuare a studiilor, ci dintr-un interes special și o reală pasiune pentru acest domeniu fascinant, aș spune, de mare complexitate, profunzime și importanță, al științei, al societății, al existenței noastre. Am plecat de la o premisă simplă, pe care o redescoperim în fiecare clipă, dacă reflectăm îndeajuns la sensul și coerența lumii în care trăim: fără drept, fără un sistem normativ complex, fără norme și valori juridice, morale și sociale, societatea însăși nu ar putea exista sau s-ar transforma în haos. Pasiunea pentru domeniul științific și profesional mi-au trezit, relativ curând în anii studenției, interesul pentru cariera universitară. Cu siguranță și modelul profesorilor mei, adevărați magiștri ai Dreptului și ai catedrei, a avut aici un rol determinant. Și astfel, treptat, m-am dedicat profesiei juridice și carierei profesorale, cu tot ceea ce presupune catedra universitară, statutul de profesor, cercetător și autor, din care am făcut sensul meu de evoluție pe plan profesional și științific. Acum pot să spun că, dacă ar fi să aleg din nou, aș alege tot Dreptul și tot cariera universitară. Pe lângă frumusețea și complexitatea științifică a Dreptului, faptul de a fi profesor, de a-i învăța și îndruma pe studenți, de a-i vedea cum cresc și ating, unii, performanțe remarcabile în studii, la nivel doctoral și postdoctoral, în carieră și în profesie, faptul de a educa și de a forma la acest nivel superior rămâne una dintre cele mai frumoase, dificile și provocatoare activități dintre toate câte există.

Care sunt principalele momente ale parcursului Dvs. profesoral și profesional în domeniul științelor juridice?

După absolvirea facultății, am abordat domeniul dreptului mai întâi ca practician, ca judecător, și apoi în calitate de cadru didactic, asistent universitar la Academia de Studii Economice din București, Catedra de Drept. Mi-am continuat cariera profesorală la ASE, unde am parcurs gradele didactice până la cel de profesor. În paralel, mi-am dezvoltat și cariera de profesionist al dreptului în calitate de avocat, apoi, din 2003, ca arbitru la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie. Cea mai mare perioadă a carierei mele didactice, peste 30 de ani, mi-am desfășurat-o la o universitate de prestigiu a României, Academia de Studii Economice. Din 1991, am devenit profesor asociat și la o universitate nou înființată atunci, Universitatea Titu Maiorescu. Mi-am dezvoltat în paralel cariera la Universitatea Titu Maiorescu, unde am devenit decanul Facultății de Drept și am avut onoarea să fiu colegă cu foștii mei profesori de la Universitatea din București. Tot din anii ’90, am început să-mi ramific activitatea profesorală la diverse institute și universități din țară și din străinătate. Astfel, am predat în cadrul MBA Româno-Canadian, creat în parteneriat între ASE București și Universitatea din Montréal, Canada, la INDE, realizat în parteneriat – de ASE București și CNAM Paris –, Institutul Româno-Francez de Administrare a Întreprinderilor, la Facultatea de Drept a Universității din București, la Université d’Orléans, Faculté Droit, Économie et Gestion, la Institutul Național al Magistraturii, în calitate de formator. Din 2003, sunt conducător de doctorat și coordonez doctorate în cadrul Școlii Doctorale a Universității Titu Maiorescu și la Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, unde am calitatea de cercetător științific onorific. Sunt membru în Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare al Ministerului Educației, fost membru în Comisia de Specialitate Științe Juridice din cadrul ARACIS, membru al Academiei de Științe Juridice din România, din 2017. Aș mai preciza că, în intervalul 2015-2019, am fost membru în Biroul Rețelei Francofone a Femeilor cu Funcții de Conducere în Învățământul Superior și în Cercetare – RESUFF –, al Agence Universitaire de la Francophonie, iar, în urma alegerilor din octombrie 2019, am devenit membru al Comitetului Științific.

