S-a tot scris despre bogăţie şi bogaţi. Sau, mai bine zis, despre problema că unii sunt prea afluenţi. Secţiunea dedicată subiectelor economice din librării este doldora de lucrări, marea majoritate bestseller-uri internaționale, care tratează fix această problemă. Paradoxal, pare că a-i denigra pe bogați este o metodă de îmbogățire, însă una acceptabilă, fiind cumva rodul priceperii și muncii autorului. Ca să-l cităm pe Bernie Sanders: „Dacă scrii un bestseller, și tu poți fi un milionar, la rândul tău”. Problema declarată a acestor autori este cu bogăția obținută pe căi nelegitime sau cu averea nemeritată. Dar anume ce înseamnă aceste lucruri nu este clar specificat. Câteodată, înseamnă afacerile cu statul, dar numai acelea bazate pe corupție. Alteori, se poate înțelege acumularea unei averi exorbitate sau procopseala care pică pe capul unui moștenitor care nu a muncit o zi în viața lui. În niciunul dintre aceste cazuri nu este specificat de la a câta unitate monetară încolo se poate vorbi de acumularea unei avuții excesive. Se presupune că am ști cu toții despre ce și cine este vorba.

Distinșii care nu disting

Acest eseu este departe de a fi o apologie a bogăției, fără niciun alt califcativ. Există numai două metode prin care un individ poate să își sporească avuția: fie se folosește de „mijloacele economice” pentru a apropia resursele nedescoperite până atunci, pe care poate să le utilizeze în producție, schimb sau să le doneze; fie se prevalează de „mijloacele politice” pentru a expropria rodul eforturilor altui individ. Această dihotomie, „economic-politic”, a fost făcută clasică de Franz Oppenheimer și declasicizată de cei care privesc astăzi economia cu scepticism și politica cu speranță. Indiferent de acrirea sau îndulcirea termenilor, limpede este că prima abordare privește cooperarea și generarea de avuție numai în măsura în care deservești nevoile semenului tău, toate părțile implicate având astfel de câștigat; a doua presupune coerciția și acumularea de bogăție pe seama resurselor produse în prealabil de un alt individ. Dacă mijloacele economice sunt compatibile cu integritatea fizică a proprietății private și competiția liberă, mijloacele politice presupun expropriere sistematică și acordare de privilegii unor grupuri de agenți economici, care sunt astfel puși la adăpost de competiția liberă.

În cele ce urmează, vom argumenta că bogăția acumulată numai prin utilizarea mijloacelor economice este neproblematică din punct de vedere atât economic, cât și etic. Desigur, nu același lucru poate fi spus și despre bogăția bazată pe utilizarea mijloacelor politice. Capitalismul autentic, sau economia liberă de piață, nu trebuie confundat/ă cu „capitalismul de cumetrie”. Primul concept se referă la sistemul economic în care controlul asupra mijloacelor de producție este exercitat de indivizii care dețin în proprietate privată resursele respective. În acest cadru instituțional, statului îi revine un rol minimal, anume, acela de a proteja drepturile de proprietate.

Din nefericire, este un fenomen des întâlnit printre autorii care aparțin unui domeniu de studiu apărut după 2008, „noua istorie a capitalismului” și printre economiștii care își abandonează imparțialitatea științifică atunci când scriu cărți de popularizare, caracterizate de o puternică încărcătură ideologică de stânga, de a contopi capitalismul cu diferite ipostaze istorice ale intervenționismului. Lăsăm cititorul să reflecteze singur dacă instituția sclaviei, privilegiile de monopol și protecția vamală, reglementările prin care se acordă privilegii companiilor mari, politica monetară laxă care descurajează economisirea și redistribuie avuția în societate, sistemul bancar privilegiat care poate crea bani de cont din nimic și care este salvat de la faliment de către stat, barierele la intrarea pe piața muncii etc. sunt fenomene proprii sistemului pieței libere, sau, mai degrabă, produsul imixtiunii statului în economie.

