Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului a fost privită de mulți ca un simbol al celebrării centenarului României moderne. Desemnată fiind drept țel național de oamenii de stat de acum mai bine de un secol, deveniți între timp figuri istorice ale României moderne, Catedrala a fost învestită, încă din faza ei de proiect spiritual, cu un simbolism aparte, crucial pentru țara proaspăt unificată la 1918, plină de credință și încredere în epocă. Ideea ei devenise o veritabilă emblemă a unității naționale, deși ea fusese zidită doar în imaginarul public, nu încă și în imanentul pietrei.

Există astăzi destule voci care spun că fondurile publice pentru Catedrală s-ar fi cuvenit să fi fost îndreptate spre construirea de spitale sau rezolvarea altor probleme ale țării. Fără îndoială, statul român trebuie să dezvolte strategii bugetare mai bune, iar istoria, mai mult sau mai puțin recentă, arată că dorința, voința și putința lui în a îmbunătăți chivernisirea banului public rămân „tainice”, iar materializarea poate fi trecută lejer la „miracole”.

Totuși, înainte de a trage concluzii despre „blasfemia seculară” a construirii de lăcașuri de cult în loc de sălașuri de alinat suferința (spitale) sau ignoranța (școli) sau făgașuri de răzbit dintr-o parte într-alta a țării a cărei unitate o slăvim, dar n-o servim (infrastructură), în ceea ce privește proiectul Catedralei unele aspecte merită marcate în context și dincolo de el.

Bine public și bunuri publice

În primul rând, într-adevăr, statul român ar fi putut să folosească banii cheltuiți pentru o parte din construirea Catedralei (întrucât nu a finanțat întreaga lucrare) pentru a ridica, întreține sau utila spitale sau școli. Privind situația în mod realist însă, nici cu un buget de peste 8 miliarde de lei destinat Ministerului Sănătății în 2018, statul nu a reușit să facă prea bine nici „mentenanța”, nici „modernizarea” sistemului medical. Bugetul pentru educație a fost de peste 23 de miliarde de lei, însă nu s-au făcut mari schimbări nici acolo. În condițiile unei lipse de reformă structurală, un plus de jumătate de miliard de lei (cât a costat statul român / contribuabilul român Catedrala până acum) în oricare dintre cele două direcții nu ar fi schimbat mare lucru.

Problema sloganului ,,vrem școli/spitale, nu catedrale”, inițiat de cei care s-au opus construirii Catedralei (fie din bani publici, fie de tot), este că stârnește o falsă dilemă, care presupune că nu există o a treia variantă și că avem de ales între spitale/școli sau biserici/Catedrală. Această pseudodilemă este cu atât mai mult evidentă atunci când se observă că planul complexului din jurul Catedralei include și un… centru medical.

Bugetul statului pentru sănătate/educație a crescut în ultimii ani, însă abia dacă se poate observa o îmbunătățire a calității facilităților oferite. Nu banii spun toată povestea unei reforme, ci, mai degrabă, reforma precede angajarea/ alocarea cu rost a banilor publici.

Bugetul alocat până acum de statul român pentru construirea Catedralei a fost de puțin peste 500 de milioane de lei și chiar dacă se mai adaugă aici și donații din multe alte surse, rezultatele finanțării sunt evidente în cazul acestui proiect de „infrastructură spirituală” numit Catedrala Mântuirii Neamului. Faptic, privind și palpând construcția în sine, Biserica Ortodoxă Română, „dezvoltatorul” proiectului, pare să fi fost un mai bun administrator financiar decât statul. De asemenea, pare să se priceapă mai bine și la a duce la bun sfărșit un proiect (deși construcția va mai dura o vreme, ritmul de până acum pare mai susținut decât al altor proiecte „seculare” ale statului și un indiciu pentru o continuare mai viguroasă decât la acestea).