Acestei activități deosebit de complexe pe plan profesoral i se adaugă cea de cercetător științific și autor în domeniul dreptului comercial, dreptului civil și dreptului comparat. În această calitate, aveți o operă impresionantă, formată din zeci de cărți, în care intră tratate, cursuri, sinteze, monografii, sute de articole științifice, în română, franceză și engleză, publicate în țară și străinătate, prezentate la mari conferințe internaționale din România și din lume. Ca autor, sunteți un nume de referință din bibliografia Dreptului. Cum v-ați construit această operă, cum ați reușit să îmbinați profesoratul cu cercetarea și auctoriatul științific?

În definitiv, chintesența întregii noastre activități rezidă în ceea ce gândim și ceea ce scriem, pentru că „scripta manent”. Pentru mine scrisul, redactarea de cursuri și tratate de drept constituie o obligație științifică și, de ce nu, morală față de domeniul juridic, față de lumea academică și, nu în ultimul rând, față de studenți. Activitatea didactică, prezența în amfiteatru, predarea, dezbaterile sunt, fără îndoială, importante. Dar actul didactic trebuie să fie construit pe un fundament științific solid, într-un cadru bibliografic, și aici titularul cursului trebuie să aibă propriul cuvânt de spus. Fiecare cadru didactic trebuie să tindă să devină o autoritate științifică în materia și în domeniul lui. Iar această calitate nu o conferă numai actul predării, ci, în special, ceea ce scrii, ceea ce încredințezi tiparului, cartea în care pui substanța gândurilor, ideilor și raționamentelor tale, pe care o oferi lumii științifice și studenților. Orice carte reprezintă rodul unui efort susținut de documentare, reflecție, geneză și redactare, un proces complex care cere timp, muncă și chiar sacrificiu. Dar nu e suficient doar să scriem o carte nouă: miza științifică și etică, pentru că trebuie să ne subordonăm principiilor eticii auctoriale, este ca fiecare lucrare a noastră să aducă ceva nou din punct de vedere științific, ca perspectivă și interpretare, să constituie o contribuție la domeniu, să promoveze, specific dreptului, propuneri de lege ferenda și așa mai departe. În actul elaborării lucrărilor mele, am în vedere aceste provocări și adevărul simplu că o carte, un tratat, un curs merită scrise dacă aduc ceva nou.

Să revenim la un moment important din cariera Dvs., acela al opțiunii pentru Universitatea Titu Maiorescu. Ce v-a determinat să faceți acest pas, nu au existat riscuri în orientarea pentru o universitate nouă, aflată la început de drum?

Această opțiune nu s-a asociat și cu o renunțare. Cariera mea profesorală la ASE avea, deja, atunci, un trecut important și nu am renunțat la ea. Dar, invitată fiind de un grup de profesori să mă alătur unui proiect ambițios, am primit invitația ca pe o provocare. Erau ani dificili pentru țară și pentru noi toți, când România își regăsea drumul normalității în spațiul democrației și al valorilor europene, ani frenetici, ai construcției, când totul se transforma, când se înființau instituții, într-o nouă geneză instituțională, când și noi trăiam un fel de entuziasm al înnoirii, al unor experiențe noi, de succes în statele avansate ale Europei și ale lumii. Am primit noua provocare și dintr-un motiv subiectiv, special aș spune, pentru că tot m-am referit anterior la maeștri, la modele și la forța acestora. Colectivul Facultății de Drept a Universității Titu Maiorescu era format, în mare parte, din profesori de prestigiu ai Universității din București. Altfel spus, am regăsit aici pe o parte dintre profesorii mei cu care am fost onorată să fiu colegă și cărora, așa s-a întâmplat, le-am devenit și decan! Împreună cu acest colectiv extraordinar, am început să construim o Facultate nouă, să o dezvoltăm în plan curricular și la nivelul resurselor umane, având mereu drept obiective, în tot ceea ce făceam, calitatea și performanța. În timp, aceasta a devenit una dintre cele mai bune facultăți de drept din România, recunoscută ca atare în țară și în străinătate.

Din anul 2012, sunteți rectorul Universității Titu Maiorescu din București. Ce a însemnat și ce semnifică pentru dumneavoastră această demnitate instituțională?

