Artisticitatea, ca esență (deci ca marcă metafizică) a operei de artă nu poate fi, probabil, găsită ca atare (oricum, direcția sugerată de Heidegger, în Originea operei de artă, nu mi se pare productivă). Ea este, mult mai probabil, un noumen pe care ar trebui să ni-l asumăm prin decret și să ne mulțumim cu ceea ce putem percepe sau înțelege dincoace (nu dincolo) de el, adică în fenomenologia artei care ne este accesibilă conform constituției noastre senzitive și intelectuale. Aș spune, așadar, că artisticitatea este, mai degrabă, un concept metodologic, decât unul constitutiv/generativ al operei de artă. Măsura în care acest metodologic este accesibil (sau la dispoziția) autorului, sau este accesibil (sau la dispoziția) cititorului (pentru a mă referi doar la o specie de artă, și anume la arta literară) este o problemă în sine, și această problemă poate face, de data aceasta, obiectul unei investigații de tip heideggerian, adică de tip cerc vicios acceptat ex ante. Pentru a intra în subiectul acestei intervenții – intenționalitatea artistică – va trebui, așadar, să precizez care este decretul meu cu privire la artisticitate ca metodologie artistică. Artisticitatea rezidă, cred eu, în prezența semnului particularului care stă pentru general (este, cum se poate observa, exact inversul științificității – științificitatea rezidă în prezența semnului generalului care stă pentru particular). Ce înseamnă asta? Înseamnă că ceva este artistic, adică posedă acest atribut, pe care-l numim artisticitate, doar dacă, în expresia verbală (în cazul literaturii, dar în expresii specifce în cazul altor arte) nu există nimic care să frizeze generalul, deși, în semnificație, generalul este obligatoriu. Cu alte cuvinte, folosind, de data aceasta, un limbaj semiotic, artisticitatea constă în prezența unui semn particular care are ca denotat/referențial, un obiect general (sau universal, după caz). Artisticitatea este iremediabil distrusă dacă expresia imediată, adică expresia destinată nemijlocit cititorului, are constituție generală, mai exact spus, are constituție de generalitate. La fel, artisticitatea este iremediabil distrusă dacă denotația expresiei nemijlocite este de tipul particularului. Criticii literare îi este întotdeauna la îndemână să deceleze aceste „criterii”, așa cum am spus, exclusiv de natură metodologică (deci subsumându-se conceptului de scriitură, concept mult mai larg și mai sofisticat decât cel de prozodie). În aceste cadre decretate, aș dori să fac câteva considerații cu privire la intenționalitatea artistică, odată asigurată artisticitatea. Îmi propun, de la bun început, să tratez ideea de intenționalitate artistică în marja conceptului de intenționalitate practicat de fenomenologie. Voi spune, așadar, în această cheie, că intenționalitatea artistică înseamnă vizarea unui general, indiferent de „domeniul” la care face trimitere generalul în cauză. Vizarea are aici semnificația foarte intensă pe care Husserl și adepții săi o acordau acestui concept: luare în atenție, umplere a „ochiului” și a intelectului (NB: problema dacă, în creația artistică funcționează, alături de percepție și intelect și rațiunea este, și ea, o problemă separată, care trebuie abordată din triplă perspectivă: filosofică, psihologică și estetică – esteticul fiind luat aici în accepțiunea sa kantiană), reducerea lumii la obiectul vizat, cu punerea între paranteze a orice altceva care excede vizatul. Desigur, vizatul – obiectul vizat – poate fi atât de natură transcendentă, cât și de natură transcendentală, esențială fiind aici epuizarea lumii fenomenale, ca și a lumii perceptuale sau a lumii intelective, de ceea ce se vizează. Așadar, intenționalitatea artistică pare a fi primul pas – metodologic, desigur, dar în sensul cel mai larg și mai puțin instrumental posibil al acestui cuvânt – în garantarea artisticității. Intenționalitatea artistică decupează din lume vizatul, ignorând ceea ce rămâne din lume după acest decupaj. În esența sa, intenționalitatea artistică este o renunțare la tot ceea ce nu rămâne în decupajul operat de operațiunea de vizare artistică. (De remarcat o altă analogie cu știința: definirea, în știință, nu înseamnă decât un decupaj cognitiv din ansamblul de predicate ontologice posibile, prin ignorarea celor care nu intră în definiție, adică prin renunțarea la ele. În termeni filosofici, orice alegere înseamnă o renunțare). Dar tocmai această renunțare vine să augmenteze, în sensul de intensificare, de esențializare, adică de autentificare, în ultimă instanță, a vizatului, adică a acelui general care nu trebuie, în nici un caz, cum am spus mai sus, să transpară în expresia literară, ci să constituie doar denotatul/referențialul asupra căruia autorul și cititorul complotează. Căci, într-adevăr, autorul literar autentic și cititorul autentic de literatură artistică sunt complici în materia intenționalității artistice. Autorul știe care este intenționalitatea sa artistică, adică obiectul general vizat din punct de vedere artistic, iar cititorul, prin intermediul expresiei artistice nemijlocite – cuvântul, în cazul literaturii – află despre această intenționalitate. Așadar, cititorul își capătă „calitatea” de complice la formarea intenționalității artistice a autorului după receptarea („consumarea”) operei literare, în momentul în care sesizează generalul la care se referă particularul prezent nemijlocit în expresia artistică. Atât timp cât acest general – adică obiectul non-particular vizat intențional de creator – nu este sesizat de cititor, iar cititorul rămâne ancorat la trama directă, ne-ascunsă, integrată în expresia verbală nemijlocită, opera literară nu-și atinge scopul. Din cele deja expuse, rezultă și semnificația scopului operei literare: declanșarea, în cititor, a înțelegerii (în sensul comprehensiunii, despre care vorbește hermeneutica) a generalului care se ascunde în formularea expresiei particulare care vehiculează opera literară. Poate că proba cea mai apodictică a autenticității operei literare este tocmai producerea acestei complicități între autor și cititor. Iar evaluarea posibilității, probabilității și gradului în care această complicitate se produce sau este productibilă este, după cum înțeleg eu lucrurile, una dintre sarcinile fundamentale ale criticii literare.