În al doilea rând, nu este responsabilitatea Bisericii Ortodoxe Române să conducă statul român din punct de vedere legal sau financiar, să perceapă taxe sau să dirijeze proiectele pe care guvernul nu le poate administra. Chiar și așa, aceasta le oferă cetățenilor în nevoie sute de instituții sociale și medicale. Acesta nu este un lucru știut sau făcut public de către cei care se opun finanțării publice a Catedralei.

Biserică „și”, nu „vs.”, Stat

De multe ori, pe post de motiv de a renunța la finanțarea și ajutorul de orice fel acordat bisericii de către stat, se citează ovaționatul și, de multe ori, greșit-înțelesul principiu democratic al „separării bisericii de stat”. Acesta este un lucru aproape nemaiîntâlnit în Vest, unde instituțiilor religioase li se oferă aproape întotdeauna diverse tipuri de sprijin cu scopul de a ajuta libertatea religioasă să funcționeze mai bine în societate.

O privire mai atentă acordată principiului ,,separării bisericii de stat” arată că, atunci când Thomas Jefferson a folosit această expresie în scrisoarea către baptiștii din Danbury, nu s-a referit la faptul că biserica, sau creștinii în general, nu trebuie să fie liberi să aleagă direcția in care se îndreaptă busola moralității naționale, ci, mai degrabă, s-a referit la ideea că statul nu trebuie să oblige pe nimeni să adere la o anumită credință. Principiul a fost menit să ofere oamenilor libertatea de a crede sau nu într-o putere superioară, după bunul plac. Mulți dintre cei care s-au refugiat în America, atunci când se puneau temliile în „lumea nouă”, încercau să scape de persecuția religioasă de pe „bătrânul continent”. În consecință, Părinții Fondatori ai SUA au considerat că este bine să protejeze oamenii de asemenea atacuri asupra libertății personale. Principiile creștine pe care aceste personalități le-au susținut au fost înțelese ca forțe călăuzitoare pentru dezvoltarea societății. Și după câte ne putem da seama, SUA au avut de câștigat de pe urma acestor principii, întrucât au devenit și au rămas o țară prosperă și liberă. Așadar, in urma unei analize mai atente a principiului, se constată că „separarea bisericii de stat” are scopul de a promova libertatea religioasă, iar nu de a interzice religia in societate sau în instituțiile care guverneaza țara. Cu alte cuvinte, principiul „separării” susține în acest caz libertatea exprimării religioase, nu impune eliberarea de religie.

Aceasta este o libertate prețuită și astăzi in SUA, in ciuda faptului ca mulți o critică. Libertatea religioasă, principiu respectat și în cadrul guvernului SUA, dar protejat de o eventuală invocare sau intervenție abuzivă în numele acestuia de către guvern, este, de asemenea, motivul pentru care capitala americană are propria Catedrală Națională (de confesiune episcopaliană). În același timp, este motivul pentru care pe dolarul american scrie ,,In God we trust”. Așadar, principiul separării bisericii de stat susține cauza obligativității sprijinirii libertății religioase de către stat și protejează, în același timp, împotriva tentativelor guvernamentale de a o submina.

Și „ființare”, și „finanțare”

În România, situația este oarecum simplă. Populația ortodoxă este estimată la aproximativ 88% din totalul locuitorilor țării, iar o Catedrală Națională a fost dorită de o mare parte a acesteia atât din motive strict religioase, cât și culturale în sens larg. Democrația și libertatea le-au oferit cetățenilor această construcție abia de curând. Unii români se compară cu societățile din Occident și cred că este nedrept să se ofere ajutor financiar bisericii, însă ei nu par a nu avea știință despre ceea ce fac aceste state pentru propriile biserici. Majoritatea membrilor bisericilor creștine din Vest (Austria, Germania, Danemarca, Finlanda, Islanda. Suedia, Elveția, SUA etc.) plătesc o taxă bisericii căreia îi aparțin, fie prin intermediul statului, fie bisericii direct (de regulă, între 1 și 10% din venit, procentajul variind în funcție de țară și biserică). Uneori, așa cum se întâmplă în Finlanda, taxele sunt plătite prin companii private bisericilor de stat. În prezent, în SUA, în loc de taxă plătită la stat, fecare persoană plătește direct bisericii de care ține. De asemenea, multe dintre biserici sunt exonerate de plata taxelor și, deși acest lucru nu pare să însemne prea mult, a nu plăti taxe în SUA este, de fapt, o sursă importantă de economisire, întrucât sistemul progresiv de taxare al SUA poate avea un impact semnificativ asupra fnanțelor contribuabililor, ca indivizi sau organizații. Prin urmare, în aceste state vestice, biserica și alte instituții religioase sunt ajutate financiar într-un fel sau altul, de stat, ca un mod de promovare a libertății religioase. Pentru Biserica Ortodoxă Română, aceast ajutor poate veni sub formă financiară sau, așa cum a fost discutat în trecut, poate veni sub forma restituirii proprietăților naționalizate în 1863 de către Alexandru Ioan Cuza, domnitorul ales al principatelor unifcate, în 1859, ale Moldovei și Valahiei (o propunere căreia statul român i se opune în prezent).