Fără îndoială că este o realizare și o recunoaștere, o apoteoză pe linie academică și administrativă a unei cariere dedicate învățământului universitar și cercetării științifice. Dar realizarea nu-mi aparține numai mie, pentru că ea a fost posibilă numai cu ajutorul colegilor mei, numai prin munca noastră în echipă, ani la rând, în procesul construcției instituționale, care nu a fost deloc simplu, ci dimpotrivă. A fi rectorul Universității Titu Maiorescu – spre a mă întoarce la întrebare – reprezintă pentru mine o mare onoare și o mare responsabilitate. O onoare pentru că știu cine au fost primii profesori ai acesteia, cei care i-au ridicat zidurile și i-au construit prestigiul, mari profesori de drept, de filosofie, de medicină, de economie, de psihologie, unii adevărați savanți, academicieni, autori de marcă și profesioniști desăvârșiți. O onoare pentru că și în prezent comunitatea maioresciană cuprinde nume de marcă ale educației academice și științei, pentru că suntem astăzi o universitate apreciată a României, recunoscută ca atare în țară și în străinătate, ceea ce ne incumbă o importantă obligație morală. Este și o mare responsabilitate față de întreaga comunitate academică maioresciană, față de miile de studenți ai Universității, care merită să primească educație de calitate și, odată cu ea, o șansă importantă la dezvoltare personală și la o carieră de succes. Nu în ultimul rând, într-un plan mai înalt, responsabilitatea de a fi rectorul Universității care poartă numele fondatorului culturii și civilizației românești moderne, Titu Maiorescu, derivă din însăși această filiațiune ilustră, ca o obligație morală și spirituală de a onora un nume din panteonul românesc la cel mai înalt nivel al educației și cercetării.

Vă propun să abordăm o problemă mai sensibilă, care face parte din realitatea învățământului superior, cu implicații instituționale, dar și etice. Există încă o definire preconcepută a universităților din România, în virtutea căreia cele particulare sunt așezate aprioric într-o anumită categorie…

Tot principial vorbind, în materie de definiții, fac precizarea că nu-mi plac afirmațiile tranșante, lipsite de nuanțe, „adevărurile” definitive, ștampilele ori calificativele fără drept de apel. De pildă, acela care definește universitățile particulare drept „fabrici de diplome”. Aplicat la toate, este nu numai un neadevăr, ci și un act de nedreptate care se face universităților bune înființate după 1990. Actul fondării de atunci a izvorât dintr-o necesitate, nevoia instituțională a sistemului nostru de învățământ, care avea cel mai mic număr de locuri în universități din Europa, insuficient pentru a acoperi necesitatea socială. Unii dintre noi își amintesc ce concurență era la Drept, de exemplu, de câte 25-30 de candidați pe loc, ca să nu mai vorbim la Medicină și alte facultăți. Și acum, în ciuda dezvoltării sistemului, suntem, se pare, pe ultimele locuri în această privință. Pentru o universitate nu trebuie să vorbească regimul juridic al înființării ei, ci ceea ce se întâmplă intra muros și extra muros, în spațiul ei academic, în campusul universitar, structura, dinamica ei instituțională, calitatea studiilor și eficiența acestora, prestația, rezultatele și performanțele științifice ale profesorilor, reputația lor profesorală și profesională, nivelul de cunoștințe și progresele înregistrate de studenți, absorbția absolvenților în mediul socio-economic, calitatea și cantitatea cercetării științifice, numărul și anvergura proiectelor de cercetare realizate, studiile, cărțile și tratatele apărute sub egida ei, imaginea universității în țară și peste hotare și multe altele. A da definiții, mai ales când acestea nu au o întemeiere corectă și profundă în realitatea unei instituiți, este un mod simplist, maniheist de a împărți și ierarhiza instituțiile de învățământ superior. Or, la toate aceste capitole, Universitatea noastră își onorează numele și demnitatea de instituție a învățământului superior, de universitate în adevăratul sens al cuvântului, care și-a asumat o identitate de marcă și un important testament spiritual și moral.

Dincolo de subiectivitatea firească, în calitate de profesor și rector, cum vedeți astăzi, dintr-o perspectivă pe cât posibil obiectivă, Universitatea Titu Maiorescu? Ce reprezintă ea la nivelul sistemului de învățământ românesc?