Întorcându-ne la problema bogăției, în absența intervenției statului, ce este în neregulă cu acumularea unei averi exorbitante sau cu moștenirea acesteia de către un individ care nu a contribuit direct la agoniseala respectivă? Sau ce este inerent periculos în ideea de bogăție și care este legătura dintre bunăstarea de care se bucură unii și sărăcia de care suferă ceilalți?

Tezaur de concepte economice

Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie, mai întâi, să facem câteva mențiuni preliminare. Dacă următoarele premise de lucru și deducțiile logice care decurg din acestea nu sunt nerealiste sau eronate, atunci se poate susține cu argumente tari, nu simple păreri sau sentimentalisme, că acumularea de bogăție materială nu reprezintă în sine o problemă.

1. Prima premisă de care trebuie să ținem cont este că omul trăiește sub imperiul rarității. Cu alte cuvinte, raportat la nevoile fiecăruia, resursele disponibile pentru ostoirea acestora sunt insuficiente. Din raritate decurge și rațiunea omului și faptul că orice acțiune pe care o întreprinde un individ se bazează pe niște categorii ale acțiunii umane – scopuri, mijloace, alegere, satisfacție. Tot din raritate decurg și drepturile de proprietate. Dacă am trăi într-un corn al abundenței, nu ar mai avea sens să stabilim clar ce aparține fiecăruia și nici nu ar avea sens să apară dispute asupra controlului unei anumite resurse.

2. Tot din raritatea raportată la nevoile omului decurge și distincția bunuri economice bunuri libere. Bunurile economice sunt cele care sunt rare în raport cu sfera nevoilor și, prin urmare, reclamă un preț. Bunurile libere, numite și „condiții generale ale acțiunii umane”, sunt acele resurse care sunt relativ mai abundente decât nevoile. Asta însemnă că folosirea lor judicioasă nu este necesară și, drept consecință, nu are miză deținerea lor în proprietate sau schimbul cu astfel de bunuri.

3. Mijloacele nu au valoare în sine, ci își derivă valoarea din importanța pe care o are fiecare mijloc în atingerea unui scop și din importanța pe care o are respectivul scop pentru individul implicat în acțiune. De exemplu, un măr nu are valoare intrinsecă, ci își derivă valoare din intensitatea nevoii pe care o satisface. De asemenea, o livadă de meri nu are valoare în sine, aceasta decurgând din contribuția sa la producția de fructe, care, la rândul ei, este evaluată plecând de la importanța pe care o are consumul de mere pentru consumatorul final.

4. Dacă ar fi să clasifcăm mijloacele, le-am putea împărți în bunuri de consum și bunuri de producție. Bunurile de consum sunt acele resurse prin intermediul cărora o nevoie este satisfăcută direct, fără să mai necesite alte transformări. Bunurile de producție sunt acele resurse care necesită parcurgerea unor etape suplimentare de transformare pentru a se putea obține bunurile de consum. Cu alte cuvinte, bunurile de producție nu pot satisface direct o nevoie, ele necesitând să mai treacă prin etape ulterioare de transformare pentru a rezulta bunul de consum. Prin urmare, bunul de producție își trage valoarea din bunul de consum la fabricarea căruia contribuie și are o valoare mai mică decât întreaga producție de bunuri finale care va rezulta, ținând cont că acesta reprezintă numai o etapă intermediară.

5. Altă clasifcare a mijloacelor ar fi să le împărțim în resurse naturale, forță de muncă (întotdeauna contractată, niciodată deținută în proprietate de altă persoană decât muncitorul) și capital. Factorii natură și muncă reprezintă factorii originari, în timp ce capitalul reprezintă un factor de producție derivat, adică, realizat prin combinarea productivă prealabilă a celor doi factori primari și cu timpul necesar obținerii bunului de capital.