Bineînțeles, Catedrala Mântuirii Neamului, în momentul de față cea mai înaltă catedrală ortodoxă din lume, și una dintre cele mai mari ca volum, va aduce venituri nu doar instituției bisericii, ci și economiei locale, având in vedere că astfel de monumente sunt în general vizitate de numeroși pelerini și turiști. Lăcașuri de cult referențiale, precum Bazilica Sfântul Petru din Roma, recent-încercata Catedrală Notre-Dame din Paris, Sagrada Familia (încă neterminată) din Barcelona, catedralele din Milano și Köln, Bazilica San Marco din Veneția, Catedrala Sfântul Vasile din Moscova, și multe, multe altele, sunt dovezi ale importanței spirituale, istorice și fnanciare a unor asemenea monumente pentru comunități, populații, națiuni. Până la urmă, omul nu poate modela munții și nu poate construi forduri. El nu poate crea minunile naturii, ci doar pe ale culturii sale. Însă poate ridica monumente care să conserve istoria și spiritul unui popor. Asemenea edificii duc mai departe memoria ctitorilor, eroilor-martiri, strămoșilor, hrănindu-se din nădejdea mântuirii lor, a celor de azi și a urmașilor noștri.

Privirea sus, credința Sus

Probabil cea mai semnificativă parte a poveștii Catedralei Mântuirii Neamului este faptul că reprezintă un simbol al victoriei libertății asupra despotismului. Este mai înaltă decât clădirea cunoscută odată sub numele de Casa Poporului, acum numită, mai sincer, Palatul Parlamentului, un uriaș, dar tragic simbol al unui regim opresiv a cărui strategie de a-și controla poporul s-a bazat puternic (și) pe ridiculizarea și pedepsirea practicilor religioase. Astăzi, lângă „chipul cioplit” al unui stat comunist stă simbolul dreptății care se arată peste generații și al victoriei libertății sădite și cultivabile în fiecare noi în ciuda aridității sau diluviilor vremurilor. Într-o lume care îmbrățișează nevoia de diversitate, toleranță și libertate, o astfel de realizare ar trebui să fie sărbatorită ca fiind sfârșitul unui capitol al durerii și subjugării. Experiența comunismului vine ca un semnal de alarmă pentru lumea laică modernă de la un popor care a fost forțat să se numească ateu prin pravile tovărășești, dar care nu s-a putut lepăda niciodată de numele Domnului.

Astăzi, în București, rebotezata/rebranduita Casă a Poporului, o imagine a unor vremuri sumbre și apăsătoare, nu mai este singurul paznic ce veghează asupra orașului. Clădirea comunistă se află acum sub umbra cupolelor aurii ale noii catedrale născute din dorința oamenilor de a alunga demonii propriului trecut. Lumea ar trebui să cugete la semnifcația acestui moment istoric, întrucât din ceața surghiunului și a izolării iese la lumină, nu timid sau șovăitor, ci cutezător și clar, vocea unei națiuni libere să spună în sfârșit lumii: ,,În Dumnezeu credem!”