Nu este o întrebare simplă… Desigur că despre o detașare totală ori despre o imagine absolut obiectivă a mea cu privire la universitatea în care predau de atâta vreme, la dezvoltarea căreia am contribuit cu toate resursele mele intelectuale și sufletești, pe care o conduc de ceva ani este greu să vorbim. Dar pot spune, ca om al sistemului educațional, implicat în instituții-cheie ale acestuia, ca membru al CNADTCU, al Consiliului Național al Rectorilor, al ARACIS, ca profesor asociat la universități străine, cu experiențe și participări internaționale, că am o imagine corectă și obiectivă a Universității noastre. Este adevărat, suntem o universitate tânără, înființată imediat după prăbușirea comunismului, născută odată cu noua democrație românească. Data de naștere a Universității noastre este una plină de semnificații nu numai istorice, ci și spirituale: 23 Aprilie, Ziua Sfântului Gheorghe. Am construit totul de la început, din fundații, așa-zicând. Am realizat treptat, cu eforturi mari, cu o muncă susținută și cu implicarea exemplară a celor mai mulți membri ai comunității academice, tot ceea ce ne-am propus, am crescut instituțional de la un an la altul, o creștere vizibilă în numărul de studenți, în calitatea studiilor, în succesul absolvenților pe piața forței de muncă, în rezultatele cercetării științifice. Am edificat astfel o universitate care, spunem noi și nu numai noi, o spun și alte voci avizate din țară și din străinătate, merită pe deplin numele de Universitate. În prezent, Universitatea Titu Maiorescu este o instituție complexă ca structură, care cuprinde 10 facultăți, 18 programe de licență, 19 programe de master, programe de licență în limba engleză (Medicină, Medicină dentară), Programul pregătitor de limba română pentru cetățeni străini, cărora li se adaugă trei Școli Doctorale: Drept, Medicină, Medicină Dentară. Suntem singura universitate particulară din țară cu trei școli doctorale.

Ați afirmat că Universitatea Titu Maiorescu este o universitate tânără. Ce înseamnă „tinerețea” unei universități, în raport cu „bătrânețea” marilor universități ale Europei, precum, să spunem, Universitatea din Bologna, care are aproape un mileniu? Este tinerețea un avantaj sau un dezavantaj pentru o universitate?

Suntem tineri față de primele universități ale României, ca să nu mai facem referire la universitățile medievale ale Europei. Tinerețea instituțională nu este neapărat un avantaj, dar în unele privințe, și chiar esențiale, poate fi! Față de istorie și tradiție, față de faima unor universități aureolate de timp și de glorie, Bologna, Oxford, Cambridge, Sorbona, Heidelberg, ca să enumăr doar câteva, fără îndoială că nu reprezintă un atu. Dar tinerețea de care vorbesc poate fi un avantaj în faptul că suntem o universitate gândită și structurată în și pentru vremea de azi, pentru necesitățile lumii contemporane, construită pe cerințele educației, științei, culturii și mediului socio-economic, pe deplin ancorată în societatea cunoașterii. Suntem o universitate deschisă, inclusivă și responsivă, ca să mă exprim în termenii reformei europene, dinamică, receptivă la tot ce e actual și nou, orientată spre cunoaștere și nevoile societale, o universitate care privește spre Europa, spre lume și spre viitor, aflată într-un proces continuu de dezvoltare.

Există un număr important de universități în România de azi, de stat și particulare, care formează o diversitate instituțională la nivelul sistemului. Prin ce se identifică Universitatea Titu Maiorescu în această diversitate?