6. Factorul de producție natură este remunerat cu renta, iar munca cu salariul. În cazul bunului de capital, ținând cont de natura sa compozită, venitul poate fi subîmpărțit în părțile ce revin factorilor de producție primari ce au intrat în realizarea sa, la care se mai adaugă venitul aferent timpului de așteptare, adică, dobânda, care revine capitalistului.

7. Cu alte cuvinte, capitalistul este remunerat pentru faptul că înaintează bunuri prezente pentru a remunera proprietarii factorilor primari, în ideea în care va câștiga diferența dintre valoarea bunului viitor, i.e., bunul care va fi disponibil de abia la sfârșitul procesului productiv, și valoarea resurselor înaintate către latifundiari și muncitori. Bunul rezultat în urma unui proces productiv poate fi un bun de consum sau un bun de producție, cel de al doilea urmând să mai treacă prin procese de producție ulterioare.

8. Desigur, nu este nimic automat în tot acest proces productiv. Cineva trebuie să îl gândească și să îl organizeze în așa fel încât să răspundă celei mai stringente nevoi a consumatorilor. Dacă beneficiarul final nu este dispus să plătească suficient de mult pentru bunul rezultat, astfel încât să poată fi acoperită valoarea factorilor de producție care au contribuit la realizare bunului final, atunci întreaga activitate a fost o risipă de resurse. Altfel spus, existau alte nevoi mai urgente care ar fi putut fi satisfăcute cu respectivele bunuri de producție. Forța motrice din spatele acestui proces, cel care aranjează resursele astfel încât să satisfacă cât mai bine nevoile consumatorului, este întreprinzătorul /antreprenorul, sau, mai corect spus, întreprinzătorulcapitalist. Funcția primordială a acestuia este de a gestiona incertitudinea, încercând să anticipeze evoluția nevoile viitoare ale consumatorului și a prețurilor factorilor de producție.

9. Dacă întreprinzătorul-capitalist anticipează corect nevoile consumatorului, acesta va înregistra profit, în caz contrar va suferi pierdere. Succesul de ieri nu garantează și succesul de a doua zi. Piața reprezintă un proces continuu de triere, prin care întreprinzătorii mai puțin pricepuți, care înregistrează pierderi, sunt eliminați din această postură, în timp ce competitorii lor mai iscusiți în a înțelege și judeca ceea ce vor prefera consumatorii acumulează din ce în ce mai multe resurse prin profitul pe care îl înregistrează. Profitul este venitul rezidual care revine întreprinzătorului de succes numai în condițiile în care prețul bunului final este mai mare decât costurile de producție pe care întreprinzătorul-capitalist le-a suportat deja.

10. Bogăția este un stoc de resurse acumulat din fluxul reprezentat de venitul curent al unui individ minus acea parte din venitul curent care se consumă. Cu alte cuvinte, un individ nu poate acumula bogăție decât în măsura în care economisește o parte din renta, salariul, dobânda sau profitul pe care le-a înregistrat ca urmare a activității sale productive. Altfel spus, pentru a avea, trebuie să fi produs ceva în prealabil pe care ceilalți membrii ai societății, în calitate de consumatori, au considerat că valorează mai mult decât utilizările alternative ale respectivilor factori de producție. Bogăția este, deci, rezultatul reușitei în producție, complementat de economisire și investiții.

Nu-i ușor să fii bogat

Acum, după ce am expus premisele de lucru și am definit conceptele de bază, le putem pune la lucru pentru a ne lămuri asupra rolului social al bogăției. (N.B.: un astfel de fir epic și epistemic se poate găsi prezentat generos în tratatul Acțiunea umană de Ludwig von Mises, apărut recent în românește, culmea economiei de piață, în două ediții concurente). Putem acum înțelege că starea naturală a omului este sărăcia. Provocarea intelectuală nu constă în a explica de ce unii sunt săraci, ci cum se face că unii sunt bogați. Sărăcia derivă din raritate. Bogăția, în schimb, rezultă, într-o economie de piață, numai ca urmare a activității productive încununată de succes, adică, vine ca urmare a îmbunătățirii situației semenilor tăi. Raritatea nu are cum să dispară, dar ea poate fi făcută mai ușor de suportat prin producție, i.e., prin punerea naturii în slujba omului. Prin urmare, nu avem cum să vorbim de bogăție excesivă și să ignorăm producția și valoarea care a fost creată pentru consumator. De asemenea, nu poți considera rezultatul, i.e., acumularea de avuție, drept dubioasă și totodată să admiri producția, munca, sau beneficiile resimțite de membrii societății.

