Destinul uman este însoțit de căutarea permanentă a scopului. De la Icar, fiul lui Dedal, care a răspuns limitărilor fizice ale labirintului în care se găsea închis cu zborul către absolut, până la Sisif, cel care, înfruntând zeii, a fost condamnat la o muncă perpetuă, arhetipul uman a urmărit desăvârșirea. În contextul actual, mitologia căutării scopului și a existenței rămâne validă, însă cartografiată pe coordonate sensibil diferite. Căutarea scopului se reorientează de la un absolut extinsec, impregnat de conștiința imposibilității (și Icar, și Sisif realizează zădărnicia aspirațiilor lor) către un absolut intrinsec. Comunitatea modernă a înțeles nevoia omului de a se căuta pe sine și de a-și identifica scopul existenței. Ca urmare, a instituit drepturile omului în contrapondere la puterile laice sau religioase. Starea drepturilor omului este esențialmente evolutivă. Revoluția Franceză, finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, căderea regimurilor totalitariste din estul Europei simbolizează revolta individuală față de puterea publică și reconfigurarea parametrilor sociali prin îndepărtarea atenției de la privilegiile conducătorilor și apropierea de nevoile particulare.

Căutarea fericirii, ca exercițiu

Complexitatea demnității umane izvorăște din complexitatea Ființei și a destinului asumat. Demnitatea își conturează identitatea juridică prin reunirea sincretică a elementelor specifice celorlalte drepturi sau valori juridice: libertate, egalitate, solidaritate ș.a. Demnitatea există prin extragerea și agregarea aspectelor juridice atașate altor drepturi și prin ontogeneza ei și arată ce este omul de la ființare până la aneantizare. În evoluția epistemologică a drepturilor omului, au fost tentative de reglementare a unor prerogative pertinente să răspundă căutărilor umane. Dintre acestea, dreptul la căutarea fericirii rămâne cel mai potrivit exercițiu. Menționat în preambulul Declarației de Independență a Statelor Unite ale Americii, dreptul la căutarea fericirii a rămas efigia unui deziderat nobil, fără a se bucura de extindere la nivel global.

Modelul juridic al garantării dreptului la căutarea fericirii a fost reinterpretat de alte state din sistemul inter-american. În Constituția Boliviei, căutarea fericirii reclamă un fundament preponderent economic și constă în solidaritate, complementaritate, armonie și echitate în distribuirea și redistribuirea produsului social. Constituția Ecuadorului recunoaște căutarea fericirii ca drept de origine socială care permite cetățenilor să tindă către bunăstarea generală. Sistemul asiatic de protecție a drepturilor omului confirmă dreptul la căutarea fericirii ca prerogativă esențială, instituind protecție constituțională. Articolul 13 din Constituția Japoniei și articolul 10 din Constituția Coreei de Sud reglementează nulla distinctione dreptul la căutarea fericirii în plenitudinea conținutului său, urmărind ambele dimensiuni: civilă și politică, respectiv economică, socială și culturală.

Dacă demnitatea și fericirea se bucură de recunoaștere formală, iubirea este evidențiată în documentele comunității internaționale în mod inductiv, prin corelație cu instituții juridice consacrate precum logodna sau căsătoria. Absența reglementării directe a dreptului la iubire reduce vocația drepturilor omului de a corespunde nevoilor de căutare și împlinire a spiritului uman. Admițând că demnitatea demonstra trăsăturile intrinseci ale individului, iar fericirea prezenta dinamica existențială și sublimarea acesteia într-un scop suprem, iubirea reunește ambele particularități, fiind deopotrivă statică și dinamică, arătând ce este și ce poate deveni individul. Introducerea iubirii în algoritmul garantării juridice a drepturilor omului se bazează pe recunoașterea ei ca nucleu al întregului construct al jusnaturalismului. Pornind de la teza originară a dreptului natural conform căreia oamenii au drepturi prin natura lor, iubirea se identifică în centrul acestei naturi inițiale și se transformă în matca tuturor facultăților umane. Algoritmul juridic astfel postulat determină un imaginar juridic în care iubirea nu invalidează demnitatea și fericirea, ci le plasează în poziții periferice, ea revendicându-și însemnătatea centrală. Spre deosebire de formalizarea demnității și fericirii (prerogative care se remarcă inclusiv printr-o latură concretă, obiectivă), iubirea comportă fragilitate prin planul de manifestare eminamente emoțional. În condițiile date, se conturează o veritabilă dilemă de oficializare a dreptului la iubire: posedă știința dreptului instrumentarul teoretic necesar pentru reformarea doctrinei drepturilor omului în sensul includerii dreptului la iubire?