Definitorie pentru noi ca universitate este, înainte de toate, structura. Avem o structură comprehensivă, care cuprinde mai multe domenii fundamentale, unele clasice, altele mai noi: Drept, Psihologie, Comunicare și Relații Publice, Științele Educației, Științe Economice, Informatică, Relații Internaționale și Studii Europene, Medicină, Medicină Dentară, Farmacie. Avem o structură de universitate în sensul clasic al termenului, un univers academic al cunoașterii, un mediu noetic, al inteligenței, creativității și inovării, al științei și culturii. Dezvoltăm două programe de licență în limba engleză, la medicină și medicină dentară, iar pentru cetățenii străini organizăm de mai mulți ani, cu certificarea ARACIS, Programul pregătitor de limba română. Internaționalizarea reprezintă pentru noi o prioritate managerială și instituțională. Dezvoltăm relații de colaborare, parteneriate și mobilități academice, sub egida Erasmus+, cu universități din Europa și din afara Europei, ne deschidem către lume și către publicuri de studenți internaționali, în timp ce tot mai mulți studenți maiorescieni merg să studieze în universitățile partenere din afară. Tot în structura Universității, pe lângă diversitatea programelor de master, care și ele acoperă o arie foarte largă de specializări, intră cele trei Școli Doctorale pe care le-am menționat anterior și care, într-adevăr, ne individualizează la nivelul sistemului.

Ce alte particularități vă definesc identitatea de Universitate europeană, de instituție de învățământ superior și de cercetare? Care sunt elementele de structură ale unui posibil sau real „brand” academic Titu Maiorescu?

Nu știu dacă suntem neapărat un „brand” universitar și, în același timp, nu vreau să mă raportez la alte universități prin judecăți de valoare. Știu însă că vrem să fim o universitate foarte bună, o instituție de valoare, apreciată în țară și peste hotare. Ceea ce, o putem spune cu siguranță, se și întâmplă. Preocuparea pentru calitate și performanță în procesul educațional, învățământul centrat pe student, deschiderea către tot ce e nou, modern și inovativ, spre creativitate și originalitate sunt alte elemente importante ale identității noastre. În același timp, cercetarea științifică reprezintă o componentă fundamentală a misiunii noastre instituționale. Aspirăm să fim o universitate de educație și cercetare avansată, pentru că ne dezvoltăm într-o viziune nouă, construită în paradigma „research-based education”. Aceste dimensiuni și aspirații se sprijină nu numai pe o viziune instituțională, zicem noi, modernă și deschisă spre viitor, ci și – iar acesta este un element absolut fundamental – pe resurse umane calificate. Avem cadre didactice și de cercetare foarte bine pregătite, între care se numără nume importante ale științei românești, inclusiv membri ai Academiei Române. O altă dimensiune a identității noastre o constituie apartenența la Francofonie. Universitatea Titu Maiorescu este membru al Agence Universitaire de la Francophonie, dezvoltăm programe și proiecte din aria francofoniei academice, a studiilor universitare și doctorale sau în domenii mai extinse, pe teme de limbă, cultură și civilizație. Eu însămi, așa cum menționam mai înainte, sunt membru în RESUFF, Biroul Rețelei Francofone a Femeilor cu Funcții de Conducere în Învățământul Superior și în Cercetare. Aș mai adăuga un proiect academic îndrăzneț care a ieșit în relieful spațiului academic și de cercetare din România: Enciclopedia Juridică Română. Proiectul, fără precedent la nivelul științelor juridice românești, este inițiat de profesorul Iosif Urs, președintele Universității Titu Maiorescu, și realizat în parteneriat cu Academia Română, prin Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”. Este o lucrare monumentală, proiectată în 8-10 volume, coordonată de profesorul Urs și de profesorul Mircea Duțu, directorul Institutului, realizată de un colectiv de autori, care cuprinde nume importante ale științelor juridice românești, cadre didactice, cercetători și practicieni. Nu pot să nu menționez, pentru că e un titlu de mândrie științifică și intelectuală să participi la o lucrare de asemenea importanță și anvergură, că sunt și eu implicată în acest proiect, în calitate de coordonator general al volumului I, apărut deja, și de coautor.

Criza lumii de azi se asociază și cu o criză a educației. E vorba de o criză a educației ca sistem, dar și despre un declin al educației în orizontul societății și în opțiunile indivizilor. În același timp, societatea se lasă guvernată de valorile sau pseudo-valorile unui pragmatism dominant, uneori înțeles în formele lui rudimentare. Cum priviți aceste procese și tendințe?

