Despre Bob Dylan s-a scris și va continua să se scrie atât timp cât există oameni care să-i descopere muzica și să-i ofere noi scopuri și înțelesuri. Însă nicio interpretare a operei sale nu este completă fără o înțelegere a omului care se ascunde cu măiestrie în spatele personajului de trubadur. Și, din păcate, contextul din care Dylan și Zimmerman sunt priviți este deseori îngust și limitat de primii ani de carieră muzicală. Prin acest articol voi încerca să delimitez cele două spirite și să prezint câteva dintre diferențele evidente dintre ele.

Nu mi se întâmplă prea des să găsesc persoane de vârsta mea alături de care să port discuţii îndelungi despre Bob Dylan. De cele mai multe ori, interlocutorii au impresia că artistul și-a dedicat întreaga carieră cântând despre cauzele politice și sociale de pe primele cinci albume și merită Premiul Nobel pentru literatură tocmai pentru că a cântat „Blowin’ in the Wind” timp de cinci decenii și jumătate. Unii dintre ei chiar au impresia că Bob Dylan este numele real al persoanei și găsesc justificări pentru un presupus talent muzical extraordinar (sau, așa cum îl numește Cărtărescu, „geniu”) de care artistul ar fi dat dovadă.

Istoria tinde să aducă elogii nemeritate pentru aceia dintre indivizi care ies în evidenţă și excelează, iar cultura noastră este plină de omagii aduse cu indulgenţă, doar de dragul de a produce ecouri opiniilor populare. După ce am petrecut o bună parte din anii facultăţii ascultând cu atenţie fiecare album al lui Bob Dylan, mi-am cheltuit banii de bursă pentru a-l vedea în concert din primul rând al Sălii Palatului și am citit ore în șir interpretări ale versurilor melodiilor pe site-ul Expecting Rain, am început să mă confrunt cu dubii iconoclastice. Într-un fel, poate că aceste gânduri au coincis cu momentul acordării Premiului Nobel pentru literatură – probabil cel mai marcant eveniment de care a avut parte trubadurul din 1966 și până în 2016 (cel puţin din punctul de vedere al atenţiei și publicităţii). Pur și simplu, am realizat că Bob Dylan se transformă într- un brand asupra căruia omul Robert Zimmerman a pierdut controlul, confruntat cu realităţi divergente și supus unor așteptări nerealiste.

Dr Jekyll sau Mr Hyde?

Adevărul este că, analizându-l pe Dylan și înţelegând felul cum se raportează la lume ca om și artist, am încetat să-l consider un urmaș al regelui Midas. Deși a avut parte de câteva albume excelente, o sumedenie de versuri care nu își pierd relevanţa în timp și o duzină de concerte istorice, mai mult de jumătate din opera lui este mediocră și indolentă. Nu putem să ascultăm „The Freewheelin’ Bob Dylan” fără să ne amintim de seria lungă de eșecuri de care a avut parte în perioada 1976-1996 (punând accent pe dezastrul reprezentat de albumele „Empire Burlesque” și „Saved”), nu putem privi „Renaldo and Clara” fără a asocia întreaga producţie cu ideea de indulgenţă de sine și nu putem ignora prestaţiile inconstante din concerte care se pot observa încă din primele zile. Mai mult, înţelepciunea dobândită de Zimmerman în timp se dovedește a fi invers proporţională cu profunzimea versurilor scrise de Dylan. Și, deși individul din spatele personajului pare să înţeleagă și să conștientizeze propriile limite, marca înregistrată Bob Dylan este prezentată printr-o optică excesiv de favorabilă și blândă cu propriile eșecuri.

Joni Mitchell, care din punct de vedere al înzestrării muzicale a reușit să-l depășească pe Dylan, a afirmat în repetate rânduri despre artistul american că este destul de limitat în materie de talent. În aceeași măsură, există o poveste destul de cunoscută despre fazele incipiente ale înregistrării albumului „Blood on the Tracks” (cu siguranță cea mai reușită lansare de care Bob Dylan a avut parte în cele două decenii care cuprind anii 1970 și 1980) și felul cum Stephen Stills (din ansamblul Crosby, Stills, Nash & Young) a spus despre prietenul său că este un cantautor bun, dar nu și un muzician. Iar această critică din interiorul industriei muzicale nu a apărut și nu s-a dezvoltat odată cu succesul de care Dylan a avut parte: în cartea lui Andy Gill se povestește despre felul cum tânărul artist era considerat „pila lui Hammond” (unul dintre directorii care l-a remarcat în perioada când cânta în cafenele) în interiorul casei de discuri Columbia Records, înainte de a fi avut șansa să lanseze vreun album de succes sau de a fi asociat cu mișcările pentru drepturi civile din Statele Unite. În ciuda acestor percepții, artistul a continuat să se exprime prin muzică și să își asume propriile limite.