În același timp, putem constata un paradox al mecanismului de funcționare al pieței libere: bogăția unuia nu înseamnă mai puțin pentru toți ceilalți, cu toate că resursele tot rare au rămas. De pildă, dacă se schimbă moda, iar un anumit model de pantofi devine foarte popular, toată lumea zbătându-se să intre în posesia unei noi perechi, oportunitatea de a înregistra profit reașază structura productivă, iar oferta de pantofi devine mai abundentă. Desigur, asta poate să însemne că avem o cantitate mai mare de încălțări, dar și o cantitate mai mică din toate celelalte bunuri.

Discuția s-ar opri aici numai dacă toate veniturile suplimentare înregistrate în industria cizmăriei ar fi cheltuite pentru obținerea de bunuri de consum. Însă, atâta timp cât o parte din acest venit nu este consumat, ci este economist și reinvestit, adică, este transformat în bogăție, lucrurile se schimbă. Bunurile de capital sunt cele care duc la creșterea productivității, la obținerea unor bunuri care până atunci nu puteau fi realizate, și fac posibilă activitatea de cercetare și implementarea noilor invenții. Bogații consumă numai o mică proporție din resursele pe care le au. Cea mai mare parte a stocului lor de avuție este compus din investiții în activitatea productivă – acțiuni, obligațiuni, depozite bancare, plasamente la fonduri de investiții –, de pe urma cărora au de câștigat toți ceilalți membrii ai societății. Bogăția bine gestionată a unora este explicația pentru care o populație aflată în continuă creștere la nivel mondial trăiește mai bine ca oricând în istoria omenirii.

Am discutat deja despre rolul întreprinzătorului în economie și de rolul profitului și al pierderii. Tocmai din acest motiv putem înțelege de ce acumularea de bogăție nu reprezintă un mecanism automat, care se auto-întreține. Banii nu fac bani de la sine, iar companiile și marile averi de ieri nu se mai regăsesc în topuri și în prezent. Mai sunt, oare, în vogă căile ferate sau marii producători de mașini? Tocmai din acest motiv, moștenirea unei averi de către un urmaș care nu a contribuit cu nimic la acumularea acesteia nu reprezintă o problemă. Presupunând că un individ moștenește o plantație de cafea, are vreo importanță pentru consumator cine deține respectiva resursă, atât timp cât valoarea de piață a acesteia este condiționată de furnizarea celei mai bune cești de cafea? Dacă moștenitorul se descurcă, atunci averea pe care a moștenit-o poate fi păstrată, poate chiar și sporită. Însă, în situația în care nu se pricepe la gestionarea respectivei afaceri, atunci va fi relativ repede înlocuit de alt întreprinzător care se pricepe mai bine în a furniza produsele cerute de consumator. Deci, nu are importanță cine deține resursa; fie că este o rudă care a moștenit plantația fie un alt individ care a cumpărat-o de la acesta, dimensiunea bogăției rămâne dependentă de deservirea consumatorului, Lucrurile ar putea fi privite și într-un alt fel: ca să mă bucur de o ceașcă de cafea nu sunt nevoit să dețin în proprietate plantația și vaporul necesar transportului peste ocean, ci pot, numai cheltuind câțiva lei, să mă bucur de o bătură caldă atunci când am poftă. Deci, bogăția nu trebuie văzută ca însemnând o viață de huzur, aceasta reprezentând mai degrabă o responsabilitate.