Ele există într-adevăr, deși nu ne place să vorbim despre ele, iar uneori chiar să le recunoaștem. Recunoscându-le, riscăm să ne situăm într-un fel de cerc vicios, pentru că o astfel de atitudine ne poate acuza pe fiecare dintre noi, în eficiența operei noastre de profesori și formatori. Dar a recunoaște ceea ce se întâmplă în jurul nostru este un act de onestitate intelectuală și morală. Educația în ziua de astăzi trece, fără îndoială, printr-o criză, care are multe cauze și explicații. Există un pragmatism exacerbat al lumii de azi, care-i cuprinde pe tot mai mulți oameni. Resursele materiale, acumulările de bunuri, viața ca „loisir” constituie pentru numeroși indivizi, din păcate mai ales pentru tineri, orizontul existențial de atins. Pentru mulți este mai important a avea decât a ști, de a fi întru spirit și cunoaștere. Poate că anumite modele ale existenței de azi, promovate pe scară largă în mass-media, unele figuri și povești de succes, o anumită atitudine anomică și anarhică, pseudo-valorile sau anti-valorile diseminate public, toate aceste și altele contribuie la îndepărtarea omului contemporan de valorile reale. Nu trebuie să pierdem însă din orizontul social și individual valorile întemeietoare ale spiritului, culturii și civilizației, pentru că ele formează dimensiunea fundamentală a ființei noastre, a umanismului nostru structural. Trebuie să ne întoarcem mereu la valorile spiritului, la valorile autentice ale omului, la ambiția de a ști tot mai mult, de a acoperi existența prin cunoaștere. Trebuie, în același timp, să fim convinși de nevoia de a ne califica la cel mai înalt nivel, de a deveni specialiști și profesioniști într-un anumit domeniu, de a contribui cu toate resursele noastre de inteligență și cu tot potențialul nostru creativ la dezvoltarea societății și a lumii în care trăim.

Ce rol are educația în combaterea acestui proces de despiritualizare și de înstrăinare de sine a omului, de transformare a societății într-un mediu hiper-pragmatic, dominat de „panem et circenses”?

Un rol fundamental. Educația, înțeleasă în ambele ei valențe fundamentale de instrucție și edificare morală, construiește omul și societatea. Istoric vorbind, educației îi datorăm crearea și dezvoltarea civilizației, evoluția omului ca proces continuu. Pe fondul lipsei educației, la nivel individual și societal, apar tot felul de crize, de mai mică sau mai mare gravitate și amploare, până la blocaje sociale deosebit de grave. De aceea, în opinia mea și, desigur, nu numai a mea, educația ar trebui să fie o prioritate absolută a oricărui program politic, a oricărei guvernări. Este adevărat că Legea declară educația prioritate națională, dar acest statut trebuie să se reflecte și în politici și în realitatea educației. Întoarcerea societății la preeminența existențială a educației și la valorile acesteia se face tot prin educație. Or, declinul educației ca sistem și ca proces duce la o criza de percepție a importanței ei în conștiința societății. Cele mai puternice națiuni ale lumii, cele în care și nivelul de existență este foarte ridicat au sisteme educaționale foarte puternice. Iar statutul educației se reflectă și în conștiința cetățenilor lor, care înțeleg importanța instrucției și formării pentru dezvoltarea și evoluția personală, faptul esențial că prin educație ajung acolo unde își propun, își pot atinge idealurile existențiale. Din nou, per a contrario, o societate cu un sistem educațional slab, cu o educație aflată în criză este o societate slabă, profund vulnerabilă, formată din indivizi foarte ușor manipulabili. Educația este calea către edificarea individului și dezvoltarea societății.

Ce rol are de îndeplinit Universitatea în acest proces extrem de complicat?

