Motto:
„Am constatat că nu ajungi nicăieri dacă nu vorbești despre lucrurile știute de toți. Cel naiv în această privință nu înțelege ce jignire înseamnă, pentru semenul său, să i se vorbească despre ceva ce lui îi este necunoscut. O asemenea ticăloșie i se iartă numai scriitorului, ziaristului sau poetului.”
(Carl Gustav Jung, Amintiri, vise, reflecții)

Acatholia este noțiunea pe care Constantin Noica o alegea, acum patru decenii, pentru a descrie, cu acuitate, realități contemporane nouă; sunt realități destul de recente și de vijelioase pentru a le trăi, uneori, fără a fi conștienți că le trăim. E ca și cum timpul nu ar mai avea „răbdare cu oamenii”, ca să-l parafrazăm pe Marin Preda.

În Şase maladii ale spiritului contemporan (Noica, 1978, 134 – 155), filosoful român trasa premonitoriu această maladivă orientare a oamenilor, societăţilor şi popoarelor occidentale către eludarea universalului, către refuzul generalului (gr. kathoulou) și disiparea în particular, în individual, în contextual, local și regional.

Între timp, această orientare radiantă către întreaga lume și-a extins aplicațiile în cele mai variate domenii, cu plusuri și minusuri: de la relativismul cultural la cel moral, de la individualismul socio-politic la egoism-egotism, hedonism, la acceptarea sau tirania diferenței, de la negoțul liber la marketizarea atotstăpânitoare, de la conștiință la simpla inteligență, de la Adevăr la post – adevăr, de la domnia Legii la anomie, contestare, radicalizare sau haos; și am putea adăuga trecerea de la iubire ca aspirație metafizică la „comunicarea corporală”, trecere teoretizată de filosoful contemporan Aurel Codoban (2004, 90). Acesta surprinde, peste timp, și atitudinea față de iubire a personajului pe care Noica îl considera definitoriu pentru acatholie: Don Juan ca refuz al cunoașterii esenței iubirii, ca irosire în ceea ce Hegel numea „infinitatea proastă” a lui „încă și încă”, a simplelor cazuri particulare (v. Noica, op. cit., 13- 17, 145).

Cât despre revoluția tehnologică din lumea occidentală (chiar înainte de apariția computerului, a internetului și a directivelor globalizării!), Noica avertiza că aceasta ar putea „să schimbe până și natura omenească, pentru prima dată în istoria cunoscută” (ibidem, 139). Până și natura, prin omul contemporan rapace și desensibilizat, „se pustiește, așa cum omul se poate pustii singur printr-unele excese ale civilizației, aduse tocmai de acatholie” (ibidem, 147). Interesant este cum universalul sau generalul sunt înlocuite de global/mondial, printr-un proces de uniformizare specific societății de consum.

Pierderea „ideii”

Consider că am putea echivala pe vaste arii de civilizație termenul actual de „postmodernitate” cu cel de „acatholie”, fără a uita că aici sunt vizate cu precădere aspectele disfuncționale, nesănătoase, alienante, inclusiv ale globalizării. Ambii termeni surprind fenomenul despre care vorbea Jean-François Lyotard – renunțarea la „marile povestiri de legitimare” (1993, 92-101). De la valorile unice, imuabile, se trece la o pulverizare axiologică, asemeni miilor de cioburi dintr-o oglindă, care ajung să reflecte: derizoriul, marginalul, repetitivul, contingentul, nimicnicia, până la pierderea sensului, la absurd, riscându-se „un sentiment al neantului”, ajungându-se la „a nu avea nimic sfânt” (Noica, op. cit., 152-154).

În opinia mea, în privința culturii, ceea ce caracterizează deopotrivă acatholia și postmodernitatea este trecerea de la o cultură a logosului la una a imagoului, ceea ce văduvește gândirea de instrumentele logicii, conceptualizării, analiticității (fenomen pe care l-am detaliat în alte lucrări, cf. Matei, 2018). Din nou, cu uimitoare clarviziune, Noica preconiza că imaginea și cinematografia tind să alunge gândirea abstractă, cunoașterea marilor opere și cărți de învățătură ale umanității; ele tind, de fapt, să ocupe locul lăsat de pierderea „ideii”: „Masele nu mai caută azi învățături și sensuri, refuzând instinctiv generalul, «luminate» cum sunt, […] ele reclamă […] simpla «evaziune» prin spectacol” (ibidem, 153). Viziunea aceasta a invaziei spectacularului în viețile noastre a fost chiar mai pronunțat împlinită prin transformarea dezbaterilor politice în subiect de show mediatic; este fenomenul pe care un analist precum Roger Schwartzenberg îl numește „Statul spectacol” (1995).

Faptul că viziunea filosofului român, elaborată în secolul trecut, este atât de actuală nu are menirea să ne liniștească, legănându-ne în presupunerea că „toate-s vechi și nouă toate”; date fiind proporțiile pe care azi le capătă fenomenele degradante pe care Noica le sesiza in nuce, ar trebui să ne întrebăm ce am mai putea salva și cum. Iar, pentru aceasta, primul pas ar trebui să-l constituie discernerea cât mai lucidă, mai rațională, între aspectele descriptive și cele normative ale bolii civilizaționale actuale. Mai exact, ce anume vine ca o consecință obiectivă a unor procese sociale, independente și ele de conștiința/voința umană ori colectivă, pe de o parte, iar pe de alta, ce anume apare ca urmare a directivelor unei ideologii larg vehiculate, în trend, sau care dorește a impune un trend.

Eludarea universalului și-a extins aplicațiile în cele mai variate domenii, cu plusuri și minusuri: de la relativismul cultural la cel moral, de la individualismul socio-politic la egoism-egotism, hedonism, la acceptarea sau tirania diferenței, de la negoțul liber la marketizarea atotstăpânitoare, de la conștiință la simpla inteligență, de la Adevăr la postadevăr, de la domnia Legii la anomie, contestare, radicalizare sau haos; precum și de la iubire ca aspirație metafzică la „comunicarea corporală”.

Regăsirea „ideii”

Șansa de ameliorare în urma bolii „bolii” spiritului contemporan poate veni tocmai prin articularea și propunerea unor tendințe alternative, unor ideologii și organizări normative alternative. Și aceasta, tocmai în numele pluralității atât de mult clamate. De pildă, dacă este să analizăm chiar definițiile care au fost date globalizării, vom putea deduce că unele conțin o doză de normativism chiar și atunci când se susține că doar reflectă realitatea, că doar descriu ceea ce este; astfel, politologul american Zbigniev Brzezinski, colaborator al președintelui Reagan, numea globalizarea „modelul global de modernitate”, dar preciza că el este ilustrat de societatea americană, „prima societate globală din istorie” (Cordellier, 2001, 77). Alți autori francezi, sub coordonarea lui Cordellier, o consideră un vis și un „crez global” (ibidem, 81). George Soros descrie globalizarea drept „mișcarea liberă a capitalului”, dar adaugă că aceasta presupune și „dominația piețelor financiare globale și a corporațiilor multinaționale asupra economiilor naționale” (Soros, 2002, 15). În aceste condiții, este vital să distingem mai limpede între direcții și directive, mai ales când nu ni se înfățișează la orizont ceva cert sau echilibrat, sanogen.

O altă șansă este sugerată de gânditorul englez din secolul al XVIII­-lea, Edmund Burke: „Construcția rațiunii trebuie văzută ca proces, mai degrabă decât ca produs” (Burke, 2000, 6). Rațiunea nu este un dat al firii garantat, ci o potențialitate ce se poate actualiza prin exercițiul reflecției, poate performa prin educație, instruire, efort, talent; însă poate și să se piardă, prin neglijarea înzestrărilor ce ne fac homo sapiens, așa cum arată cu tăioasă luciditate Giovanni Sartori, în cartea sa despre noul homo videns (Sartori, 2005). Astfel, prin blocarea accesului minții la generalizare și abstractizare, gândirea conceptuală, teoretică și rațiunea nu se mai pot dezvolta sufcient.

Dacă se va întâmpla ca, în corul multiplelor variante de societate și programe de viață ce se nasc în lumea de azi, să revenim la căutarea valorilor perene, a universalului, implicit a transcendentului, dacă vom crede în ele și le vom promova, atunci ne vom putea regăsi echilibrul. Dacă ne vom strădui, fiecare în parte, să ne cultivăm „grădina”, să avem aspirații spre Cerul de deasupra ei, atunci vom redescoperi și acele mari opere ale umanității care deja conțin răspunsuri la frământările noastre.

Astfel, în corul multiplelor variante de societate și programe de viață ce se nasc în lumea de azi, dacă ne vom orienta spre căutarea valorilor perene, a universalului, implicit a transcendentului, dacă vom crede în ele și le vom promova, atunci vom putea regăsi echilibrul spiritului nostru. Dacă ne vom strădui, fiecare în parte, să ne cultivăm „grădina”, să avem aspirații spre Cerul de deasupra ei, atunci vom redescoperi și acele mari opere ale umanității care deja conțin răspunsuri la frământările noastre. Iată cum Platon, de pildă, ilustra propensiunea către universal, îndrumându­-ne spre descoperirea iubirii autentice: „frumusețea unui corp e înrudită cu frumusețea oricărui alt corp”, iar cel ce caută iubirea prin Frumos trebuie „să socotească frumusețea tuturor corpurilor de una și aceeași, dacă e vorba să se ocupe de Frumosul ce se înfățișează de chipul omenesc. […] Căci acesta e drumul cel adevărat al iubirii, pe care poți merge însuți sau poți fi îndrumat de alții, începând de la înfățișările obișnuite ale frumosului să te urci mereu, ca pe o scară, către Frumosul cel vecinic…” (Platon, 1920, 132­136).

Referințe bibibiografice:
1. Burke, Edmund, Reflecții asupra Revoluției din Franța, București, Nemira, 2000.
2. Codoban, Aurel,
Amurgul iubirii, Cluj­Napoca, Idea Design & Print, 2004.
3. Cordellier, Serge (ed.),
Globalizarea dincolo de mituri, București, Trei, 2001.
4. Lyotard, Jean­François,
Condiția postmodernă, București, Babel, 1993.
5. Matei, Corina, „De la
logos la imago. Când imaginea are ultimul cuvânt”, Semnele timpului, București, iunie 2017, www.semneletimpului.ro.
6. Matei, Corina, ”Advocacy for the Study of Critical Thinking”,
Cogito, vol. IX, no. 1/March 2018, pp. 48­55, București,
ProUniversitaria, http://euromentor.ucdc.ro/.
7. Noica, Constantin,
Șase maladii ale spiritului contemporan, București, Humanitas, 2008.
8. Platon,
Symposion, București, Editura „Biblioteca pentru toți”, 1920.
9. Sartori, Giovanni,
Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, București, Humanitas, 2005.
10. Schwartzenberg, Roger,
Statul spectacol. Eseu asupra și împotriva star-sistemului în politică, București, Scripta, 1995.
11. Soros, George,
Despre globalizare, Iași, Polirom, 2002.