O lecție de pragmatism a lui Winston Churchill

Nu e suficient să facem tot ce ne stă în putinţă; uneori trebuie să facem și ceea ce trebuie.” („It is not enough that we do our best; sometimes we must do what is required.”), zice undeva Winston Churchill, celebru și pentru aforismele sale. În paranteză, dacă lumea îl cunoaște ca politician, în speţă ca prim-ministru britanic, ministru al apă- rării în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și neîmpăcat adversar al lui Hitler – el este cel care, printre altele, a afirmat ritos în Camera Comunelor, într-un moment dificil pentru Regatul Unit, înaintea Bătăliei Angliei, în iulie 1940: „We shall never surrender!” („Nu ne vom preda niciodată!”) –, ceva mai puţini sunt cei care știu că Churchill a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1953. (În a doua paranteză, tulburător este că avem și noi, în spatiul civilizaţiei românești, varietăţi de Churchill sub spectaculoasa formă onomastică „Ciorcilă”, nume cât se poate de real; ar exista deci premisele unei abordări de tipul celei promovate de celebrul englez…) Revenind, fraza de mai sus, cu doza obișnuită de cinism inteligent care impregnează gândurile sale memorabile, ar trebui să fie o invitaţie la reflecţie pentru noi toţi, de la talpa la elita politică a ţării.

A putea face este, fără îndoială, condiţia sine qua non a oricărui angajament și a oricărui act de implicare, în orice domeniu. Necesară, obligatorie, dar nu și suficientă. A putea face ce trebuie constituie, mai departe, a doua condiţie necesară, o competenţă fundamentală care o complinește pe prima în direcţia unui scop. A face ce trebuie reprezintă, în această serie, corolarul, realizarea celor două condiţii, într-o lucrare sinergică, în care potenţialul este convertit în acţiune, iar posibilitatea devine realitate. A face ce trebuie este, în același timp, criteriul care măsoară pragmatismul și eficienţa în orice sistem, prin prisma rezultatelor. Fără această perspectivă, totul rămâne un exerciţiu în gol, o simulare și un simulacru, un mod de exersare a neputinţei, sub aparenţa înșelătoare a voinţei și a efortului implicate plenar, dar într-un act sortit ratării. A face tot ce poţi nu trebuie să fie o justificare ori o scuză, și nici un criteriu în actul de evaluare sau autoevaluare. Dincolo de cât ori cât de mult (important, fără îndoială), esenţial este cât de bine poţi să faci ceva în sensul ţelului primordial. Per a contrario, nu trebuie neglijat faptul că și voinţa, și putinţa se pot asocia, nu rareori, cu eroarea, cu perspectiva și abordarea greșită a lucrurilor. Rea- litatea românească ne pune, și aici, la dispoziţie o cazuistică bogată.

Fraza lui Churchill este o lecţie concentrată de pragmatism britanic, care ar trebui să fie învăţată și într-o lume ca a noastră, mai puţin înrobită faptei și ceva mai mult dedată contemplaţiei trândave. Învăţată și de școlari, și de profesori, și de cetăţenii obișnuiţi, și de politicieni, și de executanţi, și de decidenţi. De pildă, o autostradă sau (ca să nu ne aventurăm în plină utopie) un segment de autostradă (încropit cu infinite tergiversări, în ani întregi) reprezintă rodul unor efor turi care pot conduce la ideea că autorii au făcut tot ce au putut. Dacă lucrarea cu pricina crapă și se sfărâmă în câteva săptămâni (cum se mai întâmplă) înseamnă că cei în cauză nu au făcut ce a trebuit, tehnic vorbind. Dacă la nivel guvernamental, iniţiativele unui ministru anulează lucrarea celui anterior, pentru ca, pe ruinele rămase, cel de la pupitrul de comandă să-și ridice propria operă sau, pur și simplu, să șteargă urmele celui dintâi, înseamnă că acesta din urmă face ce poate, dar nu și ce trebuie. Sau face ce trebuie, dar în alt sistem de referinţă, care nu se suprapune cu interesele comune, ci doar cu unele mult mai restrânse, inclusiv de natură politicianistă.