Formalizarea juridică a dreptului la iubire

Deși dreptul pozitiv constrângător adoptat de comunitatea internațională nu menționează dreptul la iubire, acesta nu este redus la un subiect parantetic protecției individului. Iubirea se poziționează central în matricea formală a drepturilor omului, ca element intrinsec tuturor facultăților înnăscute ale individului (similar cu demnitatea și fericirea). Iubirea are aplicabilitate transversală, deoarece își găsește incidența în fiecare drept al omului: (1) caracterul său intersubiectiv permite identificarea iubirii în contextul exercitării drepturilor de solidaritate; (2) arogându-și o componentă civilă și politică, iubirea se regăsește în dreptul la căsătorie, egalitatea între soți, dreptul copilului de a nu fi separat de părinții săi, dreptul la viață privată; (3) conceptualizată ca valoare umanitară, iubirea este sursa egalității și a nondiscriminării, circumstanțiind aplicarea drepturilor economice, sociale și culturale.

Cel mai elocvent argument în favoarea conștientizării și oficializării dreptului la iubire rezidă în aceea că iubirea este suportul educației pentru drepturile omului, al educației în spiritul drepturilor omului. Toleranța, respectul pentru diversitate, coeziunea între oameni și popoare, pacea subzistă, se manifestă și se desăvârșesc în plan social prin iubire. Descompus în elementele sale, dreptul de a iubi și dreptul de a fi iubit, dreptul la iubire modelează planul intrapsihic al omului, sensibilizându-l. Expresia filosofico-juridică a dreptului la iubire se concretizează în angajamentul individual față de alteritate. În ipoteza în care individul se deschide spre experiențele sociale și umane ale alterității prin instrumentarea înțelegerii, compasiunii, responsabilității, respectului pentru libertatea celorlalți și a echității relaționale, sunt îndeplinite imperativele sociale minimale pentru realizarea drepturilor omului.

Juridicizarea iubirii se impune a fi produsă în sens kantian de acțiune transformativă, care reformează prima facie spiritul uman, făcându-l empatic față de căutările celorlalți. Secunda facie, reformează comunitatea umană prin orientarea acesteia către valorile sociale superioare. Suportând rigorile epistemologice, dreptul la iubire este supus împlinirii unei funcționalități și este angajat în serviciul unui obiect determinat: funcția atașată dreptului la iubire este reformarea mentalului colectiv în spiritul fraternității ancestrale. Corelativ acestei funcționalități, distingem obiectul receptor al iubirii: umanitatea în ansamblu.

Jurisprudența indiană oferă o perspectivă inovatoare asupra dreptului la iubire, construind o argumentație fixată pe premisele universalității umanității, egalității și nediscriminării. Cauza Navtej Singh Johar vs. India evaluează dispozițiile din Codul Penal Indian, impus pe filiera colonialismului, inspirat din morala victoriană. Problema iubirii în cuplurile de același sex este abordată cuprinzător, în acord cu exigențele egalității și nediscriminării. Judecătorii se pronunță în favoarea recunoașterii dreptului la iubire al persoanelor aparținând minorităților sexuale și extrapolează iubirea ca drept pentru relațiile inter-rasiale, inter-caste, inter-religioase. Verdictul subliniază puterea transformativă a iubirii în raport cu societățile segregate în funcție de castă, religie, clasă etc.

Jurisprudența americană analizează dreptul la căsătorie al persoanelor aparținând minorităților rasiale în conexiune cu principiile egalității și nediscriminării. Cauza Loving vs. statul Virginia aduce în discuție nerecunoașterea căsătoriilor inter-rasiale. Invocând protecția legală acordată cetățenilor americani în temeiul celui de-al XIV-lea amendament constituțional, reclamanții au obținut un verdict favorabil al Curții Supreme a SUA. Argumentul principal invocat de Curtea Supremă în soluționarea speței a fost dreptul la căutarea fericirii și garantarea acestui drept tuturor cetățenilor americani.

Utilitatea socială și morală a căsătoriei este intrinsecă oricărei comunități. Reglementarea dreptului la căsătorie e un dat juridic. Comunitatea internațională reglementează doar forma conviețuirii sociale, lăsând fondul (dreptul la iubire) în penumbra normelor juridice. Depășind considerentele istorice ale căsătoriei, în societatea modernă căsătoria ca instituție juridică reprezintă o consecință socială a unei stări afective. Etiologia căsătoriei este exercitarea dreptului la iubire. Reglementarea exclusivă a consecinței (căsătoria) în absența cauzalității primare (iubirea) determină aplicarea în drept a unei forme fără fond anoste și inutile.

O cerință sine qua non a perfectării Ființei

Proclamarea dreptului la iubire nu este o inovație juridică, ci o redescoperire conștientă a unor valori afirmate și recunoscute. Cu toate acestea, oficializarea dreptului la iubire pe calea instrumentelor juridice constrângătoare nu simbolizează un act de retorică juridică, ci concretizează o necesitate de perfectare a cadrului moral și uman, precum și a dreptului pozitiv în materia drepturilor omului. Confirmarea formală a dreptului la iubire echivalează cu o promisiune solemnă de eficientizare a aplicării altor prerogative individuale. Fie că adoptăm o înțelegere kantiană (universală) asupra iubirii (iubirea ca datorie morală asumată de individ în raporturile cu umanitatea), fie că particularizăm iubirea la spațiul intim al cuplului și o reducem la dimensiunea romantică, reglementarea dreptului la iubire rămâne o cerință sine qua non a perfectării Ființei și societății umane.