Scene frânte dintr-o tragicomedie de toamnă

22 noiembrie/3 decembrie 1916. Hrisoavele sferdesc această sicră în istoria națională și europeană drept ziua în care Bucureștiul s-a predat forțelor militare ale Puterilor Centrale fără a trage un foc de armă, urmând ca timp de trei zile, până pe 25 noiembrie/6 decembrie 1916, trupele de ocupație să pășească în urbe și să tragă la sorți viața bucureștenilor uitați de Moire. Dar acele fapte despre care hrisoavele nu amintesc… pe acelea memoria colectivă le ține tăinuite printre slovele din jurnalele personale ale unor personalități și personaje bucureștene… pe acelea noi le-am cercat și le-am afl at între grotescul tragodiei Marelui Război și caragialescul rumânesc. Iar parte dintre ele avem a vi le prezenta și domniilor voastre în rândurile de față.

Capitala capitulează… de două ori

Manualele de istorie ne amintesc cum bucureștenii s-au predat feldmareșalului August von Mackensen. Nimic mai adevărat, dar, la momentul semnării actelor oficiale, Bucureștii era în fapt deja ocupat de trupele germane și predat în mâna ofițerilor germani aparținând Armatei a IX-a a generalului Erich von Falkenhayn și conduși de însuși Principele de Schaumberg Lippe, nepot al Împăratului Wilhelm al II-lea și fost atașat militar al legației germane din România. Cum s-a produs această întâietate și cum a câștigat von Mackensen recunoașterea istoriei?

În seara zilei 22 noiembrie/5 decembrie 1916 feldmareșalul von Mackensen trimite pe căpitanul Lange ca sol la cazarma geniului din Cotroceni unde era Prefectura, la Comandantul Cetății București, pentru a avea garanția acestuia că Bucureștiul se va preda fără luptă și nu există forțe armate românești care să se opună ocupației germane.

Cum Bucureștiul avea întreaga centură de cetăți și fortificații dezafectată, iar grosul armatei române părăsise orașul, cel care dă răspunsul scrisorii transmise de feldmareșal este generalul Anghelescu, la răspunsul acestuia urmând garanțiile pe care pe loc sau în următoarele două zile le vor oferi, pe rând și în nenumărate rânduri, primarul Emil Petrescu, reprezentantul Ministerului de Interne Lupu Kostake, viceprimarul Titus Popovici, prefectul poliției Al. Tzigara Samurcaş, Alexandru Marghiloman şi alții. Până să poată von Mackensen să ia cunoştință de răspunsul oficialităților bucureştene, generalul von Falkenhayn trimite, după căderea Fortului Chitila şi Fortului Mogoşoaia, trupele sale de elită să intre în Bucureşti, ceea ce se petrece întocmai, grenadierii Armatei a IX-a fiind primele forțe de ocupație care intră în Bucureşti, imediat după orele amiezii.

Acest act de ocupație a Bucureştilor este atestat documentar de ziaristul Karl Rosner în cronica sa de campanie (Mit der Armee von Falkenhayn gegen die Rumänien, 1917). Cu toate acestea, publicul nu a cunoscut întâietatea lui von Falkenhayn în fața lui von Mackensen deoarece lucrarea lui Rosner nu s-a bucurat multă vreme de circulație, ba chiar a fost supusă unui strict regim de cenzură multă vreme de la apariția sa în 1917. Motivul a fost apariția în ziua de 23 a unei fotografii cu armata germană intrând în urbe în revista oficială Rumänien in Wort und Bild însoțită de afirmația că General Feldmareşal August von Mackensen a fost cel dintâi care a intrat în Bucureşti. Astfel, cu toate că von Mackenen intra abia în seara zilei de 23 noiembrie/4 decembrie, într-un automobil condus de Martin Badt – un celebru comerciant german al acelor vremuri care trăia în România, el este cel care începând cu 25 noiembrie/6 decembrie va cârmui asupra Bucureştilor ocupați… Ce cadou a primit feldmareşalul von Mackensen la împlinirea a 67 de ani!

Se intră pe la Bragadiru… Ba nu, pe la Rahova… Au intrat pe la…

Primarul Bucureştilor, Emil Petrescu, bazându-se pe informațiile despre locul pe unde intrase căpitanul Lange în Bucureşti, dar şi pe informațiile primite de la armatele româno-ruse aflate în retragere, începe încă din zorii zilei de 23 noiembrie/4 decembrie 1916 să pregătească urbea de capitulare şi de primirea „ oficială, rezervată şi demnă” a armatelor învingătoare. În acest sens, la ordinul Primăriei au fost postați jandarmi pedeştri şi sergenți de oraş în uniforme de gală pe Calea Victoriei şi Calea Rahovei – stradă pe unde se presupunea că vor intra primii soldați ai forțelor de ocupație, şi s-a presărat nisip proaspăt pe drumurile acestea. După aceea, la ora 9 dimineața, primarul, însoțit de Dumitru Nenițescu, câțiva ajutori de primari, generalul Mustață şi doi ambasadori ai statelor pe atunci neutre SUA şi Olanda – ambasadorul Statelor Unite ale Americii, Charles Joseph Vopicka, şi, respectiv, ambasadorul Olandei, Vredenburch, se deplasează înspre bariera Bragadiru întru întâmpinarea armatelor Puterilor Centrale.