Acum că am văzut de ce bogăția și bogații nu reprezintă o amenințare, vom discuta puțin și despre problemele ce decurg din redistribuire. Înainte de toate, trebuie înțeles că producția și distribuția nu reprezintă două procese distincte. Nu poți altera distribuția veniturilor pe care o realizează piața, fără a afecta producția. Dacă un individ știe că îi va fi extrasă o parte din avuție, nu va mai fi stimulat să lucreze și să economisească la fel de mult ca înainte. La rândul său, un individ care știe că va primi resurse, independent de efortul pe care îl depune în favoarea semenilor săi, va fi mai puțin stimulat să lucreze și să se adapteze la nevoile celorlalți. Astfel își va permite să fie mai indolent și nepoliticos cu angajatorul său și cu potențialii clienți. De asemenea, va fi mai puțin înclinat să pună deoparte bani pentru zile negre, știind că are o plasă socială pe care să cadă. Prin urmare, va fi tentat să economisească mai puțin. Însă un individ dificil, care se integrează greu la locul de muncă și care nu are nici economii, este un individ dependent de stat și de transferuri sociale. Fără a intra într-o discuție psihologică despre stima de sine a unui astfel de individ, ar merita totuși să menționăm că o un număr mare de astfel de cazuri sociale reprezintă o problemă mai serioasă pentru democrație decât faptul că unii sunt mai afluenți decât ceilalți.

În loc de concluzie

Date fiind constrângerile de spațiu, nu vom aborda aici și problemele etice ale bogăției și are transferurilor sociale. Părerea autorului rămâne aceea că nu este nimic necurat în acumularea de avere în sine, asta neînsemnând că ar trebui considerat cel mai important scop în viață. Aș încheia acest text cu câteva teme de reflecție legate de considerentele morale ale politicilor de re-distribuire.

1. Ce ar fi dacă nu am mai privi egalitatea ca pe un deziderat care nu necesită justificare și am încerca să motivăm de ce o societate în care avem diferențe de bogăție este mai puțin de dorit!? Până la urmă, membrii unui trib primitiv sunt mult mai puțin diferențiați, atunci când vine vorba despre activitățile întreprinse și averea de care dispun, și nimeni nu ar susține că trăiesc mai bine decât săracii din țările dezvoltate, care, de bine, de rău, au acces la mobile, televiziune prin cablu, o dietă diversificată și servicii medicale moderne.

2. Cum poate oricine justifica că o politică de re-distribuire este morală, atât timp cât se bazează pe forța statului?

3. Dacă bogăția este o consecință a producției, nu este o taxă echivalentul penalizării unui individ pentru o faptă bună?

4. Dacă un individ nu va mai putea să lase moștenire întreaga sa avere cui consideră de cuviință, ce motiv ar mai avea să agonisească și să nu consume tot ce a acumulat în cursul vieții?

5. Dacă egalitatea perfectă este imposibil de atins în practică, cum poate reprezenta un obiectiv moral?

6. Chiar dacă statul ar putea redistribui toată avuția indivizilor bogați, așa numitul 1%, câte unități monetare ar revine celorlalte 99 de procente dintr-un total de peste șapte miliarde de locuitori?

7. Dacă am distribui averea bogaților celor săraci, câte din activitățile productive ar mai putea fi continuate, evitându-se astfel o contracție masivă a producției?

8. Presupunând că am obținut o egalitate absolută, ce te faci începând cu a doua zi, când diferențele naturale dintre indivizi conduc la apariția unor noi diferențe?

9. Cât de corect este să vorbim de egalitate, atât timp cât existența statului, instituția care aplică politica de redistribuționistă, presupune existența unei clase de guvernați și a uneia de guvernanți? Ce i-ar opri pe acești indivizi, care sunt „mai egali decât ceilalți”, să își acorde beneficii suplimentare?

10. De ce a avea bogăția altora este mai important decât a fi liber?