Rimbaud sau Rambo?

Ceea ce trebuie să înțelegem este că Bob Dylan este un produs al experiențelor de viață trăite de Robert Zimmerman și nu neapărat o imagine rezultată din publicitatea agresivă și lacomă a caselor de discuri. Înainte de a-l observa pe David Bowie cum inventează personaje pentru albumele din anii 1970, Dylan a demonstrat tuturor că un artist este o ființă fluidă care trece prin mai multe faze, experimentează ipostaze diferite și își schimbă părerile sau abordările în timp.

Anii 1960 ne-au prezentat un rebel care se asocia cu mișcările politice de stânga, un Rimbaud care a abandonat fostele idealuri pentru a deveni o vedetă rock și un tânăr care descoperă Biblia și își găsește confortul în ritmurile muzicii country. Anii 1970 introduc un familist care ajunge să redescopere viața din perspectiva părintelui protector, prezintă un bărbat aflat într-o criză a vârstei adulte în momentul divorțului și realizează tranziția către un refugiu în religia creștină. Următoarele două decenii îl găsesc pe Dylan într-o căutare a propriei voci și a identității – un om care încă are multe de spus, se chinuie să devină relevant într-o lume dominată de alți artiști mai tineri și eșuează să evadeze din umbra succesului anterior. În 1997,este lansat un album reflexiv pentru condiția umană și propria mortalitate care reușește să îl readucă pe cantautor în prim-planul pieței muzicale. Din acest punct intervine un nou val de recunoaștere care începe cu un premiu Grammy, continuă cu un Oscar pentru coloană sonoră și culminează cu un Premiu Nobel pentru literatură. Iar de aici și până la supraevaluare publică și idolatrie irațională rămâne un singur pas. Latura antreprenorială din spatele artistului a exploatat aceste succese la maxim și le-a folosit în scop comercial, cu prețul minimalizării mesajelor transmise de Zimmerman pe o perioadă mai lungă de timp.

Nobel sau noble?

Observăm astfel un contrast puternic între imaginea lui Bob Dylan pe care ne-o prezintă casele de discuri și mesajele pe care Zimmerman le transmite prin intermediul  personajului, în fiecare fază a vieții. Entitatea mediatică este blocată în anii 1960 și concertează într-o formulă fundamentată în a doua jumătate a anilor 1970 – iar dovada cea mai bună este dată de reclame video care promovează concertele lui Bob Dylan doar prin imagini de arhivă (de cele mai multe ori din turneul Rolling Thunder Revue). Însă omul pe care îl descoperim în timpul spectacolelor și în versurile albumelor mai puțin populare (și deseori mediocre) este în continuare isteț, sceptic, din ce în ce mai împăcat cu propriile limite și aflat într-o continuă evoluție și căutare.

Un vers din melodia „Idiot Wind” exprimă cel mai bine această discrepanță, care încă îl urmărește pe Dylan: „People see me all the time and they just can’t remember how to act. Their minds are filled with big ideas, images, and distorted facts” („Oamenii mă văd tot timpul, dar pur și simplu nu își amintesc cum să se poarte. Au mințile pline de idei mărețe, imagini și fapte distorsionate”). Aceste idei, imagini și fapte sunt exact ceea ce îl delimitează pe Dylan (din acel moment, un produs împachetat atent de casele de discuri) de Zimmerman (omul care se exprimă prin muzică).

Și poate că, înainte de a-l judeca pe om pentru lipsa de respect de care a dat dovadă atunci când nu s-a prezentat de ceremonia de decernare a Premiului Nobel, ar trebui să-i citim autobiografia (tradusă în limba română și lansată la Editura Humanitas) și să-i ascultăm versurile. Să găsim momente asemănătoare din viața lui (spre exemplu, refuzul de a merge la Woodstock în perioada când era preocupat doar de viața de familie) și să înțelegem că avem de-a face cu un spirit liber, care nu există și nu se manifestă pentru a satisface așteptările celorlalți sau pentru a se încadra într-un anumit tipar.

Vizionarea unui documentar oarecare despre Dylan sau ascultarea celor mai bune cinci albume nu reușesc decât să ne ajute să asimilăm cu mai mare ușurință imaginea pe care producătorii și casele de discuri încearcă să ne-o vândă. Însă participarea la un concert Bob Dylan sau lecturarea unor idei autobiografice ni-l prezintă pe omul Zimmerman așa cum este și așa cum a evoluat de-a lungul anilor. Cu siguranță nu este singurul personaj a cărui esență este diferită de aparență, însă imaginea de „Shakespeare contemporan” îi conferă o relevanță extinsă și ar fi bine să ne păstrăm obiectivitatea în ceea ce privește personalitățile marcante ale timpurilor noastre. Altminteri riscăm să cădem în capcana lacomă a publicității care ne îndepărtează de intențiile artistului.