După o aşteptare de câteva ceasuri şi după constatarea că podurile peste Argeş erau distruse toate, la ora 12 se întorc în Bucureşti singuri. Ajunşi în Centrul oraşului se despart, generalul Mustață se duce la Prefectură şi ordonă retragerea polițiştilor de pe străzi, ambasadorii se retrag, se anulează cina de la Capşa pregătită special pentru ofițerii germani, doar primarul alegând să se deplaseze către sediul Ministerului de Interne, unde, spre surpriza sa, este informat că grenadierii germani ai Armatei a IX-a au intrat pe la Gara de Nord şi acum se îndreaptă pe Calea Griviței. Pierzându-şi cumpătul îl trimite pe vice-primarul Titus Popovici să predea Bucureştii germanilor…

O scrisoare pierdută… a treia predare a Bucureștilor

Ajuns la Matache Măcelaru, mergând spre Gara de Nord, Titus Popovici este oprit de un locotenent german şi compania sa care tocmai ridica o blocadă. Legitimându-se şi oferind motivul pentru care se afla acolo, viceprimarul constată că actul de predare a rămas la primar la Ministerul de Interne şi nu se poate oficializa capitularea. După ce oferă lămuriri suplimentare şi asigurarea că Bucureştii sunt liberi de trupe, alături de locotenentul german și patru soldați înarmați, viceprimarul se deplasează la Ministerul de Interne, numai pentru a afla că, de fapt, scrisoarea nu este la Emil Petrescu, dar a rămas la secretarul Primăriei, care se afla în sediul Primăriei cu treburi administrative. Uluit de asemenea degringoladă între oficialii români, locotenentul neamț cere din nou asigurarea că Bucureștii sunt liberi de trupe și numai după ce primește garanții ferme de la toți cei prezenți acceptă să meargă la Primărie.

Actele de predare a orașului vor fi încheiate la Primărie până la sosirea lui Mackensen la Palatul Regal la orele după-amiezii.

Astăzi am fi vorbit tudesca dacă…

…pe drumul spre Primărie pentru a preda Bucureștii, drum plin deja de peripeții cât să povestești o viață, viceprimarul Titus Popovici nu ar fi fost prezent pentru a media predarea trupelor armate române rămase în București în ziua de 23 noiembrie/4 decembrie 1916 și salvarea Bucureștilor de la bombardament. Pe drumul dintre Ministerul de Interne și Primărie, mai exact unde se strătaie Strada Academiei cu Bulevardul Academiei, în locul unde se afla grădina Carpați, viceprimarul, locotenentul și soldații germani se intersectează cu un grup de 12 infanteriști români. Situația a escaladat brusc, în mai puțin de două minute ambele tabere erau pregătite să tragă, și a fost dezamorsată la fel de rapid după ce viceprimarul s-a aruncat în grupul de infanteriști și le -a prezentat ordinele Regelui și ale guvernului, precum și situația în care se afla orașul. Intervenția viceprimarului, precum și a cetățenilor aflați în răspântie în acel moment au făcut ca infanteriștii români să se predea și să depună armele spre distrugere.

Cu Bucureștii abia scăpați ca prin urechile acului de la a împărtăși soarta crudă pe care au avut-o orașele belgiene în 1914, autoritățile române și militarii germani se îndreaptă spre Prefectură pentru a finaliza primele formalități și a emite primele ordine pentru populația aflată sub ocupație. Când ies din Bulevard și ajung în Calea Victoriei drumurile li se întretaie cu un tramvai Cotroceni-Obor în care se retrăgeau ostașii români înarmați până în dinți. Locotenentul german s-a făcut foc și pară, iar intervenția salvatoare a aparținut aceluiași Titus Popovici. Acesta din urmă, cu îndelungi pleadoarii și fierbinți rugăminți, a reușit să convingă pe soldații români să coboare din tramvai, să depună armele spre a fi distruse și să se lase duși la Prefectura de Poliție pentru a se preda. Abia la Prefectură s-a putut explicita situația soldaților care se mai găseau în urbe, rătăciți de grosul armatei române, și a fost emis un ordin prin care li se oferea șansa de a se preda trupelor de ocupație.

Alexandru Marghiloman își nota în memoriile sale politice cum se retrăgeau trupele române încă de la orele dimineții, dar și un episod aproape similar celor trăite de viceprimar, o scenă în care doi funcționari de stat de la Gara de Nord au primit ordin de a se opri pe loc de la trupele germane, au refuzat a se supune acestuia și au fost uciși pe loc.

Aceste istorii sunt reconstituiri parțiale, realizate cu sprijinul unui construct documentar memorialistic ale unor personalități ca: avocatul Vasile Th. Cancicov, istoricul Virgil N. Drăghiceanu, scriitoarea Pia Alimăneștianu (soră de caritate pe vremea războiului), maiorul Radu R. Rosetti, omul de stat Alexandru Marghiloman, ziaristul și politicianul Constantin Bacalbașa, istoricul militar Alexandru Armă și istoricul Corneliu Radeș. Pentru aceia care vor dori a desăvârși icoana acelor vremuri și a episodului predării Bucureștilor (cu scene precum: trădarea colonelului Victor Verzea cu o zi înainte de capitulare pentru a ajunge primar al Bucureștilor sub ocupație, avertizarea soldaților români asupra pericolului ce-i paște de Pia Alimăneștianu, fuga directorului băncii Plank cu mașina Crucii Roșii etc.), recomandăm o lectură aprofundată, la ora actuală existând în literatură peste o sută de surse originale și mai bine de 300 de surse secundare și de alte categorii. Ne rezumăm această scurtă expunere cu impresiile despre Bucureștiul aflat sub ocupația germană publicate de romancierul și ziaristul german Bernhard Kellerman în Berliner Tagblatt și apărute traduse în limba română în Gazeta Bucureștilor nr. 205, ediția din ziua de marți, 10 iulie 1917: „Privit în grabă, Bucureștii pare astăzi o văduvă nurlie, căreia tristețea ușoară și surîsul resemnărei îi șade bine la față și care se amuză cât se poate mai bine pentru vremurile actuale”.