Așadar, intenționalitatea artistică reprezintă primul act auctorial în geneza operei literare, indiferent de specia genului literar: poezie, proză, teatru etc. Așa cum voi susține cu prilejul unei intervenții ulterioare, „produsul” intenționalității artistice este ideea artistică (de exemplu, ideea poetică pentru poezie, ideea epică pentru proză, ideea teatrală pentru teatru). În încheierea acestui excurs, doresc să mă mai refer la un singur aspect: cerebralitatea intenționalității artistice. În ciuda a ceea ce spun și unii autori, și unii critici, în creația literară nu există inspirație, în sensul în care acest concept a fost încetățenit și este utilizat. Desigur (în mod absolut similar ca în știință), există fulgurări de idei (de cele mai multe ori de tipul analogiei, metaforei, metonimiei și altora asemenea), generate de subconștient (sau în mod arhetipal, în limbajul jungian) care evocă sau reclamă o anumită intenționalitate artistică, dar acesta este doar un foarte vag punct de plecare care, dacă ar rămâne la acest stadiul al „inspirației”, nu ar produce nimic care să țintească, în mod artistic, generalul. Cu sau fără această „inspirație”, intenționalitatea artistică este produsul aproape integral al cerebralului, al elaborării intelectuale, conceptuale, a obiectului vizat în chip artistic. Un creator de artă literară trebuie să fie un autor responsabil artistic, iar această responsabilitate artistică este girată, în primul rând (atât în ordine cronologică, cât și în ordine procedural/logică) de cerebralitatea formării intenționalității artistice. Opera de artă, ca și opera științifcă, este produs al maturității (artistice, respectiv științifce) a autorului în cauză, maturitate care, desigur, nu este măsurată deloc de vârsta biologică (cazuri care probează aceasta se găsesc din abundență atât în domeniul artei, cât și în domeniul științei, iar explicația acestor „anomalii” poate fi dată doar de ipoteza genialității care, probabil, ar putea fi definită ca fiind procesul de accelerare a formării maturității).

Intenționalitatea artistică se formează, deci, 1) ca vizare intensivă și exclusivă a generalului care va fi capturat în opera literară, 2) prin expresie literară nemijlocită exclusiv particulară, și 3) fiind condiționată de cerebralitate, maturitate și responsabilitate artistică.

În intervenția următoare, tot sub egida cerebralității în arta literară, voi chestiona asupra captării artistice.