Dacă tot vorbim de ce trebuie și ce nu trebuie, trebuie să insistăm asupra unui aspect de natură semantică, cu implicaţii morale și nu numai. Problema lui a face ce trebuie nu ţine numai de competenţă, ci și de unghiul de raportare la necesitate, de sensul atribuit lui ce trebuie. Este un mod de a proiecta o lumină etică asupra capacităţii de a face ce trebuie, în absenţa căreia necesitatea trece prin grave mutaţii în jocul intereselor și al întâmplării. Există un ce trebuie obiectiv și un ce trebuie, să-i spunem așa, subiectiv. Unul care exprimă necesitatea oficială, determinată de interesul colectiv, de obligaţia instituţională și profesională, altul care implică în joc necesitatea individuală, generată de interesul partinic, de grup, de clan, de familie/familii sau personal. Sunt perspective și moduri diferite, deseori aflate în antiteză, de a trata ideea de necesitate. În exerciţiul puterii, pe trepte diferite ale autorităţii și ale piramidei sociale, unii amestecă în mod voit planurile și dimensiunile necesităţii, așezând-o pe cea din a doua categorie peste prima, confundând voit interesul personal ori de grup cu cel colectiv. În baza experienței și a „expertizei” în materie, care le-au dezvoltat competențe speciale, ei pot lăsa impresia, și induce astfel în eroare structurile și persoanele pe care le guvernează, că lucrează în interes general, când, de fapt, eforturile lor cultivă cu asiduitate și cu toate instrumentele manipulării interesul individual sau de clan. Mai mult chiar, în beția puterii și în exercitarea discreționară a autorității, ei chiar ajung să creadă, în mod paranoid, că realitățile și proiecțiile se suprapun și ce trebuie în sens general se confundă cu ce trebuie în înțeles particular. În acest exercițiu, actorii duplicitari și manipulatori ai interesului egocentric consacră, uneori cu deplin succes, ideea că fac ce trebuie. Și, într-adevăr, fac ce trebuie. Dar într-un sens restrâns, și nu într-unul cu vocație colectivă, deschis către așteptările și aspirațiile comunității. Prin urmare, a face ce trebuie nu reprezintă, în sine, o garanție. Ce trebuie generic devine ce trebuie obiectiv atunci când este validat de interesul comun, girat de responsabilitate și morală, garantat de itemii, criteriile și obiectivele care i se subordonează.

Poate că principala provocare cu care ne confruntăm toți, indivizi și națiune, este exact aceasta: să facem ceea ce trebuie. Dar cine ne spune ce trebuie să facem? Ce trebuie să facem ca să facem ce trebuie? Iată două întrebări-cheie, care trebuie să ne dea de gândit… În plan individual, bunul-simț, educația, valorile, reperele, idealurile și proiectele după care ne conducem. În orizont profesional, competența, direcția, managementul și programele instituționale. La nivel național, inteligența, înțelepciunea și onestitatea politicienilor, care ar trebui să conducă țara în baza unui proiect, în linia unor obiective clar definite. Altfel, lăsăm deplină libertate de manifestare acelui ce trebuie care exprimă necesitatea particulară a unor persoane sau a unei minorități, în deplină contradicție cu ceilalți, chiar cu sfidarea intereselor majorității. Și astfel, calea eșecului este larg deschisă pentru toți, indivizi, societate, națiune. Istoria este plină de eșecuri răsunătoare, rezultate din faptul că cei care le-au determinat, personalități învestite cu răspundere la diverse niveluri, lideri instituționali, sociali ori politici, au făcut tot ce au putut. Uneori, această perspectivă, insuficientă și riscantă, a condus, mai devreme sau mai târziu, în prăpastie. În schimb, victoria a fost mai mereu de partea celor care au făcut ceea ce trebuie pentru oamenii și națiunea lor. Iar unul dintre aceștia este Churchill, cel care ne-a provocat reflecția de față. Ca principiu al devenirii noastre, în baza marilor proiecte pe care încă nu le avem, pentru a scăpa din degringolada în care trăim, pentru a crește ca națiune, pentru a deveni o țară respectată în Europa și în lume, pentru a ieși de „sub vremi” și a răzbi în istorie, ne trebuie oameni competenți și apți moralmente să facă ce trebuie întru atingerea acestor idealuri, grele, dar nu imposibile.