Universitatea are un rol cheie, pentru că ea se află în centrul comunității și al societății. Este instituția fundamentală, în jurul căreia gravitează totul, aflată în centrul unei rețele sociale, umane, economice extrem de complexe. Să nu uităm că Uniunea Europeană și-a propus edificarea Societății și Economiei bazate pe Cunoaștere. Calea către cunoaștere este, evident, educația. Vorbind de cunoaștere la nivelul cel mai înalt, ajungem la instituția calificată pentru a cultiva acest tip de cunoaștere, Universitatea. Din această perspectivă, Universitatea este instituția de elită a societății, un motor al progresului, un vector al viitorului. Ea reprezintă mediul formării și specializării tinerilor într-un domeniu, dar, în același timp, și al edificării lor morale, sociale și umane. Acest lucru, dimensiunea educațională a misiunii Universității, în sensul educației depline, fundamentate etic, civic, social și uman, mai ales acest lucru nu trebuie uitat. Pentru că, din păcate, uneori este lăsat în penumbra actului de învățământ propriu-zis din aria strictă a specialității. Universitatea Titu Maiorescu încearcă, prin tot ceea ce face, să nu uite menirea complexă a Universității, plecând tot de la marile modele medievale, dar privind și la marile universități ale prezentului din Europa, SUA și alte părți ale lumii, aceea de a instrui, forma și educa. Educând și fiind educați, vom avea o societate mai bună, formată din oameni calificați și specializați profesional și din cetățeni educați, evoluați din punct de vedere uman și social.

V-ați referit anterior la modele. Ce rol au modelele în acest proces complicat al opțiunilor și al formării?

Rolul modelelor este decisiv în existența, educația și evoluția fiecăruia dintre noi, în special în anii de început ai formării, dar și după aceea, în tot cursul vieții. Modelele sunt, în primul rând, profesorii, personalitățile academice care apar în fața noastră în amfiteatre, pe care, ca studenți, îi privim cu respect și oarecare teamă, cel puțin la început. Mulți dintre profesorii mei au fost somități în domeniile lor și exemplul lor m-a inspirat și pe mine în dorința de a deveni un jurist de valoare și un profesor care să le calce pe urme. Alte modele sunt profesioniștii de marcă ai fiecărui domeniu. Prin urmare, modelele sunt fundamentale. Mi-am dorit întotdeauna ca prin ceea ce comunic studenților, prin felul în care mă prezint în fața lor, prin atitudine, colaborare, empatie, prin ceea ce scriu și cercetez, prin întreaga mea activitate, să pot constitui și eu un model. Și cred ori sper că, pentru unii dintre studenții mei, pentru cei pe care i-am îndrumat la licență, la dizertație și pentru cei cărora le-am devenit coordonator științific la doctorat, am devenit model, ceea ce mă bucură și constituie pentru mine o împlinire. Revenind la sensul întrebării, modelele sunt fundamentale în existența noastră și de aceea, la un nivel înalt, așa cum este învățământul universitar, cu toții trebuie să aspirăm la acest statut. Atingerea lui constituie o reușită științifică, intelectuală și morală, o validare a valorii și eficienței personale. În felul acesta, opera noastră depășește cadrul amfiteatrelor și se manifestă prin efectele sale la nivelul societății. Educând, oferind și promovând modele autentice, contribuim la creșterea morală, la edificarea și dezvoltarea societății noastre, la construirea unei lumi mai bune, de care avem atâta nevoie.

În final, cum priviți educația și misiunea Universității în viața României de azi și, mai ales, în raport cu viitorul țării?

Cred că șansa României de a se moderniza, de a deveni și de a se afirma tot mai mult ca o țară europeană stă în educație. Acțiunea ei este fundamentală din cel puțin două puncte de vedere, cum spuneam și anterior. Educația formează specialiștii fiecărui domeniu și contribuie astfel la profesionalizarea mediului socio-economic și la procesul general al dezvoltării. În același timp, educația formează individul și societatea în spiritul valorilor morale și al normelor civice, în sensul respectului, toleranței, armoniei, corectitudinii, solidarității și umanității. Societatea românească are nevoie, în egală măsură, și de oameni calificați, și de oameni educați. Strategic, cred că cel mai important Proiect de Țară al României ar trebui să fie Educația. Educația ca Proiect de Țară. România are un potențial uman foarte mare, are tineri foarte inteligenți și resurse extraordinare, care trebuie folosite, exploatate în folosul țării. Educația este calea de a valorifica acest potențial uriaș. Iar aici Universitatea are un rol determinant. Cred cu tărie că Universitatea este spațiul de elită în care se formează viitorul unei națiuni. De aceea noi, ca profesori, și Universitatea, ca instituție, avem împreună o mare responsabilitate socială și umană.