De-a lungul istoriei țării noastre, cărturarii și învățații, cu sprijinul adevăraților oameni de stat, au dovedit mereu preocupare pentru dezvoltarea învățământului, culturii și științei, investind imensă energie morală și resurse materiale uriașe pentru ca românii să fi e în pas cu națiunile civilizate ale Europei.

Societatea Literară Română 1867

Primele inițiative de creare a unor „academii” în spațiul românesc apar încă din secolul al XVI-lea. Astfel, Despot Vodă (1511-1563), domnitor al Moldovei, a înființat la Cotnari, în anul 1562, un gimnaziu de rang academic denumit „Schola latina” Și o bibliotecă, realizând chiar un proiect pentru a pune temeliile unei Academii la Suceava, pe lângă curtea sa. Avea să vină rândul lui Petru Cercel (1556-1590), după ce a mutat capitala țării Românești de la Curtea de Argeș la Târgoviște, în 1584, sa fondeze la curtea sa domnească prima instituție cu vocație academică, în sensul tradițional al termenului, de pe meleagurile românești. Aici erau invitați oameni de cultură români, greci, italieni sau francezi, iar dezbaterile din cadrul acestui forum științific erau prezidate de însuși domnitorul. Ulterior, Vasile Lupu (1595-1661) întemeia la Iași, în 1644, cea dintâi școală domnească, după modelul Academiei de la Kiev, la Mănăstirea Trei Ierarhi. În Țara Româneasca, în 1688, în timpul lui Șerban Cantacuzino (1640-1688), ia ființă în capitala București prima Academie, sub formă de Școală superioară, la Mănăstirea Sf. Sava.

Societatea Literară Română 1867

Societatea românească în curs de modernizare avea nevoie însă de o altfel de academie, organizată după modelul celor din Europa Occidentală, adică de un for al personalităților eminente ale vieții intelectuale, de un grup de reflecție și acțiune. O primă formă de Academie modernă a fost realizată prin întrunirea cărturarilor români, medici, filozofi sau istorici în Societatea filozofească de la Sibiu, în anul 1795. Și alte societăți culturale, cu prestanță academică modernă, aveau să mai apară de-a lungul secolului al XIX-lea la Brașov, București și Cernăuți.

Unirea Principatelor, de la 24 ianuarie 1859, a creat condițiile necesare pentru punerea în practica a ideii înființării unui suprem for cultural al țării. Ioan Maiorescu propunea, la 1860, „o societate academică care să concentreze activitatea erudiților români […] pentru cultura limbii, pentru scrisul istoriei naționale”. Proiectul său nu s-a materializat, însă fiul său, Titu Maiorescu, avea să ia parte la înființarea noii Academii. La 1 aprilie 1866, lua ființa Societatea Literară Română, care și-a extins și intensificat activitatea în anul următor sub numele de Societatea Academică Română. Statutul Societății a avut inițial trei secțiuni cu privire la sferele de preocupare: literatură-filologie, istorie-arheologie și științele naturii. Printre membrii fondatori se găseau numele cele mai de vază ale gândirii românești, precum Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, C.A. Rosetii sau Titu Maiorescu. În 1867, domnitorul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen este declarat membru de onoare și protector al Societății Academice Române.

În 1879 Societatea Academică Română a fost declarată, printr-o lege specială, institut național, sub numele rămas până astăzi: